Chemarea ta

chemarea-ta

Chemarea ta: Descoperă şi împlineşte scopul principal al vieţii tale – Os Guinness, Neword Press, Arad, 2014, 320 p.

1

“Cartea aceasta este pentru toţi aceia care doresc să găsească şi să împlinească scopul vieţii lor. Ea susţine că acest scop poate fi găsit doar atunci când descoperim scopul specific pentru am fost creaţi şi la care suntem chemaţi. A răspunde chemării Creatorului nostru este “motivaţia supremă” pentru a trăi, cea mai înaltă sursă de scop a existenței umane. Separată de o astfel de chemare, orice speranță de a descoperi un scop (de pildă, ca în discuția contemporană despre trecerea “de la succes la semnificație”) va sfârși în dezamăgire. Cu siguranță chemarea nu este ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin ea. Ea trebuie săpată și scoasă de sub grămada de ignoranță și confuzie. Într-un mod foarte inconfortabil, ea intră în coliziune directă cu înclinațiile noastre umane. Însă nimic altceva decât chemarea lui Dumnezeu nu va putea susține și împlini cea mai autentică dorință umană de a avea scop.

Inadecvarea altor răspunsuri devine tot mai clară în zilele noastre. Capitalismul, cu toată creativitatea și productivitatea sa, amuțește atunci când e confruntat cu întrebarea “De ce?” În sine, capitalismul este în mod literal lipsit de sens, prin faptul că acesta este doar un mecanism, nu o sursă de sens. La fel sunt şi politica, ştiinţa, psihologia, managementul, tehnicile de autoperfecţionare şi o mulţime de alte teorii moderne. Ceea ce Tolstoi scria despre ştiinţă este aplicabil în dreptul tuturor: “Ştiinţa este lipsită de sens, întrucât nu oferă nici un răspuns la întrebarea noastră, singura întrebare importantă pentru noi: «Ce avem de făcut şi cum să trăim?»”. Nu există nici un răspuns în afara unei căutări după scop şi nici un rezultat al căutării nu este mai profund și mai satisfăcător decât a răspunde chemării.

Ce vreau să spun prin “chemare”? Pentru început, voi defini chemarea foarte simplu: chemarea este adevărul că Dumnezeu ne cheamă la El Însuși într-un mod atât de hotărâtor, încât tot ceea ce suntem, tot ceea ce facem și tot ceea ce avem este învestit cu un devotament și un dinamism special, exprimate ca răspuns la convocarea și slujirea Sa.

Adevărul acesta – chemarea – a constituit o forță motrice în cazul multora dintre cele mai mari “salturi” din istoria lumii – constituirea națiunii evreiești la Muntele Sinai, mișcarea creștină în Galileea și Reforma din secolul XVI, cu imensa contribuție adusă la formarea lumii moderne, ca să numim doar câteva. Nu e deloc surprinzător faptul că redescoperirea chemării trebuie să fie la fel de crucială azi, mai ales în ceea ce privește satisfacerea pasiunii pentru scop a milioane de căutători moderni.” (p. 16-17)

Prezentare pe ultima copertă:

Os Guinness este un important analist socio-cultural, autor a peste treizeci de cărți. Apărător al libertății religioase, vorbitor cu renume internațional, Guinness s-a născut în China, într-o familie de misionari, și a fost educat în Anglia, obținând titlul de doctor în științe sociale la Universitatea Oxford. Dr. Guinness este cofondator al Trinity Forum și un bun colaborator al Ravi Zacharias International Ministries.

2

“Uimitor, nici un mare reformator din istoria vestică nu este atât de puţin cunoscut ca William Wilberforce. […]

Realizările monumentale ale lui Wilberforce au fost obţinute împotriva tuturor probabilităţilor. În ceea ce-l privește pe Wilberforce însuși, toate descrierile îl înfățișează ca fiind un om mic și urât, cu un nas prea lung, o constituție fragilă și o credință disprețuită – “evanghelism” sau “entuziasm”. În ceea ce privește sarcina, practica sclaviei era aproape unanim acceptată, iar comerțul cu sclavi era pentru economia britanică ceea ce industria apărării este pentru Statele Unite azi. În ceea ce privește opoziția sa, aceasta includea puternice interese mercantile și coloniale, eroi naționali precum Amiralul Nelson și cea mai mare parte a casei regale. În ceea ce privește perseverența, Wilberforce a luptat neobosit, aproape cincizeci de ani, până și-a realizat scopul. […]

Probabil cel mai uimitor lucru dintre toate, a fost la un pas de a-şi rata glorioasa chemare. Credinţa sa în Isus Cristos a animat pasiunea sa de o viaţă pentru reformă. Într-o anumită etapă, a condus sau a participat activ în șaizeci și nouă de inițiative, multe dintre ele cu implicații mondiale. Atunci când Wilberforce a venit la credință prin “Marea schimbare”, adică experiența convertirii sale, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, prima sa reacție a fost să pună deoparte politica, de dragul lucrării. A gândit, la fel cum au gândit alte milioane înainte și după el, că lucrările “spirituale” sunt mai importante decât cele “seculare”.

Din fericire, un pastor din acea vreme – John Newton, negustorul de sclavi convertit care a scris “Mărețul har” – l-a convins pe Wilberforce că Dumnezeu dorește ca el să rămână în politică mai degrabă decât în lucrare. “Nădăjduim că Dumnezeu te-a ridicat pentru binele națiunii.” După multă rugăciune și gândire, Wilberforce a concluzionat că Newton are dreptate. Dumnezeu îl chema să lupte pentru libertatea celor oprimați, ca parlamentar.” (p. 41-42)

3

“Pe de-o parte, triumful chemărilor seculare asupra chemării principale a însemnat sacralizarea muncii. În timp ce Biblia este realistă în ceea ce privește munca, prezentând-o, după cădere, ca fiind atât creativă, cât și blestemată, echilibrul era pierdut la finalul secolului XIX și începutul secolului XX. Nu doar că munca a fost găsită pe deplin bună, dar a fost declarată aproape “sfântă”, într-un entuziasm crescând, numit mai târziu “etica protestantă”. “Omul care zidește o fabrică zidește un templu”, declara președintele Coolidge. “Omul care muncește acolo se închină acolo.” “Munca, proclama Henry Ford, este salvarea morală, fizică și socială a rasei umane.”

Pe de altă parte, acelaşi triumf a însemnat secularizarea chemării. Ca o rachetă de lansare, aruncată deoparte după ce și-a îndeplinit menirea, “chemarea” a lansat naveta “muncă” în spațiu, iar apoi a căzut. Vocația putea fi acum păstrată ca un cuvânt finuț pentru slujbe prost plătite, dar care implică sacrificiu (cum ar fi cea de asistentă), pentru slujbele religioase (misionari) și pentru cele cu o orientare mai practică. Elevii frecventau noile “școli vocaționale” și primeau “pregătire vocațională” pentru că nu se ridicau la standardul unei pregătiri universitare.

Infatuarea unor asemenea atitudini este la fel de rea ca distorsionarea vocației pe care este bazată. În timp ce reformatorii protestanți percepuseră “chemarea lumească”, în cuvintele lui Dietrich Bonhoeffer, ca fiind “protestul final, radical împotriva lumii”, deformatorii protestanți au transformat-o în acceptarea religioasă a lumii. Astfel, “harul scump a fost transformat în har ieftin, fără ucenicie”.

Există vreo cale de întoarcere din dezastrul distorsionării protestante? Se cer cel puțin două lucruri: recunoașterea ca falsă a ideii de chemare în lipsa cuiva care să cheme și restaurarea primatului chemării principale.” (p. 55)

4

“Mulţi oameni folosesc cuvântul chemare numai pentru esenţa înzestrărilor noastre. Ei vorbesc ca și cum toții ar trebui să fim în stare să menționăm chemările noastre ca o singură sarcină, într-o singură propoziție. Dar atât oamenii, cât și viața sunt mult mai complexe decât atât, iar chemarea este cuprinzătoare, nu parțială. Trebuie să ne reamintim că există mai multe dimensiuni ale chemării și că aceasta include relațiile noastre. Martin Luther, de exemplu, a fost, printre altele, soț pentru soția sa, tată pentru fiică, pastor pentru congregație, profesor pentru studenți și supus pentru rege.” (p. 66)

5

“În primul rând, dedicarea faţă de chemarea noastră comună înseamnă că trebuie să ne păzim cu hotărâre de înclinația modernă către un individualism nepăsător. Explozia denominațiilor este unul dintre exemple. Potrivit cu World Christian Encyclopedia (1982), se estimează că, la începutul secolului XX, existau o mie nouă sute de denominații creștine, iar la sfârșitul secolului, douăzeci și două de mii. Sub influența lumii moderne, “accidentul” istoric al denominațiilor a devenit un dezastru teologic pentru oricine care crede într-o singură biserică.” (p. 115)

6

“Banii sunt mult mai mult decât o chestiune monetară. Au fost şi sunt o chestiune spirituală. A încerca să rezolvi problema banilor cârpind economia sau schimbând sistemele cu totul va duce întotdeauna la faliment. Banii sunt bani, indiferent dacă există pe o piață liberă sau una centralizată, și trebuie înțeleși ca atare. În mod evident, luăm banii prea în serios astăzi. Dar, mai puțin evident, facem lucrul acesta doar pentru că nu luăm banii în serios suficient de mult – suficient de mult încât să-i înțelegem.” (150)

“Problema setei de nestăvilit duce la exacerbarea celeilalte mari probleme care însoțește banii – “comodificarea”. Acest cuvânt, mai degrabă limitativ, se referă la procesul prin care banilor le este atribuit un loc atât de dominant într-o societate, încât totul (și toți) sunt percepuți ca un bun care poate fi cumpărat și vândut. Termenul ar putea fi nou, dar problema, după cum legenda greacă a lui Midas ne arată, este veche. Printre exemplele timpurii de comodificare îi avem pe schimbătorii de bani de la Templul evreiesc și vânzarea papală a indulgențelor de către Johann Tetzel, în perioada medievală.” (p. 152)

7

“Trândăvia, unul dintre cele șapte păcate de moarte, este cel mai puțin înțeles dintre toate – ceea ce este ironic, întrucât, corect înțeles, el reprezintă păcatul modern tipic. […]

Există trei moduri principale de abordare a trândăviei moderne, care uneori se intersectează, dar își păstrează totuși deosebirile, iar chemarea se împotrivește fiecăruia dintre acestea. Primul este filosofic. Pierderea credinței în Dumnezeu și, prin urmare, în eternitate şi nemurire conduce inevitabil la o diminuare a vitalităţii. Max Weber scria despre secularizarea lumii moderne ca fiind o “deziluzionare”. Magia și misterul vieții văzute din perspectiva eternității sunt reduse și distruse în mod sistematic. […]

A doua abordare a trândăviei este culturală. Ne gândim la ascensiunea lumii moderne ca la istoria dinamismului, a energiei, a progresului şi a realizării – ceea ce și este. Dar adesea trecem cu vederea cealaltă latură a sa. Lumea produsă de un astfel de dinamism este o lume a comodității, a confortului și a consumismului. Iar atunci când viața este sigură, ușoară, igienizată, cu temperatura reglată și luxoasă, trândăvia este pe aproape.

Efectul secundar al optimismului dinamic este plictiseala distrugătoare. Leneșul de pe canapea este frate vitreg cu astronautul. În același fel, efectul secundar al consumismului este pasivitatea. Cei mai înrăiți cumpărători și navigatori pe canalele de televiziune trec de la a se simți bine la nu mai simți nimic. […]

Cea de-a treia abordare pentru trândăvie este biografică. Există momente în viaţa noastră când fiecare dintre noi suntem tentaţi să pierdem conştienţa valorii a ceea ce merită osteneala. De-a lungul istoriei, cel mai obişnuit moment este experienţa descurajării provenită din faliment. Astăzi, cea mai în vogă este frustrarea mocnită a “crizei de la mijlocul vieții”. Probabil cea mai rea dintre toate este o criză de acest fel care rezultă dintr-un faliment, pentru că puține lucruri sunt atât de umilitoare precum a falimenta în ceva ce nici măcar nu merita început. […]

Adevărul chemării se adresează tuturor acestor abordări ale trândăviei. Convocați personal de către Creatorul Universului, lucrul nostru primește un sens care înflăcărează fiecare secundă și fiecare părticică a vieții noastre. Provocați, inspirați, mustrați și încurajați de chemarea lui Dumnezeu, nu putem nici măcar pentru o clipă să ne oprim în sfera confortului, a mediocrității, a banalului și a plictiselii. Chemarea este întotdeauna pentru ceva mai înalt, mai profund și mai îndepărtat.

Conștienți de cele mai profunde daruri și aspirații, șțim că întotdeauna chemarea trebuie luată în considerare înaintea carierei și că putem căuta o satisfacție profundă în muncă doar din perspectiva chemării.

Pe scurt, de fiecare dată când mirosul greu al trândăviei se ridică din mlaștinile vieții moderne și amenință să ne copleșească, chemarea lui Dumnezeu ne trezește de-a binelea. Împotriva ispitei perfide de a spune “Cui îi pasă?”, chemarea este motivația supremă, “de ce-ul” definitiv. Dumnezeu ne-a chemat, și niciodată nu suntem mai mult noi înșine decât atunci când răspundem cu întreaga ființă. În răspunsul dat acestei chemări nu există plictiseală.” (p. 161-166)

8

“Pe scurt, lumea modernă se “descurcă” în mod literal fără Dumnezeu. Putem face atât de multe și atât de bine noi înșine, încât nu mai este nevoie de Dumnezeu, nici chiar în Biserica Sa. Astfel, noi, oamenii moderni, putem fi profund seculari, în mijlocul activităților religioase. Fapt care explică de ce atât de mulți creștini sunt în mod inconștient atei. Mărturisind credință în realități supranaturale, ei sunt de fapt atei; indiferent de credința pe care spun că o au, în practică arată că funcționează fără să apeleze la supranatural. Un om de afaceri australian mi-a povestit că, la un moment dat, și-a împărtășit credința cu un director general japonez, iar răspunsul a fost unul de respingere: “Când întâlnesc un lider budist, întâlnesc un om sfânt, aflat în contact cu o altă lume. Când întâlnesc un lider creștin, un manager care se simte în elementul lui doar în lumea aceasta, așa cum sunt și eu.”

Chemarea de a-L urma pe Isus Cristos contracarează această pasiune modernă înverșunată către secularizare. În primul rând, Isus ne convoacă în mod explicit la o Împărăție și la o viață calitativ diferite prin dimensiunile lor supranaturale. Dallas Willard, autor al The Spirit of the Disciplines (Spiritul disciplinelor, n.tr.) și un ghid sigur în acest aspect crucial al credinței, subliniază puternic faptul că “spiritualitatea” este o chestiune care ține de o altă realitate. Nu este doar un sentimente religios, o dedicare, un stil de viață și în nici un caz o poziție politică sau un cuvânt cu rezonanțe mistice. Pentru urmașii lui Cristos, spiritualitatea este o chestiune care ține de o lume diferită, cu o realitate diferită, energii diferite, posibilități diferite și perspective diferite.” (p. 171)

9

“Ar fi de-a dreptul absurd să pretindem că toată munca noastră este trudă şi nu avem cum să scăpăm de ea. Pur şi simplu trebuie făcută. Duşumelele trebuie spălate, scutecele schimbate, canalele de scurgere trebuie desfundate, gunoiul trebuie adunat şi infractorii trebuie pedepsiţi. […]

Mai mult chiar, lumea noastră modernă este structurată în aşa fel încât să ne ajute să evităm această trudă. Comoditatea s-a unit cu alegerea și cu schimbarea pentru a forma sfânta treime a stilului de viață consumist. Aproape orice se poate obține pe loc, totul este accesibil și oferit într-un ambalaj lipsit de păcat, durere, mizerie și agitație. Astfel, orice persoană care duce un trai decent poate trăi o viață lipsită de trudă. Prin urmare, se dezvoltă o combinație periculoasă: realitățile neplăcute se retrag pe un plan secundar, în timp ce antipatia față de ele crește. Rezultatul este că avem tot mai multe mofturi. Suntem prea importanți pentru a aprecia lucrurile simple și prea rafinați pentru a face noi înșine munca trudnică.

Dacă mai rotim puțin caleidoscopul vieții moderne, se conturează încă o trăsătură. Nu doar că am ajuns să disprețuim lucrurile simple, dar mai suntem și îndemnați necontenit să facem lucruri din motive care sunt moderne, limitate și nu aduc împlinire. În loc să facem aceste lucruri datorită importanței lor intrinsece – a valorii pe care o au în ele însele – facem lucruri din simplul motiv că servesc la ceva și acordăm atenție valorii pe care o au pentru expresia noastră de sine, împlinirea noastră, profitul nostru, publicitatea noastră. După cum mi-a spus un ghid de la Studiourile Universal din Florida, indicând spre casele false din platoul de filmare: “În Orlando, numai ceea ce e surprins de camera de filmat este adevărat.”

Adevărul chemării se ridică împotriva tuturor acestor atitudini, provocându-ne să vedem și să tratăm viața în mod diferit. Aprecierea lucrurilor simple și înălțarea celor josnice reprezintă două lucruri diferite. Dar chemarea ne ajută în ambele situații, în moduri semnificative.” (p. 210-211)

10

“Vocaţiile nu se sfârşesc niciodată, chiar şi atunci când ocupaţiile se sfârşesc. Se poate să nu avem un serviciu uneori, dar nimeni nu devine nechemat.

Mai important decât toate, Ultima Chemare a morţii este un sfârşit din perspectivă seculară, dar, dintr-o perspectivă spirituală, este culminarea vieții. După o călătorie de-o viață, ajungem acasă. După ani în care am auzit doar vocea, suntem aproape de a vedea fața și de a simți brațele. Cel care cheamă este Tatăl nostru și Ultima Chemare este chemarea acasă.” (p. 259-260)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: