Creștinism păgân?
Mai jos sînt cele 20 de citate zilnice din luna august 2010 pe blogul România Evanghelică.
1
“Primii creștini erau profund centrați în Hristos. Isus Hristos era bătaia lor de puls. El era viața lor, suflarea lor și punctul lor central de referință. El era obiectul închinării lor, subiectul cântecelor lor și conținutul discuțiilor lor. Biserica Noului Testament a făcut din Isus Hristos Domnul central și suprem în toate lucrurile.
Biserica Noului testament nu avea o ordine fixă a închinării. Primii creștini se întruneau în adunări în care participarea era deschisă tuturor, unde toți credincioșii își împărtășeau propria experimentare a lui Hristos, își exercitau darurile și căutau edificarea celorlalți. Niciunul nu era spectator. Tuturor li se acorda privilegiul să participe și fiecare avea responsabilitatea să o facă. Scopul întrunirilor de biserică era dublu. Credincioșii se întruneau pentru zidire reciprocă și, de asemenea, ca să-L facă vizibil pe Domnul Isus Hristos prin funcționarea fiecărui membru al trupului Său. Întrunirile bisericii primare nu erau ‘servicii’ religioase, ci erau întruniri informale, desfășurate într-o atmosferă de libertate, spontaneitate și bucurie. Întrunirile aparțineau lui Isus Hristos și bisericii; ele nu slujeau ca platformă pentru vreo misiune sau pentru vreo persoană înzestrată.
Biserica noutestamentală era o comunitate de tipul față-în-față. Primii creștini se adunau pentru închinare în comun și zidire reciprocă, însă biserica nu exista doar pentru a se întruni o dată sau de două ori pe săptămână. Credincioșii Noului Testament trăiau o viață de părtășie autentică. Ei se îngrijeau unii de alții și când nu se aflau la întrunirile planificate ale bisericii. Erau, în sensul deplin al cuvântului, o familie.
La apariția sa, creștinismul a fost prima și singura religie din lume care nu avea ritualuri, cler și clădiri sacre. În primii 300 de ani de existență a bisericii, creștinii se adunau în case. Cu anumite ocazii, lucrătorii creștini foloseau uneori spații mai largi (cum era Pridvorul lui Solomon [Ioan 10:23, Fapte 3:11] sau Școala lui Tiran [Fapte 19:9]). Lipsea însă cu totul conceptul de clădire sacră, ca și acela de a cheltui sume mari de bani cu întreținerea unor astfel de clădiri. De asemenea, creștinii nu numeau ‘biserică’ sau ‘casa lui Dumnezeu’ clădirea în care se adunau. Singurul edificiu sacru cunoscut de primii creștini era acela care nu era făcut de mâini omenești.
Biserica Noului Testament nu avea cler. Preotul catolic și pastorul protestant erau cu totul necunoscuți. Biserica avea lucrători apostolici itineranți care plantau și îngrijeau biserici, dar acești lucrători nu erau considerați ca făcând parte dintr-o castă specială de clerici. Ei erau parte a trupului lui Hristos și serveau bisericile (nu invers). Fiecare avea dreptul exclusiv de a exercita autoritate asupra poporului Său. Niciun om nu avea acest drept. Supravegherea și păstorirea erau doar două din aceste daruri. Prezbiterii și păstorii erau creștini obișnuiți, înzestrați cu anumite daruri. Slujbele pe care le făceau nu erau oficii speciale și nu monopolizau slujirea în întrunirile bisericii. Ei erau pur și simplu creștini cu mai multă experiență care se îngrijeau în mod natural de membrii bisericii în vremuri de criză și asigurau supravegherea întregii adunări.
Luarea deciziilor în biserica noutestamentală era de resortul întregii adunări. Uneori plantatorii de biserici itineranți ofereau un sfat, arătând în ce direcție era bine să se îndrepte adunarea, dar în ultimă instanță biserica locală în ansamblul ei era cea care lua decizia, sub domnia lui Isus Hristos. Ținea de responsabilitatea întregii biserici să afle voia Domnului și să acționeze în consecință.
Caracterul bisericii Noului Testament era organic, nu instituțional. Biserica nu era unită prin punerea unor oameni în oficii de conducere, prin crearea de programe, de ritualuri și dezvoltarea unei ierarhii de sus în jos sau a unei structuri de tip linie de comandă. Biserica era un organism viu, care respira. Fusese născută, creștea și producea în mod natural tot ce era în ADN-ul ei. Ne referim aici la toate darurile, slujirile și funcțiunile trupului lui Hristos. În ochii lui Dumnezeu, biserica este o femeie frumoasă. Mireasa lui Hristos. Ea este o colonie venită din cer, nu o organizație creată de oameni, de pe pământ.
Zeciuiala nu era o practică a bisericii Noului Testament. Primii creștini își foloseau banii pentru ajutorarea săracilor din rândurile ei, cât și a săracilor din afara ei. De asemenea, biserica îi susținea material pe plantatorii itineranți de biserici, pentru ca Evanghelia să poată fi răspândită și să se poată planta biserici și în alte ținuturi. Primii creștini dăruiau potrivit cu posibilitățile lor, nu din datorie, sau obligație sau pentru că așa se cuvenea. Ideea de salariu pentru pastor / cler le era cu totul străină. Fiecare creștin din biserică era preot, slujitor și membru funcțional al trupului.
Botezul era expresia exterioară a convertirii creștine. Când primii creștini conduceau oameni la Domnul, îi botezau imediat în apă, ca mărturie a noului lor statut. Cina Domnului era o expresie continuă prin care primii creștini își reafirmau credința în Isus Hristos și apartenența la trupul Său. Cina era o masă obișnuită, de care întreaga biserică se bucura în Duhul și într-o atmosferă de bucurie și celebrare. Cina era cu adevărat părtășia trupului lui Hristos, nu un ritual simbolico-religios. Și nu era oficiată de o persoană ordinată.
Primii creștini nu construiau școli biblice sau seminarii ca să-și instruiască tinerii lucrători. Lucrătorii creștini erau educați și instruiți de lucrătorii mai în vârstă, în contextul vieții bisericii. Ei învățau ‘la locul de muncă’. Isus a oferit modelul pentru această instruire ‘la locul de muncă’, fiind mentor pentru cei doisprezece. Pavel a copiat acest model când a instruit tineri lucrători dintre neamuri în Efes.
Primii creștini nu erau împărțiți în diferite denominațiuni. Ei își înțelegeau unitatea în Hristos și o exprimau la modul vizibil în fiecare cetate. În concepția lor, într-o localitate nu exista decât o singură biserică (chiar dacă creștinii care o formau se adunau în mai multe case din respectiva localitate). Dacă ai fi fost un creștin în primul secol, ai fi aparținut unei asemenea biserici unice. Se veghea cu strășnicie la unitatea Duhului. ‘Eu sunt al lui Pavel’, ‘Eu sunt al lui Petru’ sau ‘Eu sunt al lui Apolo erau considerate a fi sectare și divizive (vezi 1 Corinteni 1:12).
Noi credem că aceasta este viziunea lui Dumnezeu pentru fiecare biserică. De fapt, noi am scris această carte cu un singur scop: să facem loc absolutei centralități, supremații și conduceri a lui Hristos în biserica Sa. Din fericire, tot mai mulți revoluționari îmbrățișează în zilele noastre această viziune. Ei recunosc că în credința creștină este nevoie de o revoluție – o renunțare completă la acele practici creștine care sunt contrare principiilor biblice. Trebuie să o luăm de la capăt și să zidim pe temelia cea dreaptă. Orice altceva mai puțin se va dovedi păgubos.
Și astfel speranța noastră acum, când termini de citit această carte, este întreită. În primul rând, sperăm că vei începe să-ți pui întrebări despre biserică, așa cum o cunoști în prezent. În ce măsiră este aceasta biblică? În ce măsură exprimă aceasta conducerea absolută a lui Isus Hristos? În ce măsură permite aceasta membrilor trupului lui Hristos să funcționeze liber? În al doilea rând, sperăm că vei recomanda această carte fiecărui creștin pe care îl cunoști, astfel încât un număr tot mai mare de creștini să înceapă să-și pună întrebări pornind de la mesajul ei. Și în al treilea rând, sperăm că te vei ruga serios cu privire la răspunsul pe care ar trebui să-l dai acestui mesaj.
Dacă ești un ucenic al Revoluționarului din Nazaret, al radicalului Mesia care își înfige securea la rădăcină, va trebui în cele din urmă să-ți pui o anume întrebare. Este aceeași întrebare care I s-a pus și lui Isus când umbla pe pământ, cu privire cu ucenicii Săi, și anume: ‘Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor?’ (Matei 15:2)” (p. 262-266)
2
“Creștinii contemporani au căzut atât în eroarea fariseilor, cât și în cea a saducehilor.
În primul rând, creștinismul contemporan se face vinovat de eroarea fariseilor. Altfel spus, acest creștinism a adăugat la Cuvântul lui Dumnezeu o mulțime de tradiții născocite de oameni, tradiții care au suprimat conducerea vie, funcțională a lui Isus Hristos în biserica Sa.
În al doilea rând, în tradiția saducheilor, același creștinism contemporan a îndepărtat din peisajul creștin al zilelor noastre majoritatea practicilor bisericii primare. Din fericire, astfel de practici sunt reintegrate, e drept, la o scară mai mică, de către câțiva temerari care și-au asumat înspăimântătorul pas al părăsirii taberei confortabile a creștinismului instituțional.
Cu toate acestea, atât fariseii cât și saducheii ne învață o lecție adesea ignorată: este dăunător să diluezi autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu atât prin omitere cât și prin adăugare. Încălcăm Scriptura prin îngroparea ei sub un munte de tradiții omenești tot atât pe cât o facem când îi ignorăm principiile.” (p. 15-16)
3
“Biserica, în forma ei contemporană instituționalizată, nu are niciun drept biblic ori istoric să funcționeze așa cum o face.” (p. 18)
4
“Ce știu însă creștinii moderni și postmoderni despre istoria bisericii, care să le fie de folos în modelarea tentativelor contemporane de cinstire a lui Dumnezeu și de a fi biserica? Se pare că mai nimic. Și aici avem o problemă. Istoricii au obiceiul să spună că dacă nu învățăm din istorie suntem condamnați s-o repetăm. Există numeroase dovezi în sprijinul acestui avertisment. Și totuși, noi persistăm în eforturile noastre bine intenționate dar ignorate de rafinare a vieții. Evoluția recentă a bisericii din America este un exemplu semnificativ în acest sens. Principalele schimbări în practica spirituală din ultima jumătate de secol au fost în general doar cosmetizări. Să enumerăm cîteva – megabiserici, biserici orientate spre cei din afara zidurilor lor, misiuni în campusuri, școli biblice de vacanță, biserici pentru copii, misiuni ce se adresează grupelor de afinități (cum ar fi persoane necăsătorite, celibatari, tineri căsătoriți), muzica de închinare contemporană, sisteme de proiecție pe ecrane mari, dărnicie cu destinație specifică, grupe-celulă, site-uri ce oferă predici sau schițe de predici pentru a fi descărcate, grupuri Alfa. Toate acestea sunt încercări de adoptare a strategiilor de marketing în efectuarea acelorași activități, dar în moduri și locuri diferite sau pentru un anumit segment de populație agregată. Oricare ar fi dificultățile prezente în cadrul instituțional mai larg care a dus la apariția acestor forme de manifestare, ele sunt invariabil prezente și în inițiativele, manifetările de mai mică anvergură sau divergente.” (p. 24-25)
5
“Surprinzător, mare parte din ceea ce facem ca ‘biserică’ a fost luat direct din cultura păgână a perioadei postapostolice. (Legenda ne spune că ultimul apostol, Ioan, a murit în jurul anului 100 d.Hr.) Potrivit lui Paul F. Bradshaw, creștinismul secolului al patrulea ‘a absorbit și creștinizat practici și idei religioase păgâne, considerându-se împlinirea spre care religiile anterioare doar indicaseră vag’. Dacă noi cei de azi obișnuim să folosim cuvântul păgân pentru a-i denumi pe cei care n-au nici o religie, pentru primii creștini păgâni erau politeiștii care se închinau la zeii Imperiului Roman. Păgânismul a dominat în Imperiul Roman până în secolul al patrulea și multe dintre elementele sale sau fost absorbite de creștini în prima jumătate a primului mileniu, în special în timpul perioadei constantiniene și imediat după aceea (324 d.Hr. până în 600 d.Hr.). Alte două perioade semnificative din care își trag originile multe dintre practicile noastre bisericești sunt perioada Reformei protestante (secolul al șaisprezecelea) și perioada trezirilor (secolele al nouăsprezecelea și al douăzecilea).” (p. 38)
6
“Este surprinzător că nicăieri în Noul Testament nu găsim termenii: biserică (ekklesia), templu sau casa lui Dumnezeu întrebuințați cu referire la o clădire. Pentru urechile unui creștin al primului secol, a numi o clă-dire ekklesia (biserică) ar fi fost ca și cum i-ai spune soției tale ‘condominiu’ sau mamei tale ‘zgârie-nori’!
(Nota 7 – Potrivit Noului Testament, biserica este mireasa lui Hristos, cea mai frumoasă femeie din lume: Ioan 3:29; 2 Corinteni 11:2; Efeseni 5:25-32; Apocalipsa 21:9.)
Prima consemnare a utilizării cuvântului ekklesia cu referire la un loc de întâlnire a creștinilor datează din anul 190 d.Hr. și este atribuită lui Clement din Alexandria (150-215). Clement a fost de asemenea prima persoană care a folosit asocierea de cuvinte ‘mers la biserică’ – sintagmă care ar fi sunat străin în urechea credincioșilor primului veac. (Nu poți mege la ceva ce ești tu însuți!) În întreg Noul Testament, ekklesia se referă întotdeauna la o adunare de oameni, nu la un loc. Ekklesia, în fiecare din cele 116 menționări ale termenului din Noul Testament, se referă la o adunare de oameni. (Termenul englezesc church derivă din grecescul kuriakon, care înseamnă ‘aparținând Domnului’. Cu timpul, termenul a luat sensul de ‘casă a lui Dumnezeu’ și a ajuns să fie folosit cu referire la o clădire.)
(Nota 10 – Când William Tyndale a tradus Noul Testament, el a refuzat să traducă ekklesia prin biserică. El a tradus mult mai corect, prin congregație. Din nefericire, traducătorul versiunii King James au tradus ekklesia prin biserică. Ei au respins traducerea corectă a lui ekklesia prin congregație pe motiv că acest termen, congregație, aparținea terminologiei puritane.)
Chiar și așa, sintagma ‘mers la biserică’ folosită de către Clement nu desemnează participarea la un serviciu de închinare într-o clădire, referindu-se mai degrabă la o casă privată folosită de creștinii din secolulul al doilea pentru întrunirile lor. Creștinii nu au ridicat clădiri speciale pentru închinare până în vremea lui Constantin, în secolul al patrulea. Graydon F. Synder, specialist în Noul Testament, afirmă: ‘Nu există nicio dovadă scrisă și niciun indiciu arheologic că vreo astfel de casă a fost transformată într-o clădire de biserică. Și nu s-au descoperit nici vestigiile vreunei clădiri dedicate ca biserică și care să fi fost construită înainte de Constantin.’ Într-o altă lucrare, el scrie: ‘Primele biserici se întruneau de obicei în case. Până în anul 300 nu știm despre vreo clădire construită ca biserică.” (p. 43-44)
7
“Clădirile de biserici din vremea lui Constantin erau edificii spațioase, magnifice, despre acestea spunându-se că ‘erau vrednice de un împărat’. Erau atât de impresionante încât păgânii contemporani observau că ‘aceste clădiri imense imită structura templelor păgâne’.
(Nota 80 – Acest citat este din scriitorul Porfiriu (Davies, Secular Use of Church Buildings, 8). Porfiriu spunea despre creștini că sunt inconsecvenți, pentru că sunt critici cu privire la închinarea păgână, dar continuă totuși să construiască clădiri care imită templele păgâne (White, Building God’s House, 129).)
Constantin chiar a decorat noile clădiri de biserici cu opere de artă păgână.
(Nota 81 – Gonzalez, Story of Christianity, 122. Potrivit profesorului Harvey Yoder, Constantin a zidit biserica originară Hagia Sofia (Biserica Sfintei Înțelepciuni) pe locul unui templu păgân și a adus 427 de statui păgâne din tot imperiul ca să o decoreze. “From House Churches to Holy Cathedrals” (conferință susținută în Harrisburg, VA, octombrie 1993).)
Edificiile de biserici construite sub Constantin urmau cu exactitate tiparele bazilicilor. Acestea erau clădirile guvernamentale obișnuite, concepute după arhitectura templelor păgâne.
Bazilicile serveau aceluiașți scop ca și sălile de spectacol de astăzi. Erau perfect adecvate unui auditoriu pasiv sau unei mulțimi docile care și urmărește un spectacol. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Constantin a ales modelul bazilicii. […]
Istoria ridicării de clădiri de biserici este trista epopee a împrumutului făcut de către creștinism din cultura păgână, până la transformarea radicală a credinței noastre.” (p. 53, 57)
8
“Cei mai mulți reformatori au fost preoți, fiind involuntar condiționați de tiparele de gândire ale catolicismului medieval. Prin urmare, chiar dacă reformatorii au făcut unele modificări la noile clădiri de biserici dobândite, au făcut totuți prea puține modificări funcționale în arhitectura acestora.
Chiar dacă reformatorii doreau să aducă schimbări radicale practicii bisericii, masele nu erau pregătite pentru aceasta. Martin Luther a fost cât se poate de explicit afirmând că biseica nu este o clădire sau o instituție. Cu toate acestea, i-ar fi fost imposibil să șteargă cu buretele mai bine de o mie de ani de confuzie asupra acestui subiect.
Nota 147 – “Dintre toți marii învățători ai creștinătății, martin Luther a înțeles cel mai bine diferența dintre Ekklesia Noului Testament și biserica instituțională, reacționând cu vehemență împotriva intenției de a pune semnul egal între cele două. Astfel, el nu tolera nici măcar cuvântul «biserică», despre care spunea că este un termen obscur și ambiguu. În traducerea sa a Bibliei, penru cuvântul ekklesia el folosește termenul echivalent de «congregație» sau «adunare». Luther a înțeles că ekklesia noutestamentală nu este un lucru, o instituție, ci mai degrabă o comunitate de persoane, o comuniune. Oricât de puternică a fost aversiunea lui Luther față de cuvântul «biserică», realitățile istorice s-au dovedit a fi și mai puternice. Terminologia folosită atât în perioada Reformei cât și după aceasta a fost nevoită să se adapteze ideii atât de puternic impregnată că ekklesia ar fi biserica și, în consecință, confuzia cauzată de utilizarea acestui cuvânt «obscur și ambiguu» a pătruns în teologia reformată. Era imposibil să dai ceasul înapoi cu un mileniu și jumătate.l Conceptul de «biserică» a rămas întipărit irevocabil ca urmare a acestui proces istoric de 1500 de ani.” Emil Brunner, The Misunderstanding of the Church (Londra: Lutterworth Press, 1952), 15-16.” (p. 61)
9
“Pentru a spune lucrurilor pe nume până la capăt, practica de a înălța clădiri de biserici are la bază ideea potrivit căreia închinarea este distinctă, separată de viața de fiecare zi. Bineînțeles, măsura în care această separare este clamată de creștini diferă de la unii la alții. Unii au mers până acolo încât pretind că închinarea trebuie să aibă loc numai în spații anume destinate, pentru a te face să te simți diferit față de cum te simți în viața de fiecare zi.
Separarea dintre închinare și viața de fiecare zi este o caracteristică a creștinismului apusean. Închinarea este văzută ca fiind ceva detașat de cadrul general al vieții, un lucru împachetat și destinat consumului în grup. Secolele de arhitectură gotică ne-au adus la o înțelegere eronată a ceea ce este închinarea adevărată. Puțini sunt aceia care pot intra într-o catedrală catolică impunătoare fără să se simtă dominați de puterea spațiului în care se află.
Lumina este indirectă și filtrată. Tavanul este înalt. Culorile sunt pigmentate și bogate. Sunetul străbate sala într-un anume fel. Toate aceste ingrediente conlucrează pentru a produce în ființa umană un sentiment de uimire și teamă. Ele sunt menite să manipuleze simțurile și să creeze o ‘atmosferă de închinare’.
Unele tradiții mai adaugă miresme la acestă combinație, efectul însă este același: simțurile noastre interacționează cu spațiul în care ne aflăm, aducându-ne astfel într-o anume stare de spirit – uimire, teamă, mister și trasnscendență similară cu o evadare din viața normală.
Noi protestanții am înlocuit unele din aceste artificii arhitecturale cu efecte sonore, muzicale menite să aducă însă la același rezultat. Prin urmare, în bisericile protestante, lideri ‘buni’ de închinare sunt aceia care pot folosi muzica pentru a trezi în auditoriu ceea ce în alte tradiții trezește spațiul; mai exact, un sentiment de închinare. Însă o astfel de stare sufletească este străină de viața de fiecare zi și este indusă în mod artificial. Jonathan Edwards spunea pe bună dreptate că emoțiile sunt trecătoare și că nu pot fi folosite ca măsură a relației cuiva cu Dumnezeu.” (p. 68-69)
10
“Luther a făcut din predicare elementul central al adunării creștine, în locul Euharistiei. (Creștinii apostolici se refereau la Cina Domnului folosind acest termen, “Euharistie”, care provine din grecescul eucharisteo, care înseamnă “a mulțumi”.) Prin urmare, în închinarea protestantă contemporană, elementul central este amvonul și nu masa de împărtășanie. […] Credința lui Luther în caracterul central al predicării, ca marcă a serviciului de închinare, s-a transmis și a rămas neschimbată până în ziua de azi. Cu toate acestea, nu există niciun fundament biblic pentru plasarea predicării în centrul adunării bisericii. […]
De asemenea, Luther a modificat în mod drastic rugăciunea euharistică, reținând numai ‘cuvintele de instituire’ din 1 Corinteni 11:23, anume că ‘Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine… și a zis: «Luați mâncați, acesta este trupul meu.»’ Până în ziua de azi, pastorii protestanți rostesc cu scrupulozitate acest text înainte de actul propriu-zis al Cinei Domnului. […]
Niciodată, nici Luther și nici vreun reformator de marcă nu au demonstrat o dorință sinceră de întoarcere la practicile bisericii primare. Acești oameni nu și-au propus decât să reformeze teologia Bisericii Catolice.” (p. 82-84)
11
“Probabil elementul care a dăinuit cel mai mult și cu care Finney a contribuit în mod involuntar la creștinismul contemporan a fost pragmatismul. Pragmatismul spune că dacă ceva funcționează ar trebui îmbrățișat, indiferent de considerațiile etice. Finney era de părere că Noul Testament nu prescrie nicio formă de închinare. Învățătura lui era că singurul scop al predicării este să cîștige convertiți. Orice mijloace sau instrumente care slujeau acestui scop erau acceptabile. În timpul și sub influența lui Finney, trezirea din secolul al optsprezecelea a devenit o știință, fiind adoptată în bisericile principalelor denominații protestante.
Creștinismul contemporan încă reflectă această ideologie. Pragmatismul însă este nespiritual, și nu doar pentru că încurajează trecerea considerațiilor etice pe plan secundar, ci și pentru că depinde de tehnici mai degrabă decât de Dumnezeu pentru a produce efectele dorite. Spiritualitatea autentică este marcată de înțelegerea și admiterea faptului că în ceea ce privește lucurile spirituale, noi, muritorii, suntem cu desăvârșire și întru totul dependenți de Domnul. […]
Filozofia pragmatismului deschide ușa pentru manipularea oamenilor și pentru o încredere deplină în resursele și capacitățile proprii, mai degrabă decât în Dumnezeu. […]
Mișcarea de trezire din America a transformat biserica într-un local de predicare. A redus experiența a ceea ce înseamnă cu adevărat ekklesia la o misiune evanghelistică. A ridicat la rangul de norme metodele folosite de Finney pentru trezire și a dus la apariția unei specii noi, personalitatea de amvon – atracția dominantă a bisericii. De asemenea, a făcut din biserică un loc de întrunire a individualităților mai degrabă decât a unei comunități.
(Nota 125 – Înțeles corect, scopul predicării nu este mântuirea sufletelor. Este nașterea bisericii. După cum spune un teolog: “Convertirea nu poate fi decât un mijloc; mijlocul este extensia bisericii vizibile.” Karl Muller, ed., Dictionary of Mission: Theology, History, Perspectives (Markynoll, NY: Orbis Books, 1997), 431. Un alt teolog, D.J. Tidball, confirmă spunând același lucru: “Interesul primordial al lui Pavel nu era convertirea indivizilor, ci formarea de comunități creștine.” Dictionary of Paul and His Letters (Downers Grove, IL: InterVarsity, 1993), 885. Promotorii trezirii din zona de frontieră [o zonă situată dincolo de cea controlată inițial de europeni: Munții Apalași, Kentucky, Tennessee, Virginia, Connecticut etc. – n.tr.] nu aveau conceptul de ekklesia.)
Altfel spus, obiectivul promotorilor trezirii era să-i aducă pe păcătoșii individuali la o decizie individuală pentru o credință individuală. Ca rezultat, obiectivul bisericii primare – zidirea reciprocă a credincioșilor și aportul adus de fiecare membru la manifestarea colectivă a lui Isus Hristos înaintea domniilor și stăpânirilor – s-a pierdut cu totul. Ironia face că John Wesley, unul din pionierii mișcării de trezire, a înțeles pericolul în care se afla aceasta. Iată ce scria el: ‘Creștinismul este în esența sa o religie socială… A-l transforma într-o religie a solitarilor înseamnă să-l distrugi.’ […]
“Evanghelia lui Moody, ca și cea a lui Whitefield, avea un singur scop – mântuirea păcătosului. El predica evanghelia focalizat pe individ, teologia lui fiind sintetizată în cei trei ‘R’: ruinat de păcat, răscumpărat de Hristos și regenerat prin Duhul Sfânt. Acestea sunt fără îndoială elementele fundamentale ale credinței, dar se pare că Moody n-a admis că scopul etern al lui Dumnezeu trece mult dincolo de răscumpărare. […]
Pentru Moody, biserica era ‘o asociație voluntară a celor mântuiți’. Atât de uluitoare a fost influența sa, încât prin 1874 biserica nu mai era privită ca un mare trup, o mare comunitate, ci ca o adunare de indivizi. Acest accent a fost preluat de toți promotorii trezirii ce i-au urmat, pentru ca în cele din urmă să intre până în măduva creștinismului evanghelic.
(Nota 141 – Moody și ceilalți predicatori ai Marii treziri, precum George Whitefield, făceau din plin apel la emoțiile ascultătorilor. Ei erau influențați de filozofia romantică, gândire care punea accent pe voință și emoții. Aceasta era o reacție la accentul pus pe rațiune, fapt ce a marcat gândirea creștină anterioară gândire modelată de Iluminism (David W. Bebbington, “How Moody Changed Revivalism”, Christian History 9 nr. 1 (1990): 23). Accentul predicatorilor trezirii era pe răspunsul sincer al individului față de Dumnezeu. Convertirea ajunsese să fie considerată obiectivul suprem al activităților divine. După cum arată J. Stephen Lang și Mark A. Noll: “Datorită propovăduirii Trezirii, sentimentul eului religios s-a accentuat. Principiul alegerii individuale s-a întipărit pentru totdeauna în practica protestantă americană, și este încă evident astăzi, atât în rândul evanghelicilor, cât și în rândul altor denominații” (J. Stephen Lang și Mark A. Noll, “Colonial New England: An Old Order, A New Awakening”, Christian History 4, nr. 4 (1985): 9-10).” (p. 96-100)
12
“În primul veac, oamenii erau mântuiți în ideea că vor fi adăugați la ekklesia. Convertirea și viața ulterioară în comunitate nu erau separate, ci inevitabil întrețesute. După cum spunea Gilbert Bilezikian: ‘Hristos nu a murit doar pentru a ne mântui de păcate, ci și pentru a ne aduce laolaltă într-o comunitate. După ce venim la Hristos, următorul pas pe care-l facem este implicarea ăn comunitate. O biserică în care nu există comunitate este o parodie, un simulacru de biserică.’
În această privință, principalele denominații evanghelice au comis eroarea gravă a disjuncției soteriologiei (doctrina mântuirii) de eclesiologie (doctrina bisericii). Mesajul cu care vin acestea este că soteriologia are caracter de obligativitate, pe când eclesiologia este opțională. Prin urmare, practica bisericească nu are mare importanță. O astfel de gândire însă nu reflectă programa lui Dumnezeu. Biserica nu este o notă de subsol a Evangheliei, ci o dorință a inimii lui Dumnezeu.” (p. 110)
13
“…cea mai sacrosantă practică a bisericii: predica. Îndepărtați predica, și serviciul divin protestant devine în mare parte o șezătoare muzicală. […] Realitatea șocantă este însă că predicarea, așa acum o cunoaștem azi, nu-și are rădăcina în Scriptură.” (p. 113-114)
“Lucrarea apostolică era într-o mai mare măsură dialog decât predică, discurs prin excelență.” (Nota 10 – p. 116)
“În secolul al treilea… întrunirile deschise participării tuturor au devenit tot mai rare, în vreme ce adunările bisericii căpătau un tot mai pronunțat caracter liturgic. ‘Întrunirea bisericii’ a degenerat, ajungând să fie o ‘slujbă’.” (p. 118)
14
“Deși venerată de cinci secole, predica tradițională are un impact negativ asupra bisericii, din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, predica face din predicator performerul virtuoz al întâlnirilor regulate ale bisericii. Ca rezultat, participarea celorlalți membri ai bisericii la închinare este în cel mai fericit caz stânjenită, iar în cel mai rău caz exclusă. Predica transformă biserica într-un local de predicare. Adunarea credincioșilor degenerează într-un grup de spectatori muți care urmăresc un spectacol. Nimeni nu concepe să-l întrerupă pe pastor sau să-i pună întrebări pe timpul cât acesta își livrează discursul. Predica îngheață și blochează funcționarea trupului lui Hristos. Predica favorizează o stare de docilitate în rândurile adunării, prin faptul că permite obișnuiților amvonului să domine adunarea săptămână de săptămână.
În al doilea rând, adesea predica blochează creșterea spirituală. Fiind un demers într-un singur sens, predica încurajează pasivitatea. Predica împiedică biserica să funcționeze așa cum s-a dorit ca aceasta să se întâmple. Tot predica sufocă slujirea reciprocă și înăbușă participarea deschisă, iar aceasta nu poate însemna decât un singur lucru: eșecul poporului lui Dumnezeu de a crește spiritual.
Ca și creștini, trebuie să funcționăm dacă vrem să ajungem la maturitate (vezi Marcu 4:24-25 și Evrei 10:24-25). Noi nu creștem prin ascultare pasivă săptămână de săptămână. De fapt, unul dintre scopurile predicării și învățării în manieră noutestamentală este să ne pună pe fiecare dintre noi în funcțiune (Efeseni 4:11-16), să ne încurajeze să ne deschidem gura în adunarea bisericii (1 Corinteni 12-14). Predica însă împiedică tocmai acest proces.
În al treilea rând, predica prezervă mentalitatea nebiblică potrivit căreia în biserică există două categorii de credincioși: lucrătorii ordinați și membrii de de rând. Această mentalitate creează o dependență excesivă și patologică a ultimilor de primii. Predica îl face pe predicator specialistul religios – singurul care are calificarea să spună ceva. Toți ceilalți sunt tratați ca și creștini de mâna a doua – simpli încălzitori de bănci. (Chiar dacă acest lucru nu este recunoscut, aceasta este realitatea.)
Cum să învețe pastorul de la ceilalți membri ai trupului lui Hristos, dacă aceștia nu au ocazia să vorbească? Cum să învețe biserica de la pastor, dacă membrii ei nu-i pot adresa întrebări pastorului în timpul bisericii? Și cum să învețe frații și surorile unii de la alții, dacă sistemul limitează libertatea de a lua cuvântul în adunare?
Predica face ca ‘biserica’ să devină atât distantă cât și impersonală. Ea îl privează pe pastor de susținerea spirituală pe care ar putea-o primi din partea bisericii și-i privează pe membrii bisericii de hrana spirituală pe care și-ar putea-o da unii altora. Din aceste motive, predica este una dintre cele mai mari piedici în calea exercitării unei preoții sănătoase a tuturor credincioșilor!
În al patrulea rând, în loc să echipeze sfinții, predica îi debilitează. Oricât de mult și de apăsat ar vorbi pastorii despre ‘echiparea sfinților pentru lucrarea de slujire’, adevărul este că predicile rostite săptămâna de săptămână de la amvon au prea puțină putere de-a echipa poporul lui Dumnezeu pentru slujire și funcționare spirituală. Din nefericire însă, mulți oameni din poporul lui Dumnezeu sunt la fel de dependenți de auirea de predici pe cât sunt de dependenți predicatorii să le predice. Prin contrast, predicarea și învățarea în maniera Noului Testament echipează biserica astfel încât aceasta să poată funcționa cum s-a intenționat de la început: fără lucrători ordinați.
De exemplu, eu (Frank) am participat recent la o conferință la care un plantator de biserici a petrecut un weekend întreg împreună cu un grup de biserici în case. În fiecare zi, plantatorul de biserici a expus bisericile câte unei revelații a lui Isus Hristos. În același timp, le-a dat și sfaturi foarte practice cu privire la cum să pună în aplicare învățăturile pe care li le dădea. Apoi a plecat lăsându-i pe cont propriu, și probabil nu s-a mai întors la ei decât peste câteva luni. Bisericile, echipate cum au fost în weekendul acela, urmau să aibă propriile întâlniri în care fiecare membru avea să contribuie cu ce va fi primit din partea Domnului: îndemn, încurajare, învățătură, mărturie, cântare, poezie etc. Aceasta este în esență slujire apostolică noutestamentală.
În al cincilea rând, predica din zilele noastre este adesea inaplicabilă. Nenumărați predicatori vorbesc pe ton de expert despre lucruri pe care ei înșiși nu le-au trăit niciodată. Fie că este abstractă / teoretică, devoțională / inspirațională, poruncitoare / restrictivă sau amuzantă / antrenantă, predica nu reușește să aducă ascultătorii la experimentarea practică a ceea ce li se predică. În felul acesta, predica obișnuită este ca o lecție de înot pe uscat. Îi lipsește orice valoare practică. Se predică mult, dar prea puțin se aplică. În cea mai mare parte, mesajul predicat se oprește la nivelul lobului frontal. În general, predicarea contemporană nu reușește să depășească faza de diseminare a informației, pentru a trece la echiparea credincioșilor în vederea trăirii și a punerii în practică a celor auzite.
Se poate spune, de aceea, că predica reflectă imaginea adevăratului ei părinte – retorica greco-romană. Retorica greco-romană era impregnată de abstract, ‘scopul ei fiind binedispunerea spiritului și etalarea geniului, mai degrabă decât instruirea și cultivarea talentelor în alții’. Predica cizelată din zilele noastre poate încălzi inima, poate inspira voința și poate stimula gândirea, dar numai extrem de rar reușește, dacă reușește vreodată, să arate ascultătorului cum să treacă de la teorie la practică. Predica modernă a eșuat în menirea ei de a promova felul de creștere spirituală despre care vorbește. În sfârșit, predica secătuiește și mai mult biserica, de fapt. Ea acționează ca un stimulent de moment ale cărui efecte sunt de cele mai multe ori de scurtă durată.
Să recunoaștem, există mulți creștini care au ascultat predici zeci de ani, și totuși sunt bebeluși în Hristos. Ca și creștini, noi nu suntem transformați prin simpla ascultare a predicilor săptămână de săptămână. Suntem transformați prin întâlniri regulate cu Isus Hristos. Prin urmare, cei ce slujesc sunt chemațiu să-L predice pe Hristos, nu să prezinte informații despre El. De asemenea, ei sunt chemați la o slujire cu o puternică dimensiune practică. Sunt chemați nu doar să-L reveleze pe Hristos prin cuvânt vorbit, ci și să arate ascultătorilor cum să-L cunoască, să-L urmeze și să-L slujească pe El. Prea adesea predicii contemporane îi lipsesc tocmai aceste caracteristici, atât de importante.” (p. 124-127)
15
“Am absolvit un colegiu biblic, apoi și un seminar, unde mi-am luat licența în singurul domeniu predat acolo: preoție / pastorație. Proaspăt absolvent, vorbeam latină, greacă și ebraică, singurul post de pe pământ pentru care eram calificat fiind acela de papă. Altcineva însă ocupa acel post.” – Pastor anonim (p. 131)
16
“Noi credem că oficiul pastoral ți-a furat dreptul de a funcționa ca membru deplin al trupului lui Hristos. Acesta a distorsionat realitatea trupului, făcând din pastor o gură gigantică, iar pe tine transformîndu-te într-o ureche micuță.”
“Prin oficiul său, pastorul uzurpă și înlocuiește conducerea lui Hristos punându-se pe sine, un simplu om, cap peste biserica lui Hristos.
Pentru acest motiv, nimic nu împiedică mai mult îndeplinirea scopului etern al lui Dumnezeu decât oficiul de pastor.”
“Pastorul contemporan nu dăunează doar poporului lui Dumnezeu, ci își dăunează și lui însuși. […] În fiecare lună, peste 1400 de lucrători din toate denominațiile din SUA sunt concediați sau obligați să-și de a demisia. În ultimii douăzeci de ani, durata medie a perioadei în care un pastor slujește într-o biserică a scăzut de la șapte la puțin peste patru ani!” (p. 160-163)
17
“Îmbrăcarea de duminică contrastează în mod flagrant cu simplitatea cu care se îmbrăcau primii creștini, simplitate ce devenise chiar semnul distinctiv al bisericii primare. Când se întâlneau, creștinii primului secol nu se ‘îmbrăcau de biserică’. Ei se întruneau în simplitatea caselor proprii. Nu se îmbrăcau pentru a-și afișa poziția socială, ba chiar se străduiau să-și arate absoluta desconsiderare față de distincțiile de clasă socială.” (p. 173)
18
“În Biblie se vorbește despre zeciuială. Prin urmare, da, zeciuiala este biblică. Dar nu este creștină. Zeciuiala ține de Israelul din vechime, și era, în mod esențial, taxa pe venit pe care o plăteau evreii. Nicăieri în Noul Testament nu veți găsi că primii creștini ar fi dat zeciuială.
Numeroși creștini nu au nici cea mai vagă idee despre ce ne învață Biblia cu privire la zeciuială., Vă invit, de aceea, să studiem puțin acest subiect. Cuvântul zeciuială înseamnă pur și simplu a zecea parte. Pentru Israel, Domnul a instituit trei feluri de zeciuială, ca parte a sistemului de taxare. Acestea erau:
– Zeciuiala din roadele pământului, ca sprijin pentru leviți, care nu moșteniseră pământ în Canaan.
– Zeciuiala din roadele pământului, necesară pentru organizarea sărbătorilor religioase la Ierusalim. Dacă unei familii îi era prea greu să ducă aceste produse la Ierusalim, le puteau vinde și la Ierusalim duceau banii încasați pe acestea.
– Zeciuiala din roadele pământului, care trebuia dată tot la al treilea an, pentru leviții locali, orfani, străini și văduve.
Aceasta era zeciuiala biblică. Dumnezeu le-a poruncit evreilor să dea, în fiecare an, 23,3 procente din venitul lor, nu 10 procente! Aceste zeciuieli constau din roadele pământului – adică semințe, fructe, precum și rodul turmelor. Așadar, era vorba despre roadele pământului, nu despre bani.” (p. 192-193)
“Primul scriitor creștin care menționează practica suportului financiar destinat clericilor este Ciprian din Cartagina, în secolul al treilea. El susținea că, după cum leviții fuseseră susținuți material prin zeciuieli, tot așa și clericii creștini trebuia susținuți prin zeciuieli, Gândirea aceasta însă este greșită. Era greșită atunci, și este greșită și astăzi. Sistemul levitic a fost desființat și acum noi toți suntem preoți. Prin urmare, dacă un preot susține că poporul lui Dumnezeu trebuie să dea zeciuială, el numărându-se printre beneficiarii acesteia, atunci toți creștinii, care, după cum spune Noul Testament, sunt preoți, ar trebui să-și dea zeciuială unii altora!” (p. 196)
19
“Pentru primii creștini, Cina Domnului era o masă festivă comună. Atmosfera era una de sărbătoare și bucurie. Când credincioșii se adunau pentru cină, mai întâi frângeau pâinea și o împărțeau între ei. Apoi luau masa și aceasta se încheia după ce paharul trecerea pe la toți. Cina Domnului era în mod esențial aun banchet creștin. Și nu exista niciun cleric care s-o oficieze.
Astăzi, prin tradiție, s-a ajuns ca la Cina Domnului să nu se mai ia decât o fărâmă lipsită de gust de pâine uscată și o sorbitură mică de must ce abia dacă îți ajunge pe limbă. Cina este luată într-o atmosferă de solemnitate. Ni se spune să ne amintim de moartea Domnului și să reflectăm asupra propriilor păcate.” (p. 212)
“Cina Domnului a involuat de la ceea ce era în biserica primară, o masă adevărată, la ceea ce este aztăzi, două înghițituri, și acelea simbolice. Celebrarea Cinei Domnului a involuat de la a fi o funcție a creștinilor de rând la a fi o funcție eminamente a clerului. Nicăieri însă în Noul Testament nu vom găsi vreun indiciu în sensul în care conducerea părtășiei și a închinării de la Cina Domnului ar fi fost de resortul special doar al unor persoane, privilegiate față de masa credincioșilor.” (p. 216)
20
“Isus Hristos nu este doar Mântuitorul, Mesia, Profetul, Preotul și Împăratul. El este și Revoluționarul. Puțini creștini însă Îl cunosc în această ipostază. Fără îndoială, pe unii dintre cei care citiți această carte vă frământă următoarea întrebare: De ce trebuie să fiți atât de negativiști când vă referiți la biserica zilelor noastre? Isus nu este critic. Domnul nostru n-ar vorbi despre ce e greșit și rău în biserică, așa cum faceți voi. Mai bine să ne concentrăm asupra aspectelor pozitive și să le trecem cu vederea pe cele negative!
Astfel de sentimente denotă o lipsă totală de cunoaștere a unui Hristos învățător revoluționar – profet radical – predicator deranjant – polemist – iconoclast – și un implacabil oponent al sistemului religios consacrat.” (p. 260)
Romania Evanghelica 
Lasă un răspuns