Ce înseamnă nașterea din nou

Ce înseamnă nașterea din nou – David Pawson, Societatea Biblică din România, Oradea, 2011, 374 p.

1

Ghiță Mocan: “Strădania autorului acoperă câteva planuri. Există, în primul rând, uin plan dogmatic. Componentele inițierii sunt explicate într-o cheie teocentrică. Lucrarea de mântuire este opera lui Dumnezeu, iar coordonatele ei sunt exprimate în Biblie. Voința omului este foarte importantă, mai ales în ce privește pocăința și botezul, dar ea trebuie văzută ca răspuns la inițiativa lui Dumnezeu. În ciuda subiectivismului anumitor confesiuni, doctrina cu privire la nașterea din nou este foarte importantă. Pericolul de a elabora o interpretare strict confesională este imens, tocmai de aceea trebuie să fim vigilenți. Adevăratul credincios se va rezema întotdeauna pe Sfânta Scriptură.

 

Cel de-al doilea plan este unul exegetic. Autorul analizează conștiincios aproape treizeci de ocurențe nou-testamentare ale conceptului. Începând cu Marea Trimitere (Mt. 28) și finalizând cu imaginea Domnului bătând la ușa inimii (Ap. 3.20), suntem confruntați cu cele mai semnificative pasaje despre subiect. […]

În fine, avem și un plan pastoral. Coborând oarecum din sfera dogmatico-exegetică, autorul încearcă să analizeze inițierea creștină în practica uzuală. Accentuarea unui element în detrimentul celorlalte este o eroare frecventă. Aproape fiecare zonă confesională își are propria tradiție, promovată din generație în generație.” (p. 10.11)

2

“Teza propusă în această carte poate fi enunțată simplu: inițierea creștină este un complex de patru elemente – pocăință față de Dumnezeu, credință în Domnul Isus, botez în apă și primirea Duhului Sfânt. Fiecare dintre aceste elemente este cu totul diferit de celelalte. Toate sunt esențiale pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Ele nu se exclud reciproc, ci sunt pe deplin complementare și, laolaltă, constituie procesul prin care cineva “devine creștin”. Pot avea loc în strânsă legătură unul cu celălalt sau de-a lungul unei perioade de timp. Importantă este finalizarea, nu simultaneitatea lor.

Din moment ce toate patru elementele sunt necesare, este zadarnic să le gradăm ca importanță. Și totuși, diferite curente din viața Bisericii au încercat să reliefeze doar câte unul, uneori în detrimentul celorlalte. Gândirea liberală s-a concentrat asupra pocăinței, în special din punct de vedere al schimbării radicale a atitudinilor și al stilului de viață, cu toate că în ultima vreme s-a accentuat mai degrabă dimensiunea inechităților sociale decât imoralitatea personală. Gândirea evanghelică și-a concentrat cea mai mare parte a atenției asupra elementului credinței, mai ales asupra aspectelor individuale și lăuntrice ale acesteia, deși câteodată a insistat mai mult asupra adevărului doctrinar și nu asupra credinței personale. Gândirea sacramentală a accentuat botezul în apă, chiar dacă a resimțit de obicei nevoia de a adăuga un ritual de “confirmare” atunci când subiecții erau prunci (în loc de credincioși). Gândirea penticostală a redescoperit botezul Duhului, cu toate că l-a perceput ca pe o experiență ulterioară, nu ca parte integrală a inițierii.

Consider că aceste patru curente au dreptate în ceea ce susțin, dar că greșesc în ceea ce tind să subestimeze, să nesocotească sau chiar să tăgăduiască.” (p. 21-22)

3

“Credința creștină înseamnă să crezi într-o Persoană, mai degrabă decât într-o serie de afirmații. Ea nu presupune doar a crede Isus a murit și a înviat, ci a crede în Isus care a murit și a înviat. Schimbarea prepoziției este crucială, fiindcă transferă credința de la nivelul minții, unde începe de drept, la nivelul voinței (care este fortăreața personalității noastre și foarte aproape de ceea ce Biblia numește “inimă”).” (p. 48)

4

“Este deseori necesar să dezbraci cuvintele de conotațiile lor moderne pentru a restabili sensul lor biblic. Însă “dezvățul” e întotdeauna mai greu ca învățul. Curmarea unui obicei este mult mai dificilă decât formarea lui (după cum știe orice jucător de golf!). Obișnuința în folosirea cuvintelor moare greu!

“Convertire” și “născut din nou” sunt două exemple nimerite ale acestui pericol și ale dificultății de a-l evita. Ambele au avut descrieri flexibile și au ajuns la definiții fixe. A spune: “Sunt creștin născut din nou” este aproape absurd – ca și cum ai vorbi despre un cerc rotund sau despre un pătrat cu patru colțuri! În mod asemănător, afirmația “Nu pot să-mi amintesc de ziua convertirii mele” cuprinde în sine o prezumție ce este total nebiblică.

Necazul este că în cercurile evanghelice cei doi termeni au fost multă vreme tratați ca sinonimici. Au fost întrebuințați alternativ pentru a defini acea lucrare a lui Dumnezeu în noi care ne aduce di moartea păcatului la noua viață în Cristos. În ambele cuvinte s-a strecurat o înțelegere tacită că aceasta se întâmplă instantaneu. În scopul unei mărturii eficace, se consideră un avantaj dacă persoana a fost conștientă de momentul când aceasta s-a întâmplat sau dacă, cel puțin, îi poate atașa o dată evenimentului, cu toate că se “recunoaște” că mulți credincioși (probabil majoritatea, după unele sondaje) nu și-au dat seama de ceea ce se întâmpla în acel moment.

Dacă (și este un mare “dacă”) se admite că ambele cuvinte se referă la un eveniment supranatural și instantaneu, se pune în mod firesc întrebarea: cum se leagă acesta de complexul împătrit al inițierii, schițat deja în capitolele anterioare? În ce etapă din cadrul procesului are loc convertirea / regenerarea?

Dar este această unanim îmbrățișată accepțiune a cuvintelor cu adevărat biblică? Iată adevărata întrebare. În acest capitol vom căuta să arătăm că o analiză atentă a folosirii biblice a acestor termeni scoate la iveală că ambii sunt descriptivi, mai degrabă decât definitorii, că numai unul dintre ei descrie lucrarea supranaturală și că niciunul nu se referă neapărat la ceva instantaneu.” (p. 98-99)

5

“Pentru mult prea mulți convertiți, procesul nașterii din nou este lung și complicat: credința poate veni chiar înaintea pocăinței, botezul se poate face la mult timp după credință (sau, și mai derutant, cu mult timp înainte), mulți nu sunt siguri dacă au fost “botezați” în Duhul sau nu, unii nici măcar nu s-au pocăit vreodată, iar alții nu au fost botezați vreodată. De cele mai multe ori nu e vina lor. Au fost moșiți prost, de către moașe nepricepute și neinstruite.” (p. 111)

6

“Nu există niciun temei în Noul Testament pe baza căruia Cincizecimea să poată fi văzută ca un eveniment colectiv, unic, irepetabil și care să cuprindă împlinirea deplină a profeției lui Ioan despre botezul viitor al Duhului. Întreg limbajul folosit cu privire la experiența “subiectivă” a ucenicilor în ziua respectivă este utilizat în mod liber și cu privire la credincioșii ulteriori, care nu erau prezenți în acel moment. Se poate să fi existat anumite fenomene “obiective”, care au însemnat acea primă ocazie, dar, în esență, aceasta a fost prima dintre multele astfel de “revărsări” ale Duhului.

Conchidem că ziua Cincizecimii a “inaugurat” elementul final al inițierii creștine, permițând botezului Duhului să încheie împătrita succesiune, alături de pocăință, credință și botezul în apă. Experiența celor prezenți atunci reprezintă, prin urmare, o paradigmă ce stabilețte regula pentru următorii credincioși.” (p. 169)

7

“Cea mai consecventă poziție “pedobaptistă” este cea care se bazează pe noțiunea legământului. Întemeindu-se de obicei pe premisa că există doar un singur “legământ al haruui” în întreaga Biblie și că acela este revelat în diverse etape și moduri, aceasta susține că relațiile lui Dumnezeu cu oamenii sunt mai degrabă colective decât individuale și că harul Său este moștenit fiziv, dar poate fi transmis și spiritual. Dumnezeu face legământ cu un “popor”, maid egrabă decât cu niște oameni. Familia este unitatea mântuirii, omul născându-se cu “statutul” spiritual al părinților. Ca atare, botezurile “caselor” se află în armonie perfectă cu metodele lui Dumnezeu, dacă sunt înțelese ca botezuri ale “familiei”.

Ipoteza de bază din spatele acestui mod de gândire, și anume că există un singur tip de “legământ al harului” care se desfășoară în Biblie, trebuie combătută. Expresia în sine nu apare niciodată. Nici conceptul. Biblia vorbește despre diverse legăminte (la plural), făcând deosebire între ele în funcție de beneficiari, făgăduințe sau condiții. […]

Familia nu mai reprezintă unitatea lucrării a lui Dumnezeu, Dimpotrivă, Noul Testament arată că o “casă” sau o familie pot fi dezbinate din pricina Evangheliei. Isus a spus că El nu a venit să aducă pacea, ci sabia – care va despărți părintele de copil, fratele de soră. De exemplu, o familie compusă din cinci membri ar putea fi ruptă în două sau trei (Lc. 12:51-53) – singura relație intimă despre care Isus n-a spus că va fi ruptă este cea dintre soț și coție, prin “sfânta” căsătorie (vezi capitolul 22).” (p. 203-205)

8

““Duhul Sfânt” nu a reprezentat pentru Pavel atât de mult o doctrină sănătoasă cât o dinamică spirituală. El era interesat ca cei care se converteau, “primind” întâi Duhul (Gal. 3:2 – timpul aorist, “o singură dată”), să “continue” să fie “alimentați” cu Duhul (Gal. 3:5 – timpul prezent “continuu”). Mântuirea deplină va fi experimentată numai de cei care “încă mai au” Duhul; nu este suficient să-L fi “avut odată”.

Probabil că de motivația pe care o produce această distincție ducem lipsă în zilele noastre, mai mult ca niciodată. Botezul în Duhul Sfânt este doar un început. A fi umplut e un lucru; a rămâne plin este altul. A “primi” Duhul reprezintă un pas vital; a “avea” Duhul echivalează cu o viață bituitoare. Acesta este mesajul capitolului 8 din Romani, al cărui verset 9 constituie proba de foc.

[Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui.]” (p. 229)

9

“Nici Pavel, nici Iacov nu propovăduiesc că “credința” constă în atingerea standardelor morale prin propriile puteri ale omului. Nevoia de bază a naturii umane este tocmai incapacitatea de a păzi poruncile lui Dumnezeu (chiar și zelosul Saul din Tars a reușit să țină numai nouă din zece – Flp. 3:6 trebuie contrabalansat cu Rom. 7:8). Pentru a lămuri acestă distincție totală între “credință” și “Faptele Legii” trebuie doar arătat că ambele exemple sau “modele” de credință date de Iacov încalcă legea lui Dumnezeu! O prostituată este lăudată că a depus mărturie falsă și un tată este lăudat că a încercat să-și ucidă propriul fiu!” (p. 270)

“Citind prima parte a capitolului 2 din Iavoc, rămâi cu impresia că în momentul scrierii epistolei creștinismul apostolic începuse deja să degenereze într-un “bisericism” respectabil. Într-un asemenea cadru, credința tinde să se fosilizeze într-o recitare verbală; închinătorii pot avea săptămâni, luni, chiar și ani, în care să nu-și exercite câtuși de puțin credința pe care o declară atât de regulat în biserică. Aceasta poate fi corectă doctrinar, dar îi lipsește dinamismul. Situația aceasta este des întâlnită.

Iacov dorește să fie sigur că noi înțelegem faptul că credința nu este exprimarea unei teologii sănătoase. Ea nu presupune atât de mult acceptarea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, cât acționarea pe baza lui. Declarațiile fără fapte sunt la fel de lipsite de utilitate pentru noi înșine precum mila fără acordarea ajutorului față de semeni. O astfel de credință nu poate “mântui”. Ea este “moartă”, ca un cadavru în morgă.” (p. 272)

10

“Pocăința începe cu inițierea, dar nu se termină acolo. S-ar putea spune că este un “stil de viață”. În mod normal pocăința se va adânci după “convertire”, deși ea trebuie să înceapă înaintea acesteia. Unul dintre semnele după care îl cunoști pe “sfânt” este că acesta devine tot mai conștient că este un “păcătos”. Pocăința continuă este fundamentală în procesul sfințirii. Pe măsură ce capacitatea de a discerne binele de rău crește în urma maturizării spirituale (Ev. 5:14), va fi loc de tot mai multă, nu mai puțină, pocăință. De regulă, cel mai adânc se căiesc cei mai sfinți. Așadar, pocăința se va extinde pe tot restul vieții.

Ea va cuprinde apoi sferele întregii vieți. Pe măsură ce creștinul se maturizează, el ajunge să înțeleagă că răul este atât comunitar, colectiv, cât și personal, individual. El va învăța să recunoască păcatele bisericii, ale poporului și ale lumii – să le simtă vinovăția și să se căiască de ele. El va dezvolta o “conștiință socială” care va duce la fapte de pocăință sub forma “acțiunilor sociale”. Mai presus de orice, aceasta se va reflecta în rugăciunea sa de mijlocire, care va avea ecoul rugăciunii lui Isus: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Lc. 23:34)

Însă această dublă “extensiune” a pocăinței, pe tot restul vieții și în toate compartimentele vieții, ține de viața în Împărăție. Este nerealist și nepotrivit să vorbești despre aceste aspecte în cadrul inițierii. Deși este perfect legitim și necesar să soliciți dovada unei pocăințe reale, este imposibil să aștepți o pocăință totală (adică de fiecare păcat comis vreodată); asta ar însemna să ceri sfințire înainte de îndreptățire (care este principala greșeală în toate celelalte religii, inclusiv în iudaism). În mod asemănător, în momentul intrării în Împărăție, păcătosul trebuie să își confrunte numai propriile păcate; singura preocupare față de relele și nelegiuirile colective ar trebui să fie legată de propriul său rol în comiterea lor, dacă acesta există. Într-un sens, el alege să se prezinte la proces înainte de ziua jduecății, recunoscîndu-se “vinovat” și primind iertarea în Numele lui Isus.

Pentru a primi acest verdict, pocăința trebuie urmată de credință. Când se face din pocăință singurul sau principalul element al inițierii, aa cum tinde să facă gândirea “liberală”, rezultatul este periculos de învecinat cu mântuirea prin fapte, care este foarte atractivă pentru generația “descurcă-te singur”. Accentul cade atunci pe ceea ce omul face pentru Dumnezeu, în loc de ceea ce Dumnezeu face pentru om. Noi nu suntem îndreptățiți prin faptele Legii – sau prin faptele pocăinței! Trebuie să-i ajutăm pe oameni să se pocăiască, dar trebuie să-i ajutăm și să creadă.” (p. 306-307)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: