Comentariul lui Warren Wiersbe pe Vechiul Testament

wiersbe-vt

Comentariul lui Warren Wiersbe pe Vechiul Testament, Societatea Biblică din România, Oradea, 2014, 642 p.

1

“Primul Sabat (Geneza 2:1-3)

Cuvântul “Sabat” înseamnă pur și simplu a “înceta”. Dumnezeu nu S-a “odihnit” pentru că a fost epuizat, din moment ce Dumnezeu nu ajunge niciodată epuizat (Ps. 121:4). Mai degrabă Și-a încetat activitățile creatoare; lucrul era acum încheiat. Iar acum a binecuvântat Sabatul, punându-l deoparte ca zi specială. Nu apare nicio poruncă pentru oameni, pe care trebuiau să o țină cu privire la Sabat, De fapt, de vreme ce Adam a fost creat în a șasea zi, Sabatul era prima zi pentru el.

Sabatul nu mai apare în Vechiul Testament până în Exod 20:8-11, unde Dumnezeu a dat Sabatul poporului Israel ca semn al legământului Său special cu ei (Ex. 31:12-17). Nu avem vreo dovadă în Scriptură că Dumnezeu le-a spus ne-evreilor să țină Sabatul; de fapt, Pslamul 14:19-20 spune clar că Legea mozaică vechi-testamentară a fost dată numai Israelului. Și chiar unul dintre motivele pentru care Israel a ajuns în exil a fost faptul că poporul a profanat Sabatul (Neem. 12:15-22). […]

Ziua Sabatului este legată de vechea creaţie şi a fost dată doar Israelului. Ziua Domnului este legată de noua creație și aparține mai ales Bisericii. Sabatul vorbește despre Legea care prevedea șase zile de muncă, urmate de o zi de odihnă, dar ziua Domnului vorbește despre har, căci noi începem săptămâna cu odihnă, care este apoi urmată de acțiune.” (p. 21-22)

2

“Viziunea (Geneza 28:10-12)

Iacov a călătorit aproximativ 113 kilometri de la Beer-Șeba la Betel, o călătorie de trei zile. În noaptea aceea, a luat “o piatră de acolo” ca să și-o pună la cap în timpul somnului, iar Dumnezeu i-a dat o viziune despre o scară de la cer la pământ. Ioan 1:43-51 reprezintă explicația nou-testamentară a acestui verset. Scara Îl simbolizează pe Isus Cristos. Iacov este imaginea perfectă a sufletului pierdut – aflat în întuneric, fugind să-și scape viața, departe de casa tatălui, împovărat de păcat și neștiutor de faptul că Dumnezeu este aproape de el și că vrea să-l salveze. Scara ÎL portretizează pe Cristos a singura ale de la pământ la cer. El deschide cerul pentru noi și revarsă binecuvântările cerului peste viața noastră. Și numai El ne poate duce în ceruri. Iacov credea că se afla în pustietate și s-a trezit constatând că se afla la poarta cerului! Legând acest fapt mai departe de Ioan 1:43-51, observăm că Iacov era un israelit plin de viclenie, în vreme ce versetul 47 îl descrie pe Natanael ca fiind un israelit fără viclenie.

Aceasta este prima din cele șapte dăți consemnate, în care Dumnezeu i S-a arătat lui Iacov (vezi 31:3, 11-13; 32:1-2; 32:24-30; 35:1, 9-13; 46:1-4). Îngerii de pe scară simbolizau grija lui Dumnezeu. Ei au apărut iarăși să-l apere pe Iacov pe când se pregătea să-l întâlnească pe Esau (32:1-2).” (p. 64-65)

3

“Levitic 17:11 este un verset-cheie din Biblie, pentru că afirmă cu tărie că singurul mod de ispășire este prin sânge. […]

Viaţa este în sânge, atât fizic, cât și spiritual. Viața noastră spirituală depinde de sângele vărsat al lui Cristos (vezi 1 In. 1:7; Ef. 1:7; Col. 1:14; Ev. 9:22).

Trăim într-o epocă în care teologii liberali resping doctrina sângelui lui Cristos. Aceștia o numesc “religia abatorului”. Trebuie să clarificăm faptul că Biblia este o carte a sângelui, din Geneza (unde Dumnezeu a ucis animale pentru a-i îmbrăca pe Adam și Eva) la Apocalipsa (unde Ioan L-a văzut pe Cristos ca “Mielul care a fost junghiat”. Nu Cristos-Exemplul sau Cristos-Învățătorul ne mâtuiește; ci Cristos-Mielul lui Dumnezeu, răstignit pentru păcatele lumii.” (p. 158-19)

4

“Cartea Numeri comportă o lecţie spirituală importantă pentru creştinii de azi, așa cum este explicat în Evrei 4 și 1 Corinteni 10:1-5. Dumnezeu onorează credința și pedepsește necredința. La rădăcina tuturor păcatelor lui Israel din pustiu stătea de fapt necredința;: poporul nu a crezut cuvântul lui Dumnezeu. La Cades-Barnea evreii s-au îndoit de cuvântul lui Dumnezeu și nu li s-a permis să intre în moștenirea lor. În loc să revendice țara Canaan prin credință, au rătăcit în pustiu în necredință. Mulți creștini de azi sunt în zona “între” cu viața lor spirituală. Au fost eliberați din Egipt de sângele Mielului, dar nu au intrat încă în moștenirea lor în Cristos. Canaanul nu este o întruchipare a cerului. Mai degrabă este o ilustrație a moștenirii noastre spirituale în Cristos (Ef. 1:3), o moștenire ce trebuie revendicată prin credință.” (p. 170)

5

“Exod, Levitic şi Numeri au fost “cărţi tehnice”, aparținând într-un fel preoților și leviților, dar Deuteronom a fost scrisă pentru toți. Deși repetă multe dintre legile găsite în celelalte cărți de dinainte, oferă semnificație nouă și mai profundă acestor legi și arată ce însemnau ele în viața de zi cu zi a oamenilor. Fiecare dintre noi poate învăța multe din Deuteronom despre ce înseamnă să-L iubești pe Dumnezeu și să te supui voii Lui.

Enumerăm aici câteva dintre cuvintele-cheie ale acestei cărți:țară (153); a moșteni (36); a stăpâni (65); a auzi (44); a asculta (27); inimă (46); dragoste / a iubi (20).” (p. 195)

6

“Cărţile Samuel, Împăraţi şi Cronici sunt cărţi istorice, care consemnează instaurarea regalității, anii ei de biruință și înfrângere și sfârșitul unui regat divizat. Pe măsură ce citești aceste cărți, se evidențiază o lecție: “Neprihănirea înalță pe popor, dar păcatul este rușinea popoarelor” (Pr. 14:34). Ori de câte ori poporul L-a înălțat pe Dumnezeu, Dumnezeu a înălțat poporul; dar când conducătorii, profeții și poporul au lepădat Legea, Dumnezeu Și-a îndepărtat binecuvântarea.

Adevărul acesta este văzut nu doar în istoria poporului, ci și în viața personală a liderilor. Atât David, cât și Solomon au ieșit din cuvântul lui Dumnezeu și au plătit din greu în viața lor personală și în familie.” (p. 257)

7

“Evenimentele de la Miţpa au fost următoarele: (1) Samuel a turnat apă înaintea Domului, ca simbol al pocăinței poporului, inima lor vărsându-și durerea din pricina păcatelor făcute; (2) a adus o ardere de tot ca să indice dedicarea totală a Israelului pentru Dumnezeu; (3) s-a rugat pentru popor, care se temea că vor veni filistenii; Dumnezeu a dat armatei israelite o mare biruință. Ce zi a fost aceea! Samuel a realizat printr-o rugăciune ce n-a realizat Samson în 20 de ani cât a fost conducător! Din acea zi (până la marea victorie a lui David asupra filistenilor), inamicul a păstrat distanța. Așa este puterea unei vieți dedicate, puterea rugăciunii (Iac. 5:16).

Samuel a desfășurat o lucrare de profet și judecător, mergând din cetate în cetate pentru a le sluji oamenilor și pentru a le rezolva disputele. El a fost ultimul dintre judecători și primul dintre profeții naționali. (Slujba profetică a lui Moise a avut un alt caracter.) Este trist să vedem că fiii lui Samuel nu au pășit pe calea evlavioasă a vieții tatălui lor (8:5). Poate că Samuel a fost prea ocupat cu problemele poporului pentru a se ocupa de educația lor. Eli făcuse o greșeală asemănătoare.” (p. 266-267)

8

“Regatul lui Solomon a fost cel mai mare din toată istoria lui Isrel (v. 21 şi vezi Gen. 15.18). Acelea au fost zile de pace și prosperitate (v. 25). Însă semințele păcatului și apostaziei fuseseră semănate. Solomon adusese cai din Egipt (10:26-29), lucru aflat în directă opoziție cu legea (Dt. 17:16). De asemenea şi-a luat multe soții (compară 11:1 cu Dt. 17:17). Păcatele acestea au dus în cele din urmă la ruinarea regatului. Solomon a fost un mare cercetător al naturii, lucru pe care n-ai cum să nu-l observi citind cărțile Proverbe, Eclesiastul și Cântarea Cântărilor. Nu ne-au fost transmise toate cele 3 000 de proverbe ale sale, și singurul dintre “cântecele” îl avem în Cântarea cântărilor.” (p. 313)

9

“1 Împăraţi 17-18

Ori de câte ori poporul a alunecat în păcat și idolatrie, Dumnezeu a trimis profeți care să-l cheme înapoi la adevărata credință. Profetul nu era doar un “prevestitor”, ci era un “purtător de cuvânt” care anunța judecata lui Dumnezeu și expunea păcatele poporului. Un asemenea profet a fost Ilie, tișbitul (nativ din cetatea Tișbe), un “om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iac. 5:17), dar un om cu mare curaj și credință. În aceste două capitole îl vedem pe Ilie ascultând de două porunci din partea Domnului: “Pleacă… şi ascunde-te” și “Du-te și înfățișează-te”.” (p. 324)

10

“2 Împăraţi 1-4

Adeseori s-a făcut comparație între slujirea lui Ilie și cea a lui Elisei. Ilie a fost un profet plin de pasiune, care se ivea dintr-odată într-o postură dramatică, în timp ce Elisei a fost un pastor-profet, care a slujit poporului într-un fel personal. Ilie era un “fiu” al munţilor colţuroşi, iar Elisei – al văilor pașnice. Ilie a fost un slujitor singuratic, în timp ce Elisei s-a bucurat de părtășia cu oamenii. În linii mari, Ilie a fost un profet al judecății, care a căutat să aducă poporul din nou la Dumnezeu, în vreme ce Elisei a fost un slujitor al arului, care a chemat “o rămăşiţă”, înainte ca poporul să fie distrus.” (p. 335)

11

“Majoritatea oamenilor spun că subiectul cărţii Iov este întrebarea care dăinuie de secole: “De ce un Dumnezeu iubitor și drept îngăduie ca omul evlavios să sufere?” Dar dacă acesta este subiectul cărţii, întrebării nu i se dă nici un răspuns! Mai degrabă subiectul ar fi următorul: “Cum suferă cel evlavios?” În numai câteva zile, Iov și-a pierdut afacerea, averea, familia (cu excepția soției) și sănătatea. De ce a trebuit să se întâmple așa? Cei trei prieteni ai săi au ajuns la concluzia că Iov este de fapt un ipocrit, că în viața lui se afla un păcat tăinuit și că Dumnezeu îl pedepsea. Iov insista să spună că nu știa să aibă vreun păcat ascuns, astfel că cei trei continuau să se certe cu el. Să luăm seama că în 2:3 Dumnezeu spune clar că nu avea nimic împotriva lui Iov. Iar în 42:7 Dumnezeu îi mustră pe cei trei prieteni ai lui Iov că nu au vorbit adevărul despre El. Iov nu a fost ipocrit, deși (ca oricare dintre noi) avea și el loc de îmbunătățiri în viața lui; lucru pe care el l-a recunoscut în final (42:1-6).

Este adevărat că Dumnezeu trimite pedeapsă când copiii Lui persistă în păcat (Ev. 12:1-3) și că pedeapsa aceasta este dovada dragostei Sale. De asemenea este adevărat că cei răi își au partea lor de bucurie în prezent, dar vor fi curând îndepărtați (Ps. 37; 73). Însă, niciuna dintre aceste realități nu se aplica în viața lui Iov. Cu toate acestea, Dumnezeu avea în vedere scopuri divine în faptul că a îngăduit ca Iov să treacă prin suferință. Unul dintre aceste scopuri a fost să le arate, prin Iov, diavolului și îngerilor mărturia unui om al credinței. (Numai în eternitate vom afla câte au învățat îngerii din viețile sfinților; vezi Ef. 3:9-10 și 1 Pt. 1:12). Lecția principală din cartea lui iov este următoarea: Dumnezeu este suveran absolut în felul în care Se raportează la oamenii făcuți de El și El nu va permite niciodată să se întâmple ceva în viața unui creștin ascultător care să nu fie spre folosul lui și spre gloria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este dator să-Și explice metodele față de noi. Ne este suficient să știm că Lui Îi pasă și că El nu greșește niciodată. Nu trăim prin explicații, ci trăim prin promisiuni. Cartea Iov ne arată cum ar trebui să sufere cel neprihănit. “Aţi auzit vorbindu-se de răbdarea lui Iov” (Iac. 5:11).” (p. 420-421)

12

“Cuvântul psalm vine din greceşte şi înseamnă “un poem cântat în acompaniament muzical”. Numele evreiesc este tehilim care înseamnă “laude”. Nu toți psalmii sunt imnuri de laudă, însă mulți sunt. Cartea Psalmilor este cartea de imnuri a națiunii evreiești, iar unii dintre Psalmi și-au croit cale în cărțile de cântece ale creștinilor. Psalmul 46 se află la temelia piesei lui Luther, “Cetate tare-i Dumnezeu” (“Cântările Evangheliei”, nr. 351, ed. 2003-2009), iar Isaac Watts a folosit Psalmul 90 ca să scrie “O God, Our Help in Ages Past” [O, Doamne, ajutor de veacuri]. Binecunoscuta doxologie (sau “Old Hundredth” – [Lăudaţi pe Domnul Dumnezeu!, “Cântările Evangheliei”, nr. 35, ed. 2003-2009] are la bază Psalmul 100.” (p. 435)

13

“Isaia înseamnă “mântuirea aparţine lui Iehova”, iar cuvântul mântuire este repetat de multe ori în carte. Se pare că Isaia provenea dintr-o familie înstărită, din moment ce Isaia avea acces liber la câțiva dintre regii evrei. Profetul era căsătorit (8:3) și avea cel puțin doi fii (7:3 și 8:1-3). Isaia și-a început lucrarea aproape de sfârșitul domniei regelui Uzia (Ozia, versiunea Cornilescu; n.tr.) sau în jurul anului 758 î.Cr. Și a continuat să predice Cuvântul Domnului până la sfârșitul secolului, iar tradiția ne spune că a fost tăiat cu fierăstrăul în două de Manase, regele său (Ev. 11:37).

Cartea Isaia se împarte în două secțiuni, capitolele 1-39 și capitolele 40-66. Prima secțiune îi avertizează pe evrei despre iminenta invazie asiriană asupra lui Iuda, în timp ce a doua secțiune îi încurajează pe captivi să se întoarcă din captivitatea babiloniană.

Tema principală a primei secțiuni este pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Iuda, din pricina păcatelor poporului, în timp ce tema principală a celei de-a doua secțiuni este consolarea din partea Domnului a celor captivi, după ce au trecut prin suferință. Isaia a trecut prin evenimentele descrise în primele 39 de capitole și a profețit despre evenimentele descrise în ultima secțiune a cărții. În prima secțiune dușmanul principal era Asiria: în ultima secțiune marele dușman era Babilonul.” (p. 510)

14

“Cartea Daniel nu este aranjată în ordine cronologică. În prima jumătate, Daniel interpretează visurile altora; în ultima jumătate, i se dau lui viziuni legate de viitorul poporului său. Ordinea istorică a cărții este următoarea:

(1) Robie (605-604 î.Cr)
(2) Visul despre marele chip (602 î.Cr.)
(3) Chipul lui Nabucadnețar
(4) Visul lui Nabucadnețar despre copac
(7) Viziunea despre cele patru fiare (556 î.Cr.)
(8) Viziunea despre berbec și țap (554 î.Cr.)
(5) Ospățul lui Belșațar – căderea Babilonului (539 î.Cr)
(9) Viziunea despre cele 70 de săptămâni (539 î.Cr.)
(6) Groapa cu lei
(10-12) Viziunile din încheiere

Ne putem da seama că Daniel avea în jur de 80 de ani când a fost aruncat în groapa cu lei.” (p. 560)

15

““Profeţii mici” nu sunt mici în ideea că sunt mai puțin importanți decât Isaia, Ieremia, Ezechiel sau Daniel. Mesajele lor sunt foarte importante în planificarea lui Dumnezeu de mesaje profetice. Biblia ebraică pune toate aceste 12 cărți împreună și le numește pur și simplu “Cele douăsprezece”. Cercetătorii Bibliei numesc aceste cărți “profeții mici”, în principal datorită scurtimii textului pe care îl cuprind, deși Zaharia nu este defel nici scurtă, nici simplă.

În fiecare dintre aceste cărți, vom găsi de obicei o lecție întreită: (1) istorică – fiecare dintre profeți a predicat și a scris ca să împlinească o nevoie imediată din viețile oamenilor; (2) profetică – fiecare dintre profeți ilustrează sau vestește câte ceva despre viitorul Israelului, cu privire la judecată sau la restaurare; (3) practică – păcatele de atunci ale națiunii le avem și noi azi și există multe lecții practice pe care le putem învăța din cărțile acestea. De exemplu, în Osea vedem păcatul Israelului, pedepsirea lui sub mân a Asiriei și curățarea și restaurarea lui în viitor. Vedem de asemenea în cartea aceasta o lecție pentru credincioșii de azi car eu îl ascultă pe Domnul și comit “adulter spiritual” urmând calea lumii.” (p. 589)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: