Credința creștină
Prezentare pe ultima copertă, de Dănuț Mănăstireanu:
Dănuț Jemna este profesor universitar la Universitatea „Al.I. Cuza” Iași, Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor și predă cursuri din domeniul Statisticii. Este preocupat în special de problemele de fundamentare teoretică a metodelor statistice utilizate în domenii variate ale științelor economice și sociale. În paralele cu această activitate, și-a pus în valoare o pasiune veche pentru teologie și filosofie și a realizat o teză de doctorat la Facultatea de Teologie ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Este interesat în mod deosebit de teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (patristică), dar a lucrat și în domeniul teologiei biblice.
Dănuț Jemna este un om neobișnuit în lumea creștină românească. Deși, ca profesor universitar, este specialist în statistică, spațiul patristic a fost pentru el o preocupare constantă, încă de la începuturile vieții lui de credință. Interacțiunea cu Părinții Bisericii i-a îngăduit să realizeze o sinteză rareori prezență în spațiul confesional creștin românesc: aceea între patosul comunităților religioase mai tinere și tradiția perenă a Bisericii.
Credința creștină – întrebări și răspunsuri este un soi de catehism contemporan. Interogațiile sînt cele ale omului (post)modern, dar răspunsurile oferite de autor reflectă profunzimea revelației lui Dumnezeu, în creație, în Scripturi și, în mod suprem, în persoana lui Isus Cristos. acestea din urmă însă nu reflectă sensibilitățile paradigmei contemporane, ci mai degrabă înțelepciunea „credinţei dată sfinţilor odată pentru totdeauna” și prezența activă a Duhului în istoria Bisericii. Această lucrare se adresează mai ales celor tineri, fie aceștia credincioși, ori nu, aflați ca pelerini în căutarea Adevărului celui de dincolo de timp.
1
„Părinții greci, începînd cu Sf. Irineu și continuînd cu Sf. Atanasie și Părinții capadocieni, consideră că textul biblic ne invită să înțelegem că atunci cînd Dumnezeu a zis „să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră” (Gen. 1:26) a avut în vedere un principiu constitutiv al omului, principiul ontologic care îl face să fie ceea ce a fost destinat să fie, adică o ființă care „întrupează” modelul divin personal de existență al Sfintei Treimi. În această accepție, sintagma biblică trebuie înțeleasă ca făcînd referire la om ca ființă rațională, personală. […]
Sf. Irineu şi Sf. Atanasie fac o distincţie între chip şi asemănare în special în discuţia despre căderea omului şi impactul păcatului asupra existenţei umane. Aceşti Părinţi, ca mulţi alţii după ei, consideră că după cădere omul a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, adică actualizarea chipului sau trăirea ca atare după modul personal de existență cu care a fost înzestrat la creație. Pierderea asemănării nu se rezumă la un derapaj în plan moral, ci la o deviere care schimbă modul de a fi al omului. Lipsa asemănării, care este echivalentă cu absența Duhului Sfînt, presupune un tip de existență care nu conduce omul spre destinul său, cu îl încremenește și îl lasă pradă unei robii și unei neputințe de a trăi în acord cu constituția sa. Este vorba despre incapacitatea comuniunii, atît cu Dumnezeu, cît și cu semenii; este vorba despre existența ca individ centrat pe sine, plasare în opoziție cu ceilalți și cu lumea. Păstrarea chipului după cădere nu se rezumă la dăinuirea vieții omului sau a unor caracteristici ale existenței sale, ci îndreptățește ideea că omul nu și-a pierdut potențialul de a-și împlini destinul posibilitatea de a trăi ca Dumnezeu.” (p. 27-28)
2
„Creştinismul proclamă cu convingere universalitatea operei lui Cristos pentru întreaga existenţă creată, nu doar pentru oameni sau sufletele lor, ci pentru oameni şi pentru tot universul creat şi susţinut de el în fiinţă. Viziunea cosmică a mîntuirii tuturor lucrurilor în Cristos este introdusă în Scripturi prin celebra temă a recapitulării din Efeseni 1:10 şi în Romani 8:19-23. Potrivit primului text, planul lui Dumnezeu este să „le aducă pe toate împreună (să recapituleze) în Cristos, cele din cer și cele de pe pămînt”. Termenul a recapitula (recapitulo, anakefalaioo) are un conținut cristologic și înseamnă a aduce împreună, a pune într-un întreg sau a pune în unitate toate lucrurile în și prin Cristos. Părinții Bisericii combină viziunea paulină a recapitulării cu înțelegerea ioanină despre Logos și despre întruparea acestuia în lume. Conform Scripturii, Logosul este Fiul lui Dumnezeu (In. 1:1-18) care a devenit om, s-a unit cu creația pe care el a modelat-o. Întruparea înseamnă deja recapitularea tuturor lucrurilor în persoana Cuvîntului, a omului și a întregii lumi create, pentru că el este unirea celor de pe pămînt cu cele din cer, a creatului cu necreatul.” (p. 93-94)
3
„Biblia creştină, în forma pe care o avem astăzi, este produsul unui proces istoric îndelungat și complex al unei fructuoase relații a omului cu Dumnezeu. Pe de o parte, Dumnezeu a luat inițiativa și a comunicat cu omul, i-a transmis mesaje în diverse forme. Pe de altă parte, omul a răspuns acestei inițiative, a intrat în dialog cu Dumnezeu, i-a preluat mesajul și l-a transmis mai departe, mai întîi pe cale orală, iar apoi în scris. […] Multitudinea autorilor umani, varietatea formelor literare, limitele limbajului uman şi a transpunerii în scris a mesajului verbal, transmiterea textului de la o generație la alta (prin copiere, traducere, apel la memorie etc.), durata istorică îndelungată pe parcursul căreia s-a constituit textul sacru, reprezintă tot atîtea caracteristici ale Bibliei creștine care trebuie cunoscute și asumate. Toate aceste trăsături nu slăbesc, ci întăresc autoritatea și autenticitatea Scripturii pentru comunitatea creștină. Aici întîlnim o specificitate care ține probabil de unicitatea creștinismului ca religie. Adevărul revelat în Biblie nu este un conținut ideatic, o filozofie sau un set de idei, de doctrine, ci o istorie concretă în care Dumnezeu se descoperă pe sine, cu evenimente fundamentale pe care El le realizează ca să-și împlinească planurile cu privire la creație, planuri pe care le-a descoperit oamenilor și pe care aceștia le-au consemnat. Adevărul creștin este trăit, împărtășit de o serie de oameni care au devenit apoi martorii acestor evenimente, beneficiarii lor și care, pe urmă, pot să-i pună în relație cu ele și pe alți oameni. Biblia este o mărturie a acestor oameni care au primit şi trăit adevărul şi apoi l-au transmis mai departe, este rodul acestei interacțiuni cu un Dumnezeu care se descoperă și se implică în lume.” (p. 113)
4
„În analiza relației dintre Scriptură și tradiție, pentru Sf. Părinți, apelul la Tradiție înseamnă cel puțin două lucruri: (1) apelul la o sursă de autoritate și (2) apelul la un cadru interpretativ. Apostolii au transmis nu numai Scriptura, ci și interpretarea ei, au oferit un cadru de înțelegere corectă a Scripturii relativ la problemele și contextele noi în care aceasta era citită și aplicată la viața Bisericii.” (p. 129)
„Este posibil ca ideea de Tradiție, așa cum o găsim la Sfinții Părinți, să fie dificil de înțeles și actualizat de către un cititor modern din pricina existenței unei mari diversități a experienței creștine (inclusiv confesionale) și a utilizării termenului de tradiție în contextul acestor experiențe (de exemplu, se vorbește despre tradiția ortodoxă, catolică sau protestantă). Așadar, este important să facem această distincție între Tradiția Bisericii (care este comună și vizează experiența vie a credinței creștine în lume în iconomia Sfîntului Duh) și tradițiile dezvoltate de comunitățile creștine ca experiențe locale în contexte socio-culturale, istorice și confesionale specifice. Acestea din urmă ar trebui mereu privite ca expresii concrete ale Tradiției Bisericii, pentru a evita astfel riscul sectarismului și, implicit, tensiunile dintre comunitățile creștine.” (p. 131-132)
5
„Credinţa creștină ne învață să ne adresăm unui Dumnezeu personal trinitar, să dezvoltăm relația cu aceste persoane în mod distinct și să învățăm de la Isus Cristos să intrăm în aceste relații după modelul său. Fiind alături de om ca prieten și frate, Isus Cristos este cel care ne învață să ne raportăm la Tatăl și la Duhul Sfînt așa cum a făcut-o el cît a trăit în lume ca om. Părinții Bisericii afirmă că este esențial să învățăm să ne adresăm fiecărei persoane divine și să dezvoltăm sentimente, trăiri, gînduri, adică o cunoaștere care ne conferă ocazia să beneficiem de unicitatea persoanei divine, de lucrarea fiecăreia în parte.” (p. 154)
6
„În acord cu gîndirea patristică, mîntuirea nu se rezumă la rezolvarea problemei păcatului. Ea este mai mult decît atît și presupune un proces complex. Pentru că este creat, adică limitat și cu o existență efemeră, omul are nevoie de Dumnezeu nu numai ca să trăiască, ci și pentru ca să își depășească limitele, să se maturizeze și să ajungă la desăvîrșire prin unirea cu Cristos, adică să trăiască veșnic.” (p. 165-166)
7
„Pînă la Modernitate, relația dintre știință și religie a fost una asimetrică, de subordonare: religia a dominat sfera cunoașterii, și a reușit să se impună cu rezultatele activității sale. Raportul s-a inversat în epoca luminilor, după cîteva descoperiri și confruntări care au subminat dominația religiosului (amintim celebrul caz Galilei) și după o serie de schimbări socio-politice care au conferit premisele pentru o asemenea transformare (Reforma și crearea statelor moderne). Ideea de dialog între știință și religie este de dată recentă și are la bază o recunoaștere reciprocă a puterii și posibilităților de cunoaștere oferite de cele două domenii.” (p. 180)
8
„Experienţa creștină nu se rezumă doar la un raport personal al fiecărui om cu Dumnezeu, la subiectivitatea unei încrederi, a unei abandonări totale a omului în mîinile lui Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu este explicitată în cadrul unui proiect, a unui cadru rațional pe care omul este invitat să-l înțeleagă și să-l asume ca atare. Încrederea în Dumnezeu se dezvoltă pe un conținut, pe un sens dat, pe o invitație la un destin, la o misiune anume. Refuzul rațiunii sau al credinței în raportarea la Dumnezeu, ruperea acestui cuplu dinamic, înseamnă idolatrie, fie de tip subiectivist, fie de tip raționalist. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decît prin revelație, în măsura în care el se face cunoscut omului, iar receptarea acestei prezențe a divinului în lume reclamă credință. În aceeași măsură, revelația este primită de om ca un conținut care este pus în relație cu întrebările și problemele omului. Conținutul credinței este o construcție în termenii și conceptele dezvoltate de cunoașterea rațională, de efortul omului de a înțelege ceea ce Dumnezeu vorbește și face în lume. Pentru un creștin, credința este rațională, pentru că ea descoperă sensuri oferite de o persoană rațională și pentru că invită omul la o existență cu sens și scopuri.” (p. 194)
9
„Toleranţa religioasă nu este o abdicare de la valorile Evangheliei creștine, ci tocmai o afirmare a acestora.
Oricît de subiectiv ar suna asta, probabil că dintre toate religiile actuale, doar creștinismul are toate datele și este cel mai capabil să construiască un dialog și să nu apeleze la intoleranță religioasă, la forță și dominare. Istoria Bisericii persecutate este cel mai bun exemplu. Chiar dacă oponenții au fost violenți și au condamnat creștinismul și l-au interzis pe toate căile, răspunsul autentic al ucenicilor lui Isus a fost iubirea, slujirea, nonviolența, acceptarea celuilalt. Aceleași virtuți sunt capabile să producă efectele mîntuitoare pe care cei ce împărtășesc credința creștină le predică în propriile biserici.” (p. 224-225)
10
„Teologia creştină este un produs al efortului cognitiv al omului de a înțelege adevărul revelației biblice și de a-l confrunta cu diverse situații concrete din realitate. Consecvența și onestitatea cu care se formulează ideile și implicațiile acestora sunt importante și aduc progres, chiar dacă uneori ne plasează în fața unor surprize cum ar fi nevoia de a reevalua ceea ce gîndeam sau consideram că știm.” (p. 270)
Romania Evanghelica 