Albastru ca jazzul

albastru300

Donald Miller, Albastru ca jazzul. Reflecţii postmoderne asupra spiritualităţii creştine, Editura Kerigma, Oradea, 2009

Alin Cristea: „Scrisul lui Miller sună uman și e sincer, spune John Ortberg. Ăsta e un motiv serios pentru care volumul de însemnări place tinerilor sătui de limbajul de lemn din ghetoul evanghelic și de ipocrizia cu care se confruntă deseori în rîndul lor sau în rîndul părinților. Dacă luăm aminte și la ce ne atrage atenția Brian McLaren – “Nu cunosc nici o altă carte mai bună decât Albastru ca jazzul care să prezinte spiritualitatea creștină (ca mod de viață) oamenilor cărora creștinismul (un sistem de credințe) li se pare a fi asemenea unor probleme de matematică prost pusă sau unui ambuteiaj” – nu-mi rămâne decât să spun: Cum, n-ați citit-o încă? E antialergică. Antispasmodică. Edituria Kerigma i-a pus subtitlul: Reflecții postmoderne asupra spiritualității creștine. Nu-i mai bun decît chiar titlul traducerii în portugheză: “Cum m-au ajutat pinguinii să Îl înțeleg pe Dumnezeu”? Că oamenii, zice Don Miller, au în ei un radar care le spune să creadă în Dumnezeu, după cum pinguinii știu unde să meargă să-și găsească partenerul de sex și radarul le spune pinguinițelor să se întoarcă exact în ziua în care începe oul cu pinguinișorul să se desfacă, după ce l-a clocit masculul o lună. Titlul original al cărții este “Blue Like Jazz: Nonreligious Thoughts on Christian Spirituality”.”

John Ortberg: “E greu să găseşti oameni care să scrie despre Dumnezeu de pe o poziţie de angajament, dar în acelaşi timp scrisul lor să sune uman şi să fie sincer, fără să treacă fiecare cuvânt prin filtrul subculturii religioase. Donald Miller e o astfel de persoană. În plus, el scrie cu inteligenţă, fler şi conştiinţă de sine.”

Brian McLaren: “Nu cunosc o altă carte mai bună decât Albastru ca jazzul care să prezinte spiritualitatea creştină (ca mod de viaţă) oamenilor cărora creştinismul (un sistem de credinţe) li se pare a fi asemenea unei probleme de matematică prost pusă sau unui ambuteiaj. Donald Miller scrie ca şi cum ar improviza la un instrument – liniştit, plăcut, surprinzător, înălţător şi plin de pasiune, bucurie, uneori furie. Când am terminat de citit şi ultima pagină, m-am simţit mai bogat sufleteşte, plin de speranţă şi încredinţat că această carte superbă va avea un ecou de frumuseţe în multe, multe vieţi, întocmai cum a avut în a mea.”

Paul Louis Metzger: “Onestă, pasionată, neprefăcută… adevărată. Asemenea jazzului, cartea lui Donald Miller e un cântec născut din bucuria libertăţii. Precum muzica bună, Albastru ca jazzul e mai mult decât sinceră – e plină de înţeles. E o carte despre Isus, despre povestea Lui şi despre libertatea pe care El îşi doreşte nespus de mult să ţi-o ofere.”

Mark Attebery: “Donald Miller se uită la credinţă aşa cum un mare muzician de jazz se uită la o melodie simplă. El vede o astfel de melodie ca pe un lucru de explorat, o galerie spre o comoară de nenumărate alte melodii, ritmuri şi armonii.”

Julie Ann Barnhill: “Cu o improvizaţie de umor fals, candoare de suflet dezgolit şi comentarii provocatoare, Donald Miller scrie o carte de rară strălucire literară şi intelectuală. Întocmai ca muzica, nu atât de mult citeşti Albastru ca jazzul, cât o simţi – o simţi şi te trezeşti schimbat de vocea ei obsedantă, melodică.”

Ben Young: “Avem nevoie de mai mulţi oameni ca Donald Miller, care sunt pregătiţi să interpreteze nu doar Scriptura, ci şi cultura.”

1

“Nu mi-a plăcut niciodată jazzul, pentru că jazzul nu are nicio finalitate. Într-o seară însă mă aflam în faţa teatrului Bagdad din Portland, şi acolo un bărbat cânta la saxofon. Am stat în locul acela un sfert de oră, şi în tot acel timp bărbatul a cântat fără să-şi deschidă ochii.

Din momentul acela mi-a plăcut jazzul.

Uneori, pentru a ajunge să-ţi placă un lucru, trebuie să priveşti pe altcineva făcându-l. E ca şi cum persoana pe care o priveşti ţi-ar arăta cum trebuie să faci tu însuţi ceea ce face ea.

Nu-mi plăcea Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu avea nici o finalitate. Asta însă era înainte să se întâmple tot ce urmează.”

iepure74

iepure75

iepure76

iepure77

iepure78

iepure79

iepure80

iepure81

iepure82

iepure83

iepure84

iepure85

iepure86

2

“Într-o seară mă uitam la BET şi reporterul lua un interviu unui compozitor şi interpret de jazz. Zicea acel om că jazzul a fost inventat de prima generaţie de culoare care nu a mai cunoscut sclavia. M-am gândit atunci că asta era minunat, pentru că, deşi jazzul e muzică, e foarte dificil să-l notezi pe hârtie; şi tocmai de-aceea e cu atât mai mult un limbaj al sufletului. E ca şi cum sufletul spune ceva, ceva despre libertate. Cred că spiritualitatea creştină e ca muzica de jazz. Cred că dragostea pentru Isus e ceva ce simţi. Cred că e ceva foarte dificil de notat pe hârtie. Dar asta nu o face cu nimic mai puţin adevărată, cu nimic mai puţin semnificativă, cu nimic mai puţin frumoasă.”

3

“Copil fiind, pentru mine cuvintele Dumnezeu Tatăl erau învăluite în ceaţă. Înţelegeam ce trebuia să facă un tată aşa cum înţelegeam care era sarcina unui pastor. Toate cuvintele care se refereau la Dumnezeu şi Îl descriau mi se părea că veneau din vremuri străvechi, de dinaintea jocurilor video, a roboţilor Palm Pilot şi a Internetului.

Dacă m-ai fi întrebat, cred că ţi-aş fi răspuns că da, Dumnezeu există, însă nu L-aş fi putut defini pornind de la experienţa personală. Probabil asta se datora faptului că la şcoala duminicală învăţătorii îşi dădeau toată silinţa pentru a ne ajuta să memorăm versete care conţineau porunci din Biblie, însă făceau prea puţin pentru a ne învăţa cine este Dumnezeu şi cum să ne relaţionăm la El, sau faptului că ei ne învăţau ceşi cum trebuia, dar noi nu ascultam. Cu toate acestea, mă serveam bine de Dumnezeul meu impersonal, nesimţind nevoia unei relaţii vii cu un Dumnezeu viu. N-aveam nevoie de nici un dumnezeu care să coboare din cer şi să-mi şteargă nasul, aşa că problema era ca inexistentă. Dacă Dumnezeu se afla pe un drum noroios venind spre mine, El era de partea cealaltă a dealului şi, oricum, nu începusem să-L caut.”

4

“Unii oameni trec prin viaţă ca valiza prin gară; alţii sunt târâţi prin viaţă şi ajung plini de vânătăi. Uneori mă întreb dacă noi trecem prin timp sau dacă timpul trece prin noi. Bunul meu prieten Mitch spune că lumina, spre deosebire de orice altceva din univers, nu este afectată de timp. Şi mai spune el că lumina are ceva de-a face cu cât de repede se mişcă ea, şi că este eternă, dar că încă pentru fizicieni e un mister.

Spun asta numai pentru că timpul a continuat să curgă prin mine. Când eram mai tânăr, credeam că voi avea tot timpul din lume ca să-mi explic şi să înţeleg lucrurile. Ca atunci când m-am simţit ca şi cum aş fi fost Hitler. Dar n-a fost aşa. N-am avut timp să-mi explic lucrurile. Cred că cea mai mare şmecherie a diavolului nu e să ne facă să comitem vreun păcat, ci să ne facă să ne irosim timpul. De asta încearcă diavolul din răsputeri să-i facă pe creştini să fie religioşi. Pentru că dacă reuşeşte să-l atragă pe un om într-un obicei, îl va împiedica în felul ăsta să se dedice lui Dumnezeu. Şi eu am ajuns să am obiceiuri. Am crescut în biserică, aşa că m-am obişnuit să aud despre Dumnezeu. El era ca unchiul Harry sau ca mătuşa Sally, doar că noi nu aveam fotografii cu El.”

5

“Ne e greu să admitem că avem o natură păcătoasă pentru că trăim în acest sistem bazat pe control. Dacă suntem prinşi, vom fi pedepsiţi. Dar asta nu ne face oameni buni: nu ne face decât oameni supuşi. Gândiţi-vă numai la Congres şi la Senat şi chiar la preşedinte. Geniul sistemului american nu e libertatea; geniul sistemului american e controlul. Nimeni nu deţine întreaga putere. Fiecare supraveghează pe fiecare. E ca şi cum părinţii fondatori ai acestui sistem au ştiut, intrinsec, că sufletul omului, nesupravegheat, devine pervers.”

6

“Cred că orice persoană conştientă, atentă la modul în care se petrec lucrurile din realitatea înconjurătoare, are un moment în care încetează să mai dea vina pentru problemele lumii pe alţii, eventual aflaţi în funcţii de conducere, şi începe să se analizeze pe sine. Mie lucrul ăsta îmi displace cel mai mult. Din spiritualitatea creştină acesta este principiul care îmi vine cel mai greu să-l aplic. Problema nu este una exterioară; problema este fiara nesăţioasă care sălăşluieşte în pieptul meu.”

7

“Unii dintre creştinii din Portland vorbesc despre colegiul Reed de parcă ar fi iadul. Ei zic că studenţii de la Reed sunt păgâni. Recent publicaţia Princeton Review a nominalizat colegiul Reed ca fiind instituţia de învăţământ în care probabilitatea ca studenţii să nu creadă în Dumnezeu este cea mai mare. Şi e adevărat. Reed e o şcoală păgână, cunoscută pentru experimente existenţiale de tot soiul. La Reed nu sunt reguli şi mulţi dintre studenţii de-aici au probleme cu autorităţile. În acelaşi timp însă studenţii de la Reed sunt de elită. Loren Pope, fost editor pe probleme de educaţie la New York Times, spunea despre Reed că este ‘colegiul cu cel mai ridicat nivel intelectual din întreaga ţară’. […]

În campus nu erau decât câţiva studenţi care spuneau că sunt creştini. Cu toate că eu doar audiam cursurile, am fost acceptat în acel grup mic. În fiecare săptămână ne adunam toţi în capelă să ne rugăm sau, în unul din dormitoare, să ţinem studiu biblic. Era ceva foarte clandestin ceea ce făceam noi. Ceva secret. La Reed existase dintotdeauna o împotrivire la creştinism. Cu un an înainte, câţiva creştini, în seara de dinaintea duminicii de Paşti, s-au adunat într-o mică încăpere a bibliotecii, au aprins câteva lumânări şi le-au spus studenţilor că, dacă doreau, puteau veni în încăperea aceea să se roage. Când s-au arătat zorii duminicii de Paşti, studenţii care se împotriveau creştinismului au decis să protesteze. Au cumpărat un butoi de bere, s-au îmbătat şi au înjunghiat un miel de pluş în mijlocul camerei de meditaţie.

Perspectiva pe care studenţii din grupul nostru o aveau asupra acelui eveniment era ca a lui Hristos. Fuseseră răniţi, unii ofensaţi, dar, mai ales, fuseseră răniţi sufleteşte. Evenimentul fusese unul dureros pentru grupul nostru. Nu ne simţeam bine veniţi în campus. Am învăţat foarte multe de la creştinii de la Reed. Am învăţat că dragostea întoarce şi celălalt obraz, nu ţine seama de greşeli, îi iubeşte pe toţi oamenii, oricât de indiferenţi sau de ostili sunt. Creştinii de la Reed erau, în opinia mea, revoluţionari. Ştiam că credinţa creştină este veche, dar, până atunci, nu o văzusem nicăieri aplicată atât de direct. Cei câţiva creştini pe care i-am cunoscut la Reed mi-au arătat că spiritualitatea creştină este o credinţă solidă, atât pentru intelect cât şi pentru spirit.”

8

“Partea proastă cu credinţa creştină e că o ai şi nu o ai, în acelaşi timp. E ca şi când ai avea un prieten imaginar. Eu cred în Isus; cred că El este Fiul lui Dumnezeu, dar ori de câte ori încerc să explic asta cuiva mă simt ca un cititor în palmă, ca un saltimbanc de la circ, sau ca un copil care inventează o poveste pe care să o spună părinţilor acasă, sau ca un participant la un congres Star Trek care nu-şi dă seama că spectacolul nu e real.

Până cînd.

Când unul din prietenii mei devine creştin, lucru ce se întâmplă cam o dată la zece ani pentru că din fire sunt tare timid când vine vorba să-mi împărtăşesc credinţa, experienţa e euforică. Văd în ochii lor că toată povestea asta cu creştinismul e cum nu se poate mai adevărată.”

9

“Nimic în viaţa mea nu mai era pământesc. După ce am devenit creştin, fiecare aspect al interacţiunii umane avea ceva fascinant care mă atrăgea, şi complexitatea ridicată a lumii naturale era remarcabilă în perfecţiunea ei: culorile cerului amestecate la orizont, apusurile de soare din Texas când norii din depărtare parcă ard, ca nişte artificii, ca aripi de înger care-şi iau zborul.”

10

“Îmi place să fac acte de caritate, dar nu-mi place să fiu eu beneficiarul unor acte de caritate. De asta am o aşa mare problemă cu harul. […]

Citind lucrări literare, în genul lui Romeo şi Julieta, unde două fiinţe de aceeaşi natură sunt cuprinse de dragoste una după cealaltă, visăm la dragostea lui Hristos pentru mireasa Lui; cred însă că mai degrabă lucrurile stau ca în piesa Îmblânzirea scorpiei, unde Lucreţio o urmăreşte cu dragostea lui pe Bianca. Altfel spus, mirele caută să câştige dragostea miresei lui războinice înconjurând-o pe aceasta cu bunătate, răbdare şi dragoste.

‘Comportamentul’ nostru nu poate fi schimbat prin autodisciplină, dar îndrăgostirea de o fiinţă umană realizează ceea ce n-am crede niciodată că e posibil. Şi cel mai leneş om ar traversa înot Canalul Mânecii pentru a cuceri inima iubitei sale. Cred că ceea ce spunea Rick merită să fie repetat: anume că, acceptând dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ne îndrăgostim de El, şi numai aşa putem ajunge să şi ascultăm de El.

În schimbul smereniei noastre şi a acceptării milei lui Dumnezeu, ni se dă o Împărăţie. Şi Împărăţia unui cerşetor e mai bună decât iluziile unui om mândru.”

11

“Niciodată Dumnezeu n-o să mi se închine mie, niciodată nu va intra într-o matriţă astfel încât eu să mă simt confortabil. Cred că, parţial, problema mea e că îmi doresc ca spiritualitatea să-mi fie mai aproape, mai reală. Înţeleg de ce oamenii poartă cristale la gât şi de ce înalţă incantaţii şi de ce cercetează astrele. Pentru că sunt singuri. Nu singuri în sensul de-a nu avea iubit sau un prieten. Singuri în sens universal, singuri cu conştiinţa că nu suntem decât nişte furnici pe o planetă cât o furnică, suspendată într-un vid nesfârşit, pierdută ca un ecou printre stele ce-au fost odată şi stele de stele. Şi nu e deloc ca şi cum Dumnezeu ar modera o emisiune radio la care poţi intra în direct.”

12

“Zilele şi săptămânile de dinaintea unei adevărate dedicări lui Isus pot fi deosebit de dificile, o perioadă când te simţi extrem de singur. Cred că simpu actul acesta, al fiinţării ca om, mi-a produs amărăciune. Nu cerusem niciodată să vin în fiinţă ca om. Nimeni nu intrase în pântecele care mă conţinea să-mi explice situaţia sau să-mi ceară permisiunea să vin în lume să trăiesc, să respir, să mănânc, să simt bucurie şi durere. Am început să mă gândesc cât de ciudat era să fii om, să fii ţinut laolaltă de un volum de piele, să fii atras irezistibil de sexul opus, să fie nevoie să mănânci, să foloseşti toaleta, să fii ţinut la suprafaţa pământului de forţa de atracţie gravitaţională. Cred că eram pe calre să o iau razna. O întreagă săptămână am fost amărât că nu puteam respira sub apă. I-am spus lui Dumnezeu că-mi doream să fiu un peşte. Am simţit puţină amărăciune şi în legătură cu somnul. De ce trebuie să dormim? Mi-aş fi dorit să pot sta treaz cât timp voiam, dar Dumnezeu mă pusese în trupul ăsta care avea nevoie să doarmă. Viaţa nu mai îmi părea o experienţă a libertăţii.”

13

“Unii din prietenii mei care nu sunt creştini cred că creştinii sunt insistenţi, consecvenţi şi deranjanţi, dar nu e adevărat. Creştinii care pot fi caracterizaţi în felul ăsta sunt roata care scârţâie. Cei mai mulţi creştini au un respect enorm pentru spaţiul şi libertatea celorlalţi; doar că ei au găsit o bucurie în Isus pe care vor să o aibă şi alţii. De-aici tensiunea.”

14

“Pentru mine, împărtăşirea credinţei mele cu oamenii din jur a început cu renunţarea la creştinism şi îmbrăţişarea spiritualităţii creştine, ceva nonpolitic, tainic, ce nu poate fi decât trăit, nicidecum explicat. Termenul de creştinism, spre deosebire de acela de spiritualitate creştină, nu m-a mişcat niciodată sufleteşte. Şi consideram că n-aş fi fost de bună credinţă dacă aş fi vorbit unui prieten despre o credinţă care nu mă mişca sufleteşte. Nu puteam împărtăşi ceva ce nu trăiam. Şi nu trăiam creştinismul. Acesta nu făcea pentru mine nimic. Era ceva ca matematica, un sistem de reguli, ce e bine şi ce e rău, dar nu era ceva tainic; nu-L găseam nicăieri în creştinism pe Dumnezeu coborându-Se din cer ca să facă lucruri minunate în viaţa mea. Şi dac-aş fi împărtăşit creştinismul cu cineva, aş fi simţit că încercam, mai ales, să determin acea persoană să fie de acord cu mine, maid egrabă decât să o conduc spre o întâlnire cu Dumnezeu. Nu mai puteam vorbi nimănui despre creştinism, dar îmi plăcea să vorbesc despre Isus şi despre spiritualitatea care se naşte o dată cu o relaţie cu El.”

15

“Iată care sunt lucrurile care nu mi-au plăcut la bisericile la care am mers. Primul: Aveam sentimentul că acele biserici încercau să mi-L vândă pe Isus. Într-o perioadă fusesem agent de vânzări şi ne învăţau că, pentru a vinde un produs, trebuie să-i scoţi în evidenţă toate părţile bune. Şi exact senzaţia asta o aveam când îi auzeam vorbind pe unii predicatori. Întotdeauna scoteau în evidenţă părţile bune ale credinţei creştine. Şi asta mă enerva. Nu că credinţa creştină n-ar avea părţi bune, are, dar chiar nu puteau vorbi altfel despre ea decât ca despre un aspirator? […]

Un alt lucru despre bisericile la care am mers: Păreau să fie papagalii republicanilor. Chiar trebuie Biserica să fie trena unui partid sau a altuia, în orice problemă? Chiar sunt republicanii atât de perfecţi? Aveam senzaţia că, pentru a fi parte a familiei, trebuia să cred că George W. Bush era Isus. Şi n-o făceam. Nu credeam că Isus era de acord cu mare parte din acţiunile politice ale republicanilor, sau, pentru că veni vorba, ale democraţilor. Într-o împrejurare, când mă aflam într-un grup restrâns, l-am auzit pe pastorul meu spunând că îl ura pe Bill Clinton. Pot înţelege că nu-ţi place ceea ce face Clinton, dar vreau ca spiritualitatea mea să mă elibereze de ură, nu să-mi dea motive pentru a urî. […]

Un singur lucru mai vreau să spune, după care am terminat cu chestia asta. Metafora războiului. Bisericile la care am mers îmbrăţişa metafora războiului. Ziceau că suntem într-un război, şi eram de-acord cu ei, doar că nu spuneau clar că duşmanii împotriva cărora luptăm sunt sărăcia şi ura şi nedreptatea şi mândria şi puterile întunericului. Ne lăsau să credem că războiul nostru este împotriva anarhiştilor şi-a homosexualilor. Învăţătura lor mă făcea să cred că eu sunt persoana bună din lume şi anarhiştii şi homosexualii sunt oamenii răi din lume. Isus ne învaţă că toţi suntem răi şi că numai El e bun şi El vrea să ne salveze pentru că ne aflăm într-un război şi în războiul ăsta noi suntem ostatici. Adevărul e că noi trebuie să-i iubim pe hipioţi, pe anarhişti, şi chiar şi pe democraţi, şi că Dumnezeu vrea ca noi să-i privim pe toţi aceştia ca fiind mai importanţi decât noi. Orice mai puţin de-atât nesocoteşte învăţătura lui Isus.”

16

“N-am crezut că voi ajunge vreodată să iubesc biserica. Dar astăzi iubesc Imago-Dei, şi uitaţi de ce:

În primul rând: Este o biserică spirituală. Şi asta pentru că oamenii de la Imago-Dei se roagă şi postesc pentru diferite lucruri. Mi-a luat ceva timp până am ajuns să pricep că răspunsul la diferite probleme nu stă în marketing şi organizare, ci în spiritualitate. Dacă ne propuneam să ajungem la tineri cu mesajul crucii, nu îi duceam la o pizza sau la vreun joc, ci ne adunam şi ne rugam şi posteam şi-L rugam pe Dumnezeu să ne arate ce să facem. […]

În al doilea rând: Imago promovează arta. Rick nu prea lea re cu arta, dar a încredinţat problema asta unui tip pe nume Peter Jenkins, care a conceput şi schiţa cărţii pe care-o ţineţi în mână. […] Cred că în multe biserici sunt artişti care nu au un spaţiu unde se pot manifesta. […]

În al treilea rând: Comunitatea. Un lucru foarte important pentru Rick este ca oamenii să trăiască, să mănânce, să se simtă bine laolaltă. […]

În al patrulea rând: Autenticitatea. Termenul e pretenţios, ştiu, dar autenticitatea chiar e o realitate la Imago. Din când în când mai vorbesc şi eu de la amvon la Imago şi mă simt absolut liber să spun ce vreau. Nu trebuie să fac să pe cucernicul ca să fiu ascultat de oameni. Autenticitatea e una din valorile cele mai importante la Imago. Şi îmi place asta pentru că, fiind eu însumi, le permit oamenilor să mă cunoască aşa cum sunt şi mă simt bine ştiind că oamenii mă plac pe mine cel adevărat şi nu o altă personalitate a mea, inventată.”

17

“Cred că a fi îndrăgostit e ceva opus singurătăţii, dar nu opusul absolut al acesteia. Sunt alte lucruri acum după care tânjesc când sunt singur, cum ar fi comunitatea, prietenia, familia. Cred că societatea în care trăim pune o prea mare presiune asupra dragostei romantice, şi asta e cauza pentru care atât de multe poveşti de iubire se termină prost. Pentru că iubirea, aşa cum o percepem noi, nu poate fi o soluţie la toate problemele la care am dori noi să fie aşa ceva.

Tony Poetu’ zice că următoarele trei cuvinte: singur, însingurat şi singurătate sunt printre cele mai încărcate de sens cuvinte din limba engleză. Sunt de acord cu Tony. Cuvintele astea ne spun că suntem fiinţe omeneşti; ele sunt ca şi cuvintele foame şi sete. Dar nu sunt cuvinte care comunică ceva despre trup, ci cuvinte care comunică ceva despre suflet.”

18

“Prin natura mea, sunt solitar. Sunt ca pistolul de înşurubat fără cablu de alimentare, care trebuie ţinut în priză douăzeci şi patru de ore pentru a funcţiona zece minute. Am nevoie de mult timp mort. Sunt un mare visător ziua-n amiaza mare. Din copilărie am fost aşa. Mintea mea saltă, se joacă, sare peste. Inventez personaje, scriu poveşti, îmi imaginez că sunt star rock, mare poet, astronaut, n-au niciun control asupra minţii mele.

Când însă trăieşti prea mult timp doar cu tine însuţi, personalitatea ta se schimbă pentru că te cufunzi atât de mult în tine însuţi încât îţi pierzi capacitatea de-a socializa, de-a înţelege ce este şi ce nu este un comportament normal. Înăuntrul tău e o întreagă lume, un întreg univers şi, dacă îţi îngădui, poţi ajunge atât de adânc în această lume încât să uiţi drumul la suprafaţă. Oamenii din jurul nostru ne menţin sufletul viu, întocmai cum fac hrana şi apa cu trupul nostru.”

19

“Minciuna împotriva căreia îmi este întotdeauna cel mai greu să lupt e asta: Viaţa e o poveste despre mine. […]

Când aud persoane dependente vorbind despre cum tremură, despre atacurile de panică care le cuprind, despre victoriile şi înfrângerile lor în lupta cu viciile care le macină, într-o anumită măsură le înţeleg, pentru că eu însumi mi-am avut viciile mele, dar niciun drog nu e atât de puternic precum drogul eului. Nicio cută de pe suprafaţa creierului meu nu e atât de adâncă precum e acea care spune că eu sunt lumea, că lumea îmi aparţine, că toţi oamenii sunt personaje în piesa mea. Nu există dependenţă mai puternică decât dependenţa de tine însuţi.”

20

“La sfârşitul zilei, când mă întind în pat şi mă gândesc că şansele ca teologia noastră să fie întru totul corectă sunt de una la un milion, am nevoie să ştiu că Dumnezeu s-a gândit de la înceăut la toate, că şi dacă matematica mea e greşită va fi totuşi bine cu noi, în cele din urmă. Iar uimirea e acel sentiment pe care-l încercăm când renunţăm la toate răspunsurile noastre stupide, la regrulile noastre bine precizate pe care vrem ca Dumnezeu să le respecte. Nu cred că există o închinare mai bună decât uimirea. […]

Cred că lucrul cel mai important din spiritualitatea creştină e când o persoană se îndrăgosteşte de Isus.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: