Există Dumnezeu

exista-dumnezeu

Există Dumnezeu – Anthony Flew, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2014, 184 p.

1

Roy Abraham Varghese: “Nu ar fi o exagerare dacă am spune că, în ultima sută de ani, nici un alt filozof de vârf nu a elaborat o descriere la fel de sistematică, de comprehensivă, originală și influentă a ateismului, ca aceea care se regăsește în cei cincizeci de ani ai lui Anthony Flew de scrieri anti-teologice. Înainte de Flew, apologeții principali ai ateismului au fost gânditorii Iluminismului, cum au fost David Hume, și filozofii germani din secolul al nouăsprezecelea: Arthur Schopenhauer, Ludwig Feuerbach și Friedrich Nietzsche.

Dar cum rămâne cu Bertrand Russell (care a susținut, într-o manieră mai degrabă neconvingătoare, că tehnic este agnostic, deși era ateu în practică), Sir Alfred Ayer, Jean-Paul Sartre, Albert Camus şi Martin Heidegger, care au fost cu toţi atei ai secolului douăzeci, cu mult timp înainte ca Flew să înceapă să scrie? În cazul lui Russell, este destul de evident că nu a produs mai mult de câteva pamflete polemice, pe marginea concepției sale sceptice și al disprețului său față de religia organizată. Lucrările sale, Religia şi ştiinţa şi De ce nu sunt creştin sunt doar antologii de articole – el nu a elaborat niciodată o filozofie sistematică a religiei. Cel mult, a atras atenția asupra problemei răului și a căutat să respingă argumentele tradiționale privind existența lui Dumnezeu, fără să ofere vreun argument propriu nou. Ayer, Sartre, Camus și Heidegger au un lucru în comun: atenția lor s-a concentrat asupra generării unei modalități specifice de angajare în discuția filozofică, o consecință a acesteia fiind negarea lui Dumnezeu. Aceștia au avut propriul lor sistem de gândire, ateismul fiind un produs secundar. Trebuia să accepți sistemul lor de gândire, ca să poți accepta ateismul lor. Același lucru se poate spune și despre nihiliștii de mai târziu, ca Richard Rorty și Jacques Derrida. […]

Cu siguranţă, în ultimii ani, au existat filozofi atei care au realizat o analiză critică și au respins argumentele tradiționale în favoarea existenței lui Dumnezeu. Lista lor începe cu Paul Edwards, Wallace Matson, Kai Nielsen, Paul Kurz și se continuă cu J.L. Mackie, Richard Gale și Michael Martin. Însă lucrările lor nu au schimbat agenda sau cadrul dezbaterii, așa cu au făcut-o publicațiile inovatoare ale lui Flew.

În ce constă originalitatea ateismului lui Flews? În “Teologie şi falsificare”, God and Philosophy (Dumnezeu şi filozofia), și The Presumption of Atheism (Prezumția ateismului), a dezvoltat argumente inovatoare împotriva teismului și, într-o anumită măsură, a deschis un drum nou pentru filozofia ulterioară a religiei. În “Teologie și falsificare”, a ridicat problema modului în care conceptele religioase pot face afirmații pline de semnificație (expresia lui mult amintită “moartea prin o mie de caracterizări” sintetizează memorabil această idee); în God and Philosophy (Dumnezeu și filozofia), a susținut că nicio discuție despre existența lui Dumnezeu nu poate începe până nu se stabilește coerența conceptului de spirit omniprezent și omniscient: în The Presumption of Atheism (Prezumția ateismului), a afirmat că teismul are sarcina de a-și demonstra veridicitatea, iar ateismul ar trebui să fie poziția implicată. Pe parcursul acestui drum, a analizat, firește, argumentele tradiționale în favoarea existenței lui Dumnezeu. Însă faptul că a reinventat cadrele de referință a fost ceea ce a schimbat întreaga natură a discuției.

În contextul celor de mai sus, respingerea recentă a ateismului din partea lui Flew a reprezentat cu siguranță un eveniment istoric. Dar se știe prea puțin că, până și în zilele în care era ateu, Flew a deschis ușa, într-un fel, pentru un teism nou și revitalizat.” (p. 12-14)

2

“Doresc totuşi să subliniez că nu este prima oară când “îmi schimb poziția” în privinţa unei probleme fundamentale. Printre altele, cititorii care cunosc apologia mea vehementă faţă de piaţa liberă vor fi surprinşi să afle că am fost cândva marxist (pentru detalii, vezi cel de-al doilea capitol din această carte). În plus, eu două decenii în urmă, am retractat concepția mea anterioară, conform căreia toate alegerile omenești sunt determinate în întregime de cauze fizice.

Deoarece aceasta este o carte despre modul în care mi-am schimbat poziția despre existența lui Dumnezeu, o întrebare evidentă ar fi ce am crezut înainte de “schimbare” și de ce. Primele trei capitole încearcă să răspundă la această întrebare, în timp ce ultimele șapte capitole descriu descoperirile mele privind Divinitatea. În pregătirea ultimelor capitole am fost ajutat enorm de discuțiile cu profesorul Richard Swinburne și profesorul Brian Leftow, fostul și actualul deținător al catedrei Nolloth la Oxford.

Există două anexe la această carte. Prima este o analiză a așa-numitului nou ateism al lui Richard Dawkins și al altora, semnată de Roy Abraham Varghese. A doua anexă este un dialog deschis pe marginea unui subiect de mare interes pentru toți credincioșii religioși – problema dacă există vreun tip de revelație divină în istoria omenirii, acordând atenție deosebită afirmațiilor făcute cu privire la Isus din Nazaret. Pentru a aprofunda și continua dialogul, expertul în Noul Testament, N.T. Wright, care este actualul Episcop de Durham, a binevoit să ne ofere evaluarea sa a corpului de dovezi istorice care stau la baza credinței teiștilor creștini în Cristos. De fapt, aici trebuie să recunosc că Episcopul Wright ne oferă cea mai puternică pledoarie pentru acceptarea credinței creștine pe care am întâlnit-o vreodată.” (p. 26-27)

3

“Am afirmat că în oricare apologetică sistematică, exponentul ipotezei lui Dumnezeu trebuie să înceapă, așa cum ar începe exponentul oricărei ipoteze existențiale, prin explicarea mai întâi a conceptului de Dumnezeu care urmează să fie folosit în abordarea respectivă și prin indicarea modului în care obiectul corespunzător urmează să fie identificat. Numai după ce au fost îndeplinite aceste două sarcini preliminare esențiale într-o manieră satisfăcătoare, se poate începe etapa aducerii dovezilor intenționate pentru a arăta că acest concept este valid. […]

De departe, cea mai puternică provocare a argumentului meu a provenit din America. Logicianul modal Alvin Plantinga a introdus ideea că teismul este un crez de bază adecvat. El afirma că crezul în Dumnezeu este similar cu crezul în alte adevăruri de bază, cum ar fi crezul în alte minți sau percepție (faptul de a vedea un copac) sau memorie (crezul în trecut). În toate aceste cazuri, ai încredere în facultățile tale cognitive, deși nu poți demonstra adevărul crezului aflat în discuție. În mod similar, oamenii consideră anumite propoziții (de exemplu, existența lumii) ca fiind fundamentale, iar altele ca derivând din aceste propoziții fundamentale. Credincioșii, susține Plantinga, consideră existența lui Dumnezeu drept o propoziție fundamentală.

Filozoful tomist Ralph McInerny a argumentat că este natural ca ființele omenești să creadă în Dumnezeu, datorită caracterului ordonat, sistematizat și guvernat de legi al evenimentelor naturale. Astfel, spunea el, ideea că de Dumnezeu este aproape înnăscută, ceea ce pare a fi un argument la prima vedere împotriva ateismului. Astfel, în timp ce Plantinga a argumentat că teiștii nu sunt obligați să demonstreze adevărul susținut de ei, McInerny a mers un pas mai departe, pretinzând că demonstrația trebuie făcută de atei!

Ar trebui să subliniez aici că, spre deosebire de celelalte argumente anti-teologice ale mele, argumentul pentru prezumpția ateismului poate fi acceptat cu consecvență de teiști. Dacă oferă motive adecvate pentru credința în Dumnezeu, teiștii nu comit nici un păcat filozofic având această credință! Prezumția ateismului este, cel mult, un punct de plecare metodologic, iar nu o concluzie ontologică.” (p. 64-65)

4

“Cu siguranță, dacă un comportament (ceea ce adepții behaviorismului numesc comportament) este complet determinat de cauzele fizice, atunci agentul comportamental nu a ales să se comporte în acel mod. Și nici nu ar fi putut să împiedice ocurența acestuia, în momentul în care s-a petrecut acel comportament. Dar determinarea prin cauzele morale este o altă chestiune. Pentru a explica o conduită apelând la motivele – adică la cauzele morale – pentru care s-a comportat așa cum a făcut-o înseamnă să presupui că ar fi putut acționa și într-o manieră diferită. Dorințele și nevoile nu sunt cu siguranță niște concluzii irezistibile în sine. Majoritatea dintre noi suntem suficient de disciplinați pentru a ne abține să facem lucrurile pe care a dori foarte mult să le facem.

În mod cert, când nu reușesc să facă aceste diferențieri fundamentale și cruciale, mulți oameni ajung să concluzioneze în mod eronat că toate explicațiile conduitei în termenii oricărui tip de cauze, fizice sau morale, sprijină doctrina necesității fizice universale, care scuză orice comportament. Aceasta ar însemna că ar fi fost imposibil pentru oricine să se comporte în vreun alt mod decât modul în care s-a comportat. […]

În lumina dezertării mele din tabăra compatibilismului total, o mare parte din materialul pe care l-am publicat despre voința liberă și puterea de a alege, atât în contextele religioase, cât și seculare, trebuie revizuit și corectat. Dat fiind faptul că problema de aici privește ceea ce Kant numea cele trei întrebări fundamentale – Dumnezeul, libertatea și nemurirea – schimbarea poziției mele privind această chestiune este la fel de radicală ca schimbarea mea privind întrebarea despre Dumnezeu.” (p. 69-70)

5

“Acum cred că universul a luat fiinţă în urma acţiunii unei Inteligenţe infinite. Cred că legile complexe ale universului poartă amprenta a ceea ce oamenii de ştiinţă au numit Mintea lui Dumnezeu. Cred că viața și reproducerea își au originea în tr-o Sursă divină.

De cred acest lucru, dat fiind faptul că am promovat și apărat ateismul mai mult de jumătate de secol? Răspunsul concis este următorul: aceasta este imaginea lumii, așa cum o văd eu, care s-a născut din știința modernă. Știința subliniază trei dimensiuni ale naturii care arată către Dumnezeu. Cea dintâi este faptul că natura respectă legi. Cea de-a doua este dimensiunea vieții, a ființelor inteligent alcătuite, conduse de scopuri și care au apărut di materie. Cea de-a treia este însăși existența naturii. Știința nu a fost singura mea călăuză. Am fost ajutat, de asemenea, de un studiu reînnoit al argumentelor filozofice clasice.

Îndepărtarea mea față de ateism nu a fost provocată de nici un fenomen sau argument nou. În ultimele două decenii, întregul meu sistem de gândire s-a aflat într-o stare de migrație. Acest lucru s-a datorat evaluării continue a dovezilor furnizate de natură. Când am ajuns în cele din urmă să recunosc existența lui Dumnezeu, nu a avut loc o schimbare de paradigmă, deoarece paradigma mea rămâne, așa cum Platon l-a făcut pe Socrate să insiste în Republica: “Trebuie să urmăm argumentul oriunde ne conduce.”

V-ați putea întreba cum aș putea eu, în calitate de filozof, să abordez problemele cu care se ocupă oamenii de știință. Cel mai bun mod de a răspunde este printr-o altă întrebare. Discutăm aici despre știință sau facem filozofie? Când studiezi interacțiunea dintre două corpuri fizice, de exemplu, două particule subatomice, ești implicat într-un demers științific. Când întrebi cum este posibil să existe aceste două particule subatomice – sau orice altceva fizic – și de ce, atunci faci filozofie. Când tragi concluzii filozofice din informațiile științifice, atunci gândești ca un filozof.” (p. 89-90)

6

“Einstein, cel care a descoperit relativitatea, nu a fost singurul mare om de știință care a văzut o legătură între legile naturii și Mintea lui Dumnezeu. Precursorii fizicii cuantice, a doua mare descoperire științifică din epoca modernă, Max Planck, Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger și Paul Dirac, cu toții au făcut afirmații similare, dintre care voi reda câteva mai jos.

Werner Heisenberg, celebru pentru principiul incertitudinii și mecanica matricială, spunea: “De-a lungul vieții mele am fost obligat în mod repetat să meditez la relația dintre aceste două domenii de gândire [ştiinţă şi religie], fiindcă niciodată nu n+am îndoit de realitatea spre care indică.” […]

Max Planck, care a introdus pentru prima dată ipoteza cuantică, a susţinut fără echivoc că ştiinţa completează religia, afirmând: “Nu poate exista niciodată o opoziție reală între religie și știință; deoarece una o completează pe cealaltă.” […]

Paul A.M. Dirac, care i-a completat pe Heisenberg şi Schrödinger printr-o a treia formulare a teoriei cuantice, a remarcat că “Dumnezeu este un matematician la un nivel foarte înalt şi S-a folosit de matematicile avansate când a construit universul”.” (p. 98-100)

7

“Când mass-media a menționat prima oară schimbarea din concepția mea despre lume, am fost citat în sensul că cercetările biologilor în privința ADN-ului demonstrează, prin complexitatea aproape incredibilă a aranjamentelor necesare pentru a produce viața, că trebuie să fi fost implicată o inteligență în tot acest proces. […]

Majoritatea studiilor privind originea vieții au fost făcute de savanți care arareori se preocupă de dimensiunea filozofică a descoperirilor lor. Filozofii, pe de altă parte, au vorbit prea puțin despre natura și originea vieții. Întrebarea filozofică la care nu s-a răspuns în studiile privind originea vieții este aceasta: Cum poate un univers alcătuit din materie inconștientă să producă și o “chimie codificată”? Aici nu avem de-a face cu biologia, ci cu o problemă dintr-o categorie complet diferită.” (p. 113)

8

“Richard Swinburne rezumă expoziția sa privind argumentul cosmologic, spunând: “Există o șansă destul de însemnată ca, dacă există un Dumnezeu, El să creeze ceva de dimensiunea și complexitatea unui univers. Este foarte improbabil ca un univers să existe necauzat, dar este mai probabil ca Dumnezeu să existe necauzat. În consecință, argumentul în favoarea existenței lui Dumnezeu, extras din existența universului, este un argument inductiv bun.” Într-o discuție recentă cu Swinburne, am remarcat că versiunea argumentului cosmologic oferită de el pare să fie corectă într-un mod fundamental. Unele din atributele ei s-ar putea să aibă nevoie de o îmbunătățire, însă universul este un fapt care cere imperios o explicație. Argumentul cosmologic al lui Richard Swinburne oferă o explicație foarte promițătoare, și probabil că, în sfârșit, cea corectă.” (p. 129)

9

Roy Abraham Varghese: “Din punctul meu de vedere, cinci fenomene sunt evidente în experienţa noastră imediată şi pot fi explicate numai în termenii existenţei lui Dumnezeu. Acestea sunt, în primul rând, raționalitatea implicită în toată experiența noastră privind lumea fizică; în al doilea rând, viața, capacitatea de a acționa autonom; în al treilea rând, conștiința, abilitatea de a fi conștient; în al patrulea rând, gândirea conceptuală, puterea de a articula și înțelege simbolurile care au un sens, așa cum sunt cele cuprinse în limbaj; și în al cincilea rând, sinele omenesc, “centrul” conştiinţei, al gândirii şi al acţiunii.” (p. 143)

“Cu toate că adepții noului ateism au eșuat în încercarea de a explica natura sau sursa vieții, conștiinței, gândirii și a sinelui, răspunsul la întrebarea privind originea componentei supra-fizice pare evident: partea supra-fizică poate origina numai dintr-o Sursă care este vie, conștientă și care gândește. Dacă noi suntem centri de conștiință și gândire, capabili să cunoaștem și să iubim, capabili să intenționăm și să executăm, nu văd de ce acești centri ar putea proveni din ceva care în sine este incapabil să realizeze aceste activități. Deși procesele fizice simple pot crea fenomene fizice complexe, aici nu ne preocupăm de relația dintre simplu și complex, ci de originea “centrilor”. Este de neconceput ca vreun fel de materie sau câmp material să poată genera agenți care gândesc și acționează. Materia nu poate produce concepții și percepții. Un câmp de forță nu planifică, nici nu gândește. Astfel, la nivelul rațiunii și al experienței cotidiene, devenim imediat conștienți că lumea ființelor vii, conștiente, capabile să gândească trebuie să-și aibă originea într-o Sursă vie, într-o Minte.” (p. 158)

10

N.T. Wright: “În creștinismul timpuriu nu există nicio variație a credințelor despre ce se întâmplă după moarte. În iudaism, existau câteva puncte de vedere diferite, iar în lumea păgână existau o multitudine de concepţii, însă în creştinismul timpuriu, exista una singură: învierea. Luând în considerare cât de conservatori sunt majoritatea oamenilor în privinţa concepţiilor lor despre viaţa după moarte, acesta este un lucru cu adevărat remarcabil. Pare într-adevăr că primii creștini au avut un motiv întemeiat să-și reconsidere punctul cel mai personal și mai important al credinței lor. Iar când privim la spectrul creștinismului timpuriu, observăm că primii creștini nu cădeau de acord în unanimitate în privința multor lucruri, însă în mod remarcabil, erau de acord în unanimitate în ce privește concepția lor atât despre înviere, cât și despre felul în care are loc învierea și cum funcționează. Toate acestea sunt abordate în cartea mea, în cele mai mici detalii.

Iar acestea ne obligă pe noi, istoricii, să punem o întrebare foarte simplă: De ce toți creștinii despre care noi avem cunoștință, din perioadele cele mai timpurii pentru care deținem dovezi, posedă această concepție nouă, și în mod remarcabil unanimă, despre înviere? Este o întrebare istorică legitimă și cu adevărat interesantă. Cu siguranță că toți acești primi creștini ne-ar răspunde: “Avem această concepție despre înviere, datorită lucrurilor pe care le credem despre Isus.” Astfel, dacă ideea că Isus a înviat din morți ar fi început să apară numai după douăzeci sau treizeci de ani de creștinism, așa cum presupun mulți cercetători sceptici, ar trebui să găsim o mulțime de curente în creștinismul timpuriu, în care învierea să nu fie inclusă – sau dacă s-ar găsi ideea de înviere, să aibă o formă diferită de cea specifică creștinismului timpuriu. Prin urmare, amplitudinea și unanimitatea credinței creștine în înviere ne obligă să spunem că s-a întâmplat cu siguranță ceva, chiar la început, care a modelat și colorat întreaga mișcare a creștinismului timpuriu.” (p. 170-171)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: