Biografii: Costache Ioanid

costache-ioanid

Biografii: Costache Ioanid – Speranța-Doina Cătană, Editura Dalia, Timișoara, 2006, 200 p.

1

“A devenit legendară întâlnirea lui Costache Ioanid cu familia Wurmbrand, care va avea o influență decisivă asupra poetului. Se spune că într-una din zilele verii lui 1940, în timp ce citea Biblia, pe o bancă din Parcul Carol, București, un copilaș care se juca prin preajmă a atras atenția mamei sale asupra cărții pe care o avea Ioanid în mână. Tânăra doamnă nu era alta decât Sabina Wurmbrand, soția celebrului pastor evanghelic-luteran, Richard Wurmbrand, care a suferit ani grei de închisoare pentru credința lui în Dumnezeu. La întrebarea acesteia: “Ce citiți, domnule?”, Ioanid a răspuns: “Cea mai minunată Carte din lume din lume!”. În urma acestei prime conversații s-a stabilit o adâncă prietenie între familiile Ioanid și Wurmbrand. Poetul a început să frecventeze biserica lutherană, în care era pastor Richard Wurmbrand și unde a aprofundat studiul Bibliei sub o îndrumare nouă.

Viața lui Costache Ioanid a suferit o metamorfoză vizibilă. Nimeni nu l-a mai cunoscut pe marele răzvrătit împotriva ordinii sociale, ci pe unul din cei mai blânzi și modești creștini, un real creator de cultură, fără nici o pretenție la această recunoaștere. În comunitatea pe care o păstorea Richard Wurmbrand a scris primele poezii creștine. Pentru că utilitatea lor era să circule printre frați, iar această circulație de valori versificate se realiza mai ușor sub haina melodiilor, Ioanid, care încă nu cunoștea compozitori de muzică creștină, a utilizat alte melodii de largă răspândire pentru a face să zboare versurile sale. Poetul nu-și ai câștiga existența dintr-o meserie pe care o făcuse cu pasiune, pentru că nu mai putea lucra ca regizor la teatru și nici ca actor. Totuși regizorul din el nu a stat nepăsător față de sărbătorile din biserica lutherană, ci a organizat și mici reprezentații pentru aceste ocazii. Nu a acceptat niciodată să vorbească în fața credincioșilor, ca un orator sau predicator, ci doar să-și recite propriile versuri.” (p. 30)

2

“Volumul de poezii TAINE a fost adus şi răspândit clandestin în România, introducându-se în țară peste 5000 de exemplare din această ediție.” (p. 34)

“Primul volum de poezii, intitulat Taine a văzut lumina tiparului în Statele Unite ale Americii, în 1981, cu sprijinul Elenei Răscol, care a apelat la editura Door of Hope Press. La șapte ani de la prima ediție a fost nevoie să se mai tipărească acest volum de versuri, atât de căutat în bisericile evanghelice de pretutindeni. Mesajul poeziilor lui Ioanid a impresionat atât în timpul slujbelor religioase prin recitarea lor, cât și în afara Bisericii prin citirea lor.

Volumul intitulat TAINE cuprinde toate poeziile care au circulat sub forma manuscriselor sau a înregistrărilor magnetice, recitate de autor, în anii 70 şi 80.” (p.43)

3

“Am avut într-o zi o reală surpriză, când, urmărind într-o emisiune televizată, un talk-show cu actorul Florin Piersic l-am auzit spunând că a găsit într-o zi o hârtie prinsă cu o pioneză în ușă, iar pe foaia respectivă era scrisă o poezie: Am căutat iubirea. El nu știa cine i-a adus acest cadou. Reputatul actor a mărturisit atunci că această poezie i-a schimbat perspectiva asupra vieții, pentru că îi vorbea despre iubirea ideală, capabilă de actul jertfei supreme, ca despre ceva posibil, realizabil pe pământ, iar el a recitat această poezie, acolo, în studioul TV la care fusese invitat. Aș fi vrut să îi sun că este poezia scrisă de un alt actor, care a și găsit iubirea, iar numele actorului-poet este Costache Ioanid. El a destăinuit în aceste versuri drumul disperat pe care îl parcursese ca un căutător al iubirii adevărate, iar acum, după ce a găsit-o, povestea altora despre acest eveniment.” (p. 68-69)

4

“Apariţia, în 1993, al celui de-al doilea volum, intitulat PORUMBIŢE ALBE, a fost un prilej de mare sărbătoare sufletească pentru cei mai mulți creștini. Știam că poetul Costache Ioanid a mai petrecut câtva timp, în statele Unite ale americii, cu aranjarea poeziilor pentru cel de-al doilea volum, dar că nu apucase să îl vadă publicat, pentru că trecuse în veșnicie, în 1987. Ne-am fi așteptat, de acum, ca versurile ce alcătuiau volumul TAINE să mai fie reeditate, dar un nou volum de versuri, cuprinzându-le pe cele ce încă nu fuseseră publicare, a fost o adevărată surpriză, pentru care suntem datori să le mulțumim lui Cristian Ioanide, fiul poetului și Elenei Răscol, cea care s-a ocupat și de editarea primului volum.

Dacă în primul volum poetul avea o mulțime de TAINE, frământându-se în jurul temei cunoașterii universale, în poeziile care alcătuiesc al doilea volum, versurile sale se doresc purtătoare de mesaj ceresc spre oamenii din lumea întreagă. Asemenea unor PORUMBIȚE ALBE, poeziile lui Costache Ioanid au fost înzestrate cu haruri care le-au dat aripi spre cer. În zborul lor, aceste suave porumbițe aveau un rol bine definit, acela de a duce mesajul ceresc tuturor oamenilor conștienți sau nu de sensul existenței umane. Tot ce înseamnă taină este de acum încredințat Harului Celui Omniscient, Omniprezent și Omnipotent, iar mesajul tuturora este călăuzirea oamenilor spre Hristos.” (p. 71-72)

5

Cristian Ioanide: “Am văzut de nenumărate ori cum recepționa și redacta tatăl meu mesajele poetice. Pentru că știa că sunt imprevizibile, era tot pregătit pentru apariția lor. (Scria de foarte puține ori poezii ocazionale, comandate. Nu-i făcea o deosebită plăcere și numai înțelegerea superioară a rolului poetului în societate îl făcea să nu refuze.) Ca să-și păstreze în permanență starea de veghe, păstra o disciplină severă a hranei, aproape talmudică. Niciodată stomacul nu trebuia să fie umplut mai mult de două treimi. Mânca mai mult legume și verdețuri, arareori pești necarnivori și carne fiartă, iar porc, niciodată. (Pe Constantin Caraman, unul dintre pionierii Bisericii Penticostale din România, îl iubea cu dragostea cea desăvârșită, încă din tinerețea lor, dar îi era frică să accepte prea des invitațiile sale la masa de prânz pentru că sora acestuia, Caliopi, gătea cu multă artă “bucate grase și miezoase”, iar tatălui meu nu era o frică grozavă de această tentație, susținând că îi produc dulci somnolențe.

Când simțea că mesajele se apropie, se întindea pe pat cu mâna stângă sub căpătâi, zâmbea către tavan, iar cu mâna dreaptă scria prin aer. Scria, desena și nu arareori ștergea ca pe o tablă nevăzută. Nu-i adresa nimeni nici un cuvânt căci nu putea răspunde. Se ridica apoi grăbit și se îmbrăca mașinal. Ieșea în stradă cu un pas alertat și ocolea de mai multe ori promontoriul pe care se află Palatul Patriarhal. În răstimpuri alerga pentru douăzeci, treizeci de pași, ca cineva care vrea să prindă tramvaiul. Nu saluta pe nimeni și ignora cu desăvârșire trecerile pietonale. După câteva ceasuri se întorcea acasă, nezâmbind. Își scotea haina și cravata și începea să scrie febril cu o scriitură ilizibilă și adesea cu mici desene indescifrabile ce țineau loc de cuvinte. Târziu, formele se cristalizau și căpătau aparență inteligibilă. Atunci ne chema pe mama și pe mine și ne spunea cu blândețe: “Vreți să vă așezați ca să vă citesc niște versuri?” Mai apoi se simțea istovit, foarte istovit. Mânca ceva și privea cu o curiozitate copilărească fiecare bucățică din farfurie de parcă atunci o vedea prima dată. După asta urmau ore lungi de rugăciune și lectură flămândă a Sfintei Scripturi. Spunea că se simte “golit” și că trebuie să umple repede acest gol.” (p. 159-160)

6

Elena Răscol: “La acea dată ştiam că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să ne părăsim meleagurile părintești și să ne strămutăm în S.U.A. Prima idee care mi-a venit în minte a fost să salvez manuscrisele originale trecându-le peste graniță. Aceste manuscrise erau într-o permanentă nesiguranță în locuința poetului. Într-o noapte de august, 1963, securitatea a descins în micul său apartament, confiscând printre altele tot ce era scris de mână, între anii 1945 și acea dată. Poetul fusese ridicat împreună cu soția sa Leana, în după amiaza aceleiași zile și deținuți timp de o săptămână în celulele de la Malmaison. Acest gen de “vizite” păgubitoare puteau fi multiplicate de nenumărate ori. În aceste condiţii, cu multă diplomaţie (îmi imaginam cum poate să sufere un creator, luându-i-se originalele), l-am determinat pe poet să accepte invitația mea. A înțeles și a acceptat. Nu cu puține emoții am reușit să trimit înaintea noastră manuscrisele în străinătate, cu ajutorul mai multor prieteni, cărora le mulțumesc încă o dată pe această cale.” (din Cuvânt Înainte la vol. Porumbițe albe, 1993, Manna Ministries.)” (p. 168)

7

Nicolae Moldoveanu: “Cântarea pătrunde mult mai uşor la sufletele oamenilor… eu socotesc că fratele Ioanid, chiar dacă n-a scris melodii, a scris pentru cântare… Adevărul în cântare pătrunde mai ușor la sufletele oamenilor. Așa îl socotesc pe fratele Ioanid, un cântăreț al Domnului Isus Hristos, care a înălțat Lumina Adevărului, în formă artistică. Și eu zic că este un credincios deosebit, aș putea spune un sfânt al Domnului Isus, și un mădular în Trupul Lui, pe care se bazează lucrarea lui Dumnezeu și acum și cât va mai fi Pământ.” (p. 174)

8

Petru Lascău: “Om de o modestie rară, tăcut, meditativ, Costache Ioanid era o prezență suavă, misterioasă. A preferat mai mult singurătatea mesei de scris, unde dialogul marilor personalități biblice i-au ținut companie. A dat glas profeților biblici, eroilor trecutului, ca nimeni altul (Samuel, Daniel și Dariu, Cercul lui Iacov, Bartimeu, Regele-Pace, Rebeca, Fecioara etc.), dar a pătruns acolo unde numai poeziei îi este îngăduit să o facă, în inima unor taine ce nu se lasă ușor înveșmântate în haina cuvântului, decât atunci când poetul temerar la explorează îngenuncheat în fața Păstrătorului lor.” (p. 179)

9

Mircea Ciobanu: “Strălucirea poeziilor sale stă în ceea ce ele conțin, în substanța lor. Metaforele din ce în ce mai puține, artificiile de stil, din ce în ce mai rare. Frumusețea gândului este urmărită cu mijloace dintre cele mai simple, anume pentru ca frumusețea să nu fie împovărată de prisosuri ce i-ar putea strica întregimea.

Costache Ioanid a făcut mulți pași în adâncimile simplității. El s-a retras, ca să zicem așa, dinaintea oricărei ispite de a face vasul mai grăitor decât conținutul. Literatura română nu poate găsi decât un singur exemplu asemănător – în poemele lui V. Voiculescu, cele din urmă, în care gândul despre mântuire covârșește orice ispită de a căuta frumusețea în exterior.

Ca și acest mare poet al românilor, Ioanid stă cu privirea ațintită la corpul ideii poetice, la nașterea și mersul ei spre împlinire. Poezia sa emoționează întrucât este vie și adevărată. Entuziasmul pe care îl trăiește cititorul își are izvorul în propria lui participare la ceea ce i se transmite, în constatarea că și el a gândit sau a trăit ceea ce îi este dat să citească.

Adevărul și numai el modelează formele unei astfel de poezii.” (p. 187)

10

Ioan Mihalaş: “… un fel de apariţie de undeva din altă lume (…). Mi-era suficient doar să-l privesc, iar când vorbea sau recita, mă ridica pe culmi de unde-L întrezăream pe Dumnezeu.

“TAINELE” poetului rămân pentru mine un fel de Credo, un Tatăl nostru, cea mai superbă Predoslovie a operei sale poetice.” (p. 189)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: