Cristos și cultura

Cristos și cultura – H. Richard Niebuhr, Oradea: Casa Cărții, 2021, 278 p.

1

„Este folositor să ne amintim (…) că întrebarea legată de creştinim şi civilizație nu este una recentă; și că dilema creștină în acest domeniu a existat mereu, iar această problemă perenă s-a perpetuat de-a lungul tuturor veacurilor de istorie creștină. este util să ne amintim și că zbaterile recurente ale creștinilor cu această problemă nu au dat naștere unui singur răspuns creștin, ci unei serii de răspunsuri tipice, care, luate împreună, reprezintă, pentru credință, etape ale strategiei Bisericii militante în lume. Această strategie însă, existând mai degrabă în mintea Căpitanului decât în cea a locotenenților, nu poate fi controlată de către cei din urmă. Una este ceea ce răspunde Cristos la problema culturii umane și cu totul alta sunt răspunsurile creștine; cu toate acestea, urmașii Lui au primit încredințarea că El se folosește de diversele lor lucrări pentru a o duce la bun sfârșit pe a Sa. Scopul capitolelor următoare este să prezinte răspunsuri creștine tipice la problema relației dintre Cristos și cultură, contribuind astfel la înțelegerea reciprocă a diverselor grupuri creștine adesea aflate în conflict. Credința dindărătul acestui demers este însă că, fără îndoială, Cristos, ca Domn înviat, răspunde la această întrebare de-a lungul întregii istorii și vieți într-o manieră care transcende înțelepciunea tuturor interpreților, incluzând totuși și înțelegerea lor parțială, precum și conflicteșle lor necesare.” (p. 76)

2

„Pentru a-L descrie în mod adecvat pe Isus Cristos, trebuie avute în vedere și alte perspective în afară de cea morală. Însă, așa cum demonstrează istoria Bisericii și a teologiilor ei, fiecare astfel de perspectivă ajunge la aceeași chestiune. Puterea și atracția pe care Isus Cristos le exercită asupra oamenilor nu vin niciodată numai de la El, ci de la El ca Fiu al Tatălui. Vin din această calitate a Sa de Fiu într-o manieră dublă, ca om care a trăit pentru Dumnezeu și ca Dumnezeu care a trăit cu oamenii. Credința în El și loialitatea față de cauza Lui îi angrenează pe oameni în dubla mișcare dinspre lume spre Dumnezeu și dinspre Dumnezeu spre lume. Chiar când teologiile nu reușesc să facă dreptate acestei realități, creștinii trăitori cu Cristos în culturile lor sunt conștienți de ea. Căci sunt întotdeauna chemați să abandoneze toate lucrurile de dragul lui Dumnezeu; și perpetuu trimiși înapoi în lume ca să-i învețe pe alții și să facă toate lucrurile care le-au fost poruncite.” (p. 97)

3

„Ce avem în vedere pentru relaţia dintre Cristos şi cultură este acel întreg proces pentru care limbajul comun foloseşte când termenul cultură, când termenul civilizaţie. Cultura este „mediul artificial, secundar” pe care omul îl suprapune peste cel natural. Ea constă în limbaj, deprinderi, idei, credinţe, obiceiuri, forme de organizare socială, vestigii moştenite, procedee tehnice şi valori (34). Această „moştenire culturală”, această „realitate sui generis„, pe care scriitorii Noului Testament o aveau mereu în minte când vorbeau despre „lume”, care este reprezentată în diverse forme, dar de care nici creștinii, la fel ca toți ceilalți, nu se pot dezbăra, este ceea ce înțelegem prin cultură.” (pag. 99)

34 – Bronislaw Malinovski, „Culture”, în Encyclopedia of Social Sciences, vol. IV, p. 621

4

„Sistemele de legi şi libertăţi, cutumele interacţiunilor sociale, metodele de gândire, instituţiile de învăţământ şi cele religioase, tehnicile artistice, de limbaj şi însăşi moralitatea – toate acestea nu pot fi conservate prin repararea constantă a pereților și documentelor care le simbolizează. Ele trebuie rescrise de fiecare nouă generație „pe tăbliţa inimii”. Dacă intervine un gol în educație și instruire într-o generație, întreaga structură grandioasă a realizărilor din trecut cadeîn ruină. Cultura este o tradiție socială care trebuie conservată prin strădanii dureroase nu atât împotriva forțelor non-umane naturale, cât mai ales împotriva forțelor revoluționare și critice ale omului și rațiunii. Dar indiferent ce obiceiuri sau artefacte ar fi în discuție, cultura nu poate fi păstrată decât dacă oamenii alocă o bună parte din munca lor conservării ei.” (p. 103)

5

← Rodica Culcer: Cultura nelegiuirii la româniVladimir Tismăneanu: Nimeni n-a exprimat mai bine ca dramaturgul și activistul pentru drepturile omului ceh, Vaclav Havel (1936–2011), pasiunea pentru o politică a adevărului →
Cristos și cultura (5)
Publicat pe 4 august 2021 de Alin Cristea

Cristos și cultura – H. Richard Niebuhr, Oradea: Casa Cărții, 2021, 278 p.

„Pentru Tolstoi nu există ideea de guvern bun. […]

Argumentele unor creştini precum Pavel care susţin că statul deţine o funcţie provizorie de limitare a răului nu prezintă interes pentru Tolstoi, căci el privește statul ca fiind pricipalul adversar al vieții. Împotriva relelor acestuia nu există altă apărare decât refuzul total al oricărei relații și strădania non-violentă de a-i converti pe toți oamenii la un creștinism pașnic, anarhic.

Chiar dacă bisericile se declară creștine, sunt la fel de îndepărtate de creștinismul lui Isus. Tolstoi le consideră organizații focalizate pe ele însele care își proclamă propria infaibilitate; slugi ale statului, apărătoare ale unui regim bazat pe violență și privilegii, pe inegalitate și proprietate; ascund și falsifică Evanghelia.” (p. 121)

6

„Cristos nu cheamă oamenii ca fiinţe pur naturale, ci întotdeauna ca pe unii care devin oameni într-o cultură; care nu doar se situează într-o cultură, ci sunt pătrunși de cultură. Omul nu doar vorbește, dar și gândește cu ajutorul limbajului culturii. Nu este doar înconjurat de o lume obiectivă modificată de realizările omenești, ci formele și atitudinile mentale care-i permit să dea sens acestei lumi obiective i-au fost furnizate de către cultură. El nu poate respinge filosofia și știința vremii sale ca și cum i-ar fi complet exterioare; acestea l-au impregnat, deși sub alte forme decât cele care se văd la reprezentanții de seamă ai culturii. Nu se poate lepăda de convingeri politice și de reglementări economice repudiind instituții mai mult sau mai puțin exterioare; aceste reglementări și coningeri s-au cuibărit în mintea lui. Dacă creștinii nu vin la Cristos cu limbajul, cu tiparele de gândire, cu disciplina morală a iudaismului, vor veni cu cele ale Romei; dacă nu cu ale Roimei, atunci cu cele ale Germaniei, Angliei, Rusiei, Americii, Indiei sau Chinei. În consecință, creștinii radicali fac în permanență uz de cultură sau de părți ale culturii, pe care în aparență o resping.” (p. 127-128)

7

„Creştinii centrişti nu constituie un grup unitar când atacă problema relaţiei dintre Cristos şi cultură. Printre aceştia, putem identifica cel puţin trei familii; şi fiecare dintre ele se poate afla, la un moment dat sau pe un anumit subiect, într-o alianță mai strânsă cu una dintre grupările extremiste decât cu celelalte mișcări din biserica de centru. I-am denumit sintetiști, dualiști și conversioniști; iar acum, vom încerca să dăm conținut acestor termeni prin examinarea reprezentanților fiecărei grupări. Când ne aventurăm în acest demers, păstrăm în vigoare avertismentul cu privire la pericolul de a confunda tipurile ipotetice cu luxurianta diversitate și pitoreaaca individualitate a personajelor istorice. Acești oameni cărora le vom acorda atenție nu se lasă încadrați perfect în matrițele noastre, după cum n-au putut fi încadrați nici Tertulian, Abelard, Tolstoi sau Ritschl. Totuși, simplificările pe care demersul nostru le reclamă pun în evidență trăsăturile proeminente și motivațiile călăuzitoare.” (p. 168)

8

„Mai mult decât oricare lider creştin până la el, Luther a legitimat viaţa în cultură ca sferă în care Cristos poate fi şi trebuie urmat; şi, mai mult decât oricine, a considerat că normele care trebuie respectate în viaţa culturală sunt independente de legea creştină sau bisericească. […]

După cum nu se puteau deduce normele pentru proceduri medicale din Evanghelie, într-un caz de tifos, de pildă, tot astfel din porunca iubirii nu puteau fi deduse reglementările specifice pentru administrarea pușcăriilor. Luther era un mare admirator al geniilor umanității, care în domeniile lor au introdus noi proceduri, în loc să le urmeze pe cele tradiționale.” (p. 210-211)

9

„Concluziile la care ajungem pe cont propriu atunci când încercăm să fim creștini în mijlocul culturii noastre sunt relative sub cel puțin patru aspecte. Ele depind de cunoașterea parțială, incompletă și fragmentară a individului; sunt dependente de măsura sa de credință și necredință; sunt legate de poziția sa istorică și de obligațiile condiției sale sociale; su în vedere valoarea relativă a lucrurilor. […]

Nu doar cunoștințele tehnice, ci și cuprinderea noastră filosofică – cele mai generale tipare prin intermediul cărora ne orientăm în lumea noastră complexă – fac ca deciziile noastre să fie relative. Fiecare om are o anumită filosofie, o anumită concepție generală despre lume și viață, care va părea mitologică pentru oamenii care îmbrățișează alte concepții. Acea filosofie sau mitologie ne afectează acțiunile și le relativizează. Nu sunt mai puțin relative atunci când sunt influențate de mitologia secolului XX decât cînd sunt influențate de mitologia secolului I.” (p. 258-259)

10

„A lua decizii prin credință înseamnă a le lua ținând cont de faptul că niciun om anume și niciun grup sau un moment istorie nu este Biserica; ci de faptul că există o Biserică a credinței pe care ne bazăm și în care ne desfășurăm activitatea noastră limitată, relativă. Înseamnă să le luăm fără să pierdem din vedere faptul că Cristos a înviat din morți, și nu doar că e capul Bisericii, ci și răscumpărătorul lumii. Înseamnă să le luăm ținând cont de faptul că lumea culturii – realizare omenească – există în lumea harului – Împărăția lui Dumnezeu.” (p. 274)

Publicitate