Fariseii vechi și noi

Fariseii vechi și noi – Tom Hovestol, Editura Colegiului Biblic Est European, Oradea, 2008, 256 pag.

Mai jos sînt cele 31 de citate zilnice din luna octombrie 2009 pe blogul România Evanghelică.

1

”Scopul Bibliei este nu numai de a transmite un mesaj, ci și de a reflecta o imagine. Imaginile Bibliei sunt în primul rând prezentate prin viețile personajelor ei. Aceste imagini nu sunt numai pentru a fi agățate pe perete ca un portret ca să văd cum ar trebui să arăt, ci sunt și ca o oglindă care să-mi arate cum sunt eu de fapt. Dacă nu mă văd pe mine însumi reflectat în Biblie, atunci valoarea ei pentru mine este mult diminuată sau chiar pierdută în întregime. […]

Este posibil să nu-mi dau seama că fariseii sunt personajele Bibliei ale căror mediu de proveniență seamănă cel mai mult cu al meu. Mă tem că pot semăna cu fariseii mai mult decât sunt eu dispus să admit. Au încetat fariseii să existe acum 2.000 de ani? Mă tem că ei sunt și astăzi vii și înfloritori.” (12)

2

”Subiectul fariseilor a continuat să mă atragă mai mult decât orice altceva din Biblie. Dar și mai important, ei au făcut mai mult pentru a-mi transforma viața și lucrarea decât oricare altă temă. Și, în timp ce împărtășeam aceste gânduri cu oameni din medii mai puțin răzvrătite ca al meu, aceștia îmi mărturiseau că după ce L-au primit pe Cristos, au început să cadă foarte repede pradă multora dintre caracteristicile fariseilor, care m-au chinuit și pe mine. […]

Acum îi numesc pe farisei prietenii mei, pentru că ei, mai mult decât orice ucenic sau persoană de nimic, sunt ‘călăuzele oarbe’, care m-au ajutat să-mi găsesc calea. Privind în trecut, mi-aș putea numi anii tinereții ‘Pericolele subtile și nevăzute care îl pândesc pe cel bun’.” (14-15)

3

”De obicei, politica conservatoare era asociată cu creștinismul; totuși, citind Biblia am înțeles că este imposibil să-L delimităm pe Isus pe baza unor linii ideologice atât de simpliste. Deși am continuat să am zilnic un timp de părtășie cu Dumnezeu, să mă rog mult în timp ce mă plimbab pe străzile din Wheaton și să am o anumită sensibilitate față de lucrurile spirituale, am devenit tot mai cinic față de numeroasele fisuri pe care le-am observat atât la creștinismul meu, cât și al altora. […]

M-am întrebat: Oare există vreo speranță pentru autenticitatea creștină și pentru neprihănirea adevărată? Am descoperit bucuros că răspunsul este da și că nimeni altcineva decât fariserii îmi vor arăta calea!” (24)

4

”Când noi ridiculizăm pe farisei, consecințele sunt spirituale și eterne. O concepție denaturată despre farisei poate duce la aplicarea greșită a Scripturii și, mult mai grav, la un rău spiritual profund adus bisericii ca întreg și nouă ca persoane individuale. Dacă ne creăm o imagine falsă despre farisei și nu reușim să vedem cât de mult le sămănăm, ne putem lipsi de unele dintre cele mai profunde învățături din Biblie.

Bazat pe anii de experiență personală și pe conversațiile purtate cu oameni religioși, sunt sigur că cei mai mulți creștini au o percepție foarte denaturată despre farisei. Ceea ce noi, în necunoștință de cauză, presupunem a fi corect este, de fapt, o caricatură.” (26)

5

”Fariseii doreau cu înflăcărare să întipărească Cuvântul lui Dumnezeu în viețile oamenilor. Cu cele mai bune intenții, s-au străduit să aducă fiecare domeniu al vieții sub autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu și a voii Lui morale. Ei au stabilit anumite tradiții pentru a codifica înțelegerea lor privitoare la felul în care Legea trebuia aplicată circumstanțelor și situațiilor vieții. Au stabilit și anumite măsuri de protecție a Legii, ca să-i ajute pe oameni să nu o încalce. Doreau ca urmașii lor iudei să umble cu Dumnezeu, nu doar să vorbească despre El. Scopul lor era să aducă fiecare aspect al vieții în supunere față de adevărul lui Dumnezeu. De asemenea, doreau să transmită maselor de oameni acest zel pentru ascultare și supunere, nu doar unei elite.

Este interesant că atitudinea fariseilor față de Scriptură se potrivește cu cea a creștinilor conservatori de astăzi. Noi, la fel ca ei, avem o concepție înaltă despre Scriptură și ne mândrim cu credincioșia noastră față de Cuvânt. La toate grupele de vârstă, de la cei mai mici până la cetățenii în vârstă, încurajăm și onorăm studierea Bibliei. Așa făceau și ei. Noi favorizăm răspândirea largă a Scripturilor astfel încât oamenii obișnuiți să o poată înțelege. Așa făceau și ei. Noi, asemenea fariseilor, căutăm să aplicăm Biblia fiecărui aspect al vieții. Noi, ca și fariseii de demult, credem și învățăm că Biblia este demnă de încredere și că trebuie să ne supunem ei. Și, ca și fariseii, noi, protestanții, ne mândrim cu abilitatea noastră de a aplica adevărul lui Dumnezeu la situații culturale în schimbare. Fariseii din Biblie seamănă cu aspirațiile și acțiunile noastre biblice!” (32)

6

”Fariseii sunt cei mai importanți actori din rolurile secundare în marea dramă a salvării. În Noul Testament, ei sunt menționați în mai mult de o sută de versete; cu toate acestea, creștinii îi ignoră adesea, exceptând batjocura ocazională. A-i ignora pe farisei – sau a-i înțelege greșit – este ca și cum a-i privi o piesă fără conflict, o dramă lipsită de unii din cei mai importanți actori ai ei.” (44)

7

”Pentru mine pasajul biblic cel mai relevant referitor la grija părintească este pilda fiului risipitor (Luca 15). Aici, un tată, ai cărui fii sunt amândoi rebeli, demonstrează o purtare părintească înțeleaptă. Noi suntem predispuși să-ș identificăm ca fiu ‘risipitor’ doar pe fiul cel mic. Ne grăbim să vedem răzvrătirea strigătoare la cer și să o catalogăm drept păcat. Însă, atunci când copiii noștri nu încalcă regulile și frecventează regulat biserica, suntem mulțumiți. Credem că ne-am făcut partea. Pilda ne amintește că există un păcat al inimii mai sinistru decât răzvrătirea fățișă, și anume, răzvrătirea pasivă. […]

Înțelegerea fariseilor ne poate ajuta enorm în creșterea creștină a copiilor, în mod particular în recunoașterea răzvrătirii pasive din inima copiilor noștri.” (52-54)

8

”Motivul numărul unu pentru a avea o înțelegere corectă a fariseilor este relevanța lor personală. Fariseii ne oferă una dintre cele mai bune oglinzi pe care Biblia ni le pune la dispoziție pentru a ne vedea eurile religioase, pentru a ne vedea așa cum suntem în realitate! Da, fariseii suntem noi! […]

Fariseii sunt oglinzi spirituale date nouă de Dumnezeu ca ei să relecte condiția inimilor nostre. Cum am arăta fizic dacă nu am avea oglinzi? Nu ne-am da seama de aspectul nostru neîngrijit. În cele din urmă ne-am convinge, pur și simplu prin ignorarea realității, că arătăm bine când de fapt nu ar fi așa. Trebuie să privim la oglinzile spirituale ale fariseilor și să ne vedem pe noi înșine.” (54-55)

9

”Admitem răul din noi abia când suntem obligați de greșelile noastre. O, da, noi putem crede conceptul teologic al depravării și îl putem susține. Cu toate acestea, nu luăm în serios întotdeauna acest lucru la nivel personal. Mai mult decât ne-ar plăcea să admitem, există un Hitler în fiecare dintre noi! Totuși, religia tinde să întunece acest adevăr. Prin urmare, neprihănirea proprie are un cadru perfect în care să înflorească.” (58)

10

”Felul în care Isus îi tratează pe oamenii religioși, care au propria lor neprihănire, este instructiv. În primul rînd, se pare să Isus S-a specializat în folosirea terapiei de șoc pentru tratarea oamenilor religioși. El nu a ezitat niciodată când trebuia să pună degetul pe greșelile credincioșilor. El nu Și-a îndulcit mesajul și nici nu a încercat să-Și croiască loc spre inimile religioase pășind tiptil, ocolind păcatul și cultivând o ‘atitudine mintală pozitivă’. […]

În al doilea rând, Marele Învățător a ajuns la farisei prin povestiri. Câteva din cele mai cunoscute pilde au fost adresate fariseilor (Luca 10:25-37: 15:1-32; 18:9-14), fapt de care foarte puțini cititori ai Bibliei sunt conștienți. De ce a făcut Isus acest lucru? Pentru că povestirile pot ajunge la sufletul la care îndemnurile nu ajung. Nu este întâmplător faptul că o povestire spusă de profetul Natan împăratului David a reușit să dea în vileag înșelăciunea lui David (1 Samuel 11-12) […]

În al treilea rând, Isus a ridicat în mod constant standardele lui Dumnezeu în loc să le coboare. Noi, oamenii religioși, tindem să facem exact opusul. […]

În sfârșit, Isus a atacat păcatele ascunse la fel de mult (uneori chiar mai mult) ca și păcatele care se văd. Uneori Lui părea să Îi pese mai mult de mândrie decât de păgânism, de lăcomia de bani decât de lăcomia de mâncare, de aroganță decât de alcoolism, de păcatele ascunse decât de păcatele publice, de atitudini decât de acțiuni, de ipocrizie decât de hedonism. Isus știa că depravarea era în esență un obicei al inimii.” (70-72)

11

”Cei mai mulți dintre noi avem o înțelegere superficială a depravării noastre. În mod subtil, cultura în care trăim caută să ne convingă că avem o bunătate înnăscută.” (73)

12

“Uneori ‘doctrina corectă’ devine un sistem teologic rigid care ne împiedică să vedem adevărul. Când anumite idei nu se potrivesc cu grila noastră, de obicei le respingem sau le distorsionăm. În lumea creștină, sistemele teologice abundă și au o influență considerabilă asupra modului nostru de a înțelege adevărul. Calvinismul, arminianismul, dispensaționalismul, teologia legământului, catolicismul și penticostalismul sunt câteva sisteme teologice pe care le-am adoptat adesea în mod implicit. Poate că noi nu suntem atât de cufundați în teologia noastră încât să ucidem pentru ea așa cum au făcut fariseii, dar se pare că noi suntem și mai hotărâți să ne ținem de sistemele noastre chiar și atunci când adevărul este de cealaltă parte. În funcție de locul pe care îl alegem în continuumul calvinist-arminian, putem selecta pasajele favorite din Scriptură și să le ignorăm pe celelalte. Unii se tem atât de tare de ‘Evanghelia socială’ încât scot din Biblie orice referință la acțiunile sociale și se concentrează în schimb pe evanghelism (iar alții fac exact opusul). Mulți creștini nu doresc să se confrunte cu problemele pe care expunerea la cealaltă abordare le poate cauza siguranței noastre teologice. Într-adevăr, unii pot recurge la apelative, etichetându-i pe ceilalți drept eretici, neortodocși sau neo-ortodocși, chiar liberali. Unii comentatori scriu despre oponenții teologici, dar nu vorbesc cu ei. Cum am răspunde noi dacă L-am avea printre noi pe Isus, Dumnezeu în trup uman, și El nu S-ar potrivi finelor noastre grule dogmatice? Nu am fi noi la fel de constrânși ca fariseii să-L punem pe Dumnezeu într-o cutie?” (87-88)

13

“Întrebându-i: ‘Oare n-ați citit…?’ Isus a ocolit întrebarea capcană a fariseilor cu privire la divorț și le-a adus amint de intenția originală a lui Dumnezeu pentru căsătorie (Matei 19:4). […] Ce i-a învățat Isus despre Scripturi în această confruntare? În primul rând, fariseii evaluau adevărul pe baza interpretării lor favorite și nu prin întoarcerea la sursa originală. În al doilea rând, fariseii se grăbeau să aleagă detalii din Scriptură în timp ce scăpau din vedere principiile fundamentale (vezi și Matei 23:23). În al treilea rând, fariseii căutau în Lege portițe de scăpare pentru a-și justifica păcatul în loc să lase ca esența Legii să-i ducă mai aproape de Dumnezeu – exact așa cum facem și noi uneori.” (94-95)

14

“Cunoașterea poate fi periculoasă atunci când nu este echilibrată de dragoste și har. O astfel de cunoaștere are ca rezultat aroganța, care duce la un duh intolerant… la un mod de gândire exclusivist.” (Charles Swindoll) (98)

15

“Ființele umane sunt inevitabil religioase. Noi avem un simț al spiritualului adânc înrădăcinat, o tânjire după supranatural și o dorință adâncă de comunicare cu divinitatea. Credința și faptele religioase se întâlnesc în toate culturile. Chiar și în lumea noastră modernă, fără Dumnezeu, oamenii se simt obligați să-și arate dedicarea față de Dumnezeu prin acte de pietate religioasă. Totuși, din nefericire, pietatea poate să degenereze ușor într-un spectacol public.

Cele mai multe religii prescriu comportamente asemănătoare prin care o persoană poate să-și demonstreze credința. Acestea includ de obicei dărnicia, rugăciunea și unele forme de autorenunțare, adesea postul. Probabil acestea trei sunt elemente comune în lumea religioasă deoarece ele acoperă cele trei direcții a adevăratei pietăți: în exterior, dragoste față de oameni, în special față de cei aflați în nevoi; pe verticală, rugăciune către Dumnezeu; și în interior, anumite forme ale lepădării de sine, care să stimuleze, dar și să dovedească dedicarea cuiva. Astfel de acțiuni așe pietății pot fi bune, dar deoarece pot fi observate, ele pot deveni și spectacole publice, care să falsifice adevărata spiritualitate. În farisei putem vedea pietatea adevărată și falsă în acțiune.” (102)

16

John Stott: “Același spirit fariseic dă târcoale fiecărui copil al lui Adam și astăzi. Este ușor să-i criticăm pe contemporanii lui Cristos și să ne scape repetarea lăudăroșeniei lor din noi înșine. Cu toate acestea, adânc înrădăcinată în natura noastră umană este setea după lauda din partea oamenilor. Pare să fie o pervertire drăcească a nevoii noastre psihologice de bază de a fi acceptați și iubiți. Suntem flămânzi după aplauze, umblăm după complimente, înflorim când suntem flatați.” (105)

17

“Privind la avertismentele lui Isus, trebuie să ne evaluăm propriile motivații cu ajutorul a trei întrebări:

1. Există modalități prin care să ‘sunăm din trâmbiță’ sau ‘ne lăudăm singuri’ pentru a ne anunța dărnicia?

2. Suntem în pericol să tragem concluzii greșite despre noi sau despre alții, pe baza dărniciei noastre?

3. Dăruim pentru a obține laude din partea oamenilor?

În multe feluri subtile, răspunsul este da.” (107)

18

“Rugăciunea negândită, mecanică, zadarnică este prezentată drept inutilă. Dumnezeu preferă exprimarea spontană a inimilor noastre în locul îngrămădirii trufașe a unor cuvinte pioase. În al doilea rând, limbuția excesivă nu este necesară atunci când vorbim cu Dumnezeu. În mod clar, aceasta era o trăsătură a cărturarilor și a fariseilor (vezi Matei 23:14; Marcu 12:40; Luca 20:47). Rugăciunea model a lui Isus, la fel ca numeroase exemple din Biblie, demonstrează faptul că rugăciunea nu trebuie să aibă multe cuvinte pentru a putea fi eficientă (observă ‘rugăciunile spontane’ din cartea Rut și cât de specific primesc răspuns). În al treilea rând, Dumnezeu nu ne cere să rostim o formulă corectă. Cuvintele pe care le alegem nu sunt importante, pentru că El ne cunoaște deja nevoile și dorește numai să ne audă cererile ca să ne poată ajuta.” (113)

19

“În prezent există multe feluri în care facem publicitate vieților noastre de rugăciune. Rugăciunile dinainte de masă, în special în locuri publice, pot ajunge un semn al evlaviei cu care să ne mândrim. Uneori poziția noastră în rugăciune atrage atenția asupra noastră, fie că e borba de ridicarea mâinilor la carismatici, îngenuncherea la catolici, capetele plecate la evanghelici sau prosternarea fizică la cei supraspirituali.

În plus, rugăciunea poate deveni o alternativă acceptabilă la evlavia autentică. Uneori nu există o legătură strânsă între înflăcărarea cu care ne rugăm și credincioșia vieților noastre. De ce? Probabil rugăciunea este un placebo, care ne dă sentimentul de bunăstare spirituală, fără vreun beneficiu ral. Uneori rugăciunea este folosită ca o evadare din realitate și de responsabilități. Desigur, are loc și opusul, poate chiar mai des. Cineva se poate dedica atât de mult slujirii altora încât rugpciunea este neglijată. Cumva ne justificăm această lipsă de comuniune cu Tatăl prin cât de mult ne agităm pentru Tatăl.” (116)

20

“Isus spune că cei care postesc pentru oameni vor fi lăudați de oameni. Oamenii sunt impresionați de cei care postesc timp îndelungat pentru a-și arăta dedicarea față de Dumnezeu. Și acest lucru este răsplătit! Cu toate acestea, Dumnezeu nu este impresionat de acest fel de evlavie și, prin urmare, nu face nimic pentru a o răsplăti.

Deci Isus a oferit o alternativă. Postul trebuie ținut în secret, fără vreo schimbare vizibilă în înfățișarea normală sau igiena cuiva. Isus a spus că adevăratul post trebuie să fie între cel care postește și Cel pentru care postește. Ispita de a dezvălui publicului faptul că cineva postește este așa de mare încât trebuie luate măsuri speciale care să camufleze postul (Matei 6:17-18). Postul ținut dintr-o dedicare sinceră față de Dumnezeu va fi văzut și răsplătit de El.” (119)

21

Evlavia adevărată este dificilă, nu naturală.

Evlavia adevărată este practică, nu mistică.

Evlavia adevărată este neobservată, nu făcută publică.

Evlavia adevărată este verticală, nu orizontală.

Evlavia adevărată este simplă și secretă, nu bătătoare la ochi.

Evlavia adevărată este atât socială, cât și spirituală.

(121-122)

22

“A ne ruga înainte de-a mânca este o tradiție, nu o poruncă a lui Dumnezeu. Totuși, dacă îndrăznim să nu ne rugăm, spiritualitatea noastră va fi pusă la îndoială. Te rog, nu mă înțelege greșit. Evident, este corect să recunoaștem în mod regulat bunătatea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Cu siguranță, Cristos ne-a dat un exemplu atunci când a rostit binecuvântarea înainte de-a înmulți pâinile și peștii (Marcu 6:41). Dar ne spune undeva Dumnezeu că trebuie să ne rugăm întotdeauna înainte de masă? Există vreo poruncă pe care o încălcăm dacă nu facem acest lucru? Nu cred. (Apropo, eu cred că este înțelept să ne rugăm înainte de a mânca. Aceasta este o tradiție bună, care poate și trebuie să fie plină de semnificație.) Rugăciunea înainte de masă este doar o tradiție pe care deseori o practicăm pioși fără să fim conștienți de semnificația ei și care ne dă un sentiment de spiritualitate.

Cum evităm favorizarea religiei false prin tradițiile noastre? Trebuie să aducem tradițiile la un nivel conștient. Trebuie să le numim și să afirmăm ca tradiții, nu ca adevăr, și să refuzăm să le acordăm tradițiilor statutul de doctrină. Nu trebuie să instituționalizăm forme lipsite de semnificație. Este esențial să ne amintim că ne închinăm lui Dumnezeu și că El dorește să ne închinăm Lui ‘în duh și în adevăr’ (Ioan 4:24).” (131-132)

23

“Dumnezeu nu a conceput evanghelizarea publică să fie un înlocuitor pentru evanghelizarea personală. Nici ca zidirea comună a bisericii sp fie înlocuită de serviciile de închinare concepute în primul rând pentru mântuirea sufletelor pierdute. În general vorbind, evanghelizarea trebuie să aibă loc mai degrabă ‘acolo afară’, decât ‘aici înăuntru’, mai degrabă de lunea până sâmbăta, decât doar duminica și trebuie făcută de toți, nu numai de pastor.” (134)

24

“Fariseii credeau că sunt grâu; Isus îi considera neghină (Matei 13:40-42). Fariseii erau convinși că sunt călăuze pentru orbi (Romani 2:19); Isus îi considera orbi. Deoarece Dumnezeu nu i-a plantat, ei vor fi ‘smulși’ din grădina Lui, a spus Isus. Și deoarece erau orbi, oamenii îi urmau spre marea lor pieire. […]

Isus a arătat clar că tradițiile fariseilor constituiau o problemă mult mai serioasă decât și-au imaginat ucenicii. Era periculos pentru sănătatea lor spirituală să petreacă mult timp cu cei care puneau semnul egalității între tradiție și adevăr. Acestea erau cuvinte dure din partea unui Învățător preocupat de ucenicii Lui. A-i urma pe farisei, fie ei antici sau moderni, este mai periculos decât ne dăm seama. Tradițiile, care formează o mare parte din ceea ce se numește legalism, trebuie confruntate cu putere.” (138)

25

“Trebuie să căutăm să ne învingem teama de libertate în timp ce creștem în Cristos. Una dintre caracteristicile celor care trăiesc prin Duhul este aceea că nevoia de lege (și de măsuri de protecție) scade (Galateni 5:22-25). Trebuie să fim destul de curajoși ca să privim pe noi înșine în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să căutăm să avem o relație reală cu Domnul Isus Crists, nu o ‘neprihănire proprie pe care mi-o dă Legea’ (Filipeni 3:9-10). Procedând astfel vom ajunge foarte probabil să ne simțim mai confortabili în prezența ambiguității. Nu vom mai înlocui o supunere sinceră față de Dumnezeu cu un sistem. Când Dumnezeu, nu măsurile de protecție, devine centrul vieții noastre, vom găsi libertatea și calea spre maturitatea creștină.” (166)

26

“O statistică citată des în aceste zile în cercurile evanghelice afirmă că la aproximativ doi ani după ce o persoană Îl primește pe Cristos, toți prietenii acelei persoane sunt creștini. Această statistică conține o veste bună: noul convertit s-a detașat de legăturile păcătoase de altădată și și-a format relații importante cu frații lui credincioși. Dar această statistică conține și o veste rea: creștinii s-au îndepărtat chiar de oamenii pe care încearcă să-i câștige pentru Cristos. Domnul Isus nu a făcut acest lucru, dar se pare că fariseii îl făceau și se așteptau ca Învățătorul să procedeze la fel. […]

Desigur, contactele semnificative cu oamenii nereligioși sunt însoțite de pericole. A sta în compania sfinților și a le cere păcătoșilor să-și pună în ordine acțiunile și viața este o abordare mult mai prudentă decât să riști pe de o parte respingerea și înțelegerea greșită, iar pe de altă parte să te expui ispitelor. Dar oare ucenicii trebuie să-i abandoneze pe cei pierduți și să ignore porunca ‘Duceți-vă…’ din Marea Trimitere (Matei 28:19)? Nu. Urmând exemplul lui Cristos, de dragul lui Cristos, creștinii nu-i pot abandona pe ‘păcaătoșii’ societății. Nu trebuie să ne separăm de ei, să fugim speriați de ei și nici să-i privim de sus, de pe poziția oamenilor neprihăniți. În schimb, ucenicii trebuie, la fel ca Isus, să caute să stabilească relații de prietenie autentice cu ei și să-i trateze ca oameni. A avea un caracter lumesc asemenea lui Cristos înseamnă a avea contacte semnificative cu oamenii păcătoși.” (173)

27

“Fariseii căutau să evite nu numai răul, ci și tot ce părea rău. Doreau foarte mult nu numai să fie neprihăniți (Matei 6.1-18). Deși probabil s-ar fi supărat dacă le-ai fi spus că pentru ei ‘imaginea este totul’, ei trăiau ca și cum imaginea era importantă. Mai mult, fariseii făceau tot posibilul să-și păstreze cazierul curat nu numai prin evitare, ci și prin asocierea cu oamenii care aveau aceleași principii. O modalitate bună de-a evita contactele care îi pângăreau era aceea de de a-și umple viața socială cu prieteni ‘buni’. O ‘mulțime sfântă’ este un mijloc eficient de a evita caracterul lumesc, așa gândeau ei.

Fariseii petreceau mult timp bucurându-se de părtășia plăcută a celor ca ei, probabil că nu aveau nici timpul, nici înclinația de-a merge să-i caute pe cei pierduți. John R.W. Stott sugera faptul că fariseii erau pur și simplu leneși și egoiști, iar noi suntem ca ei. Stăm departe de lume pentru că ‘nu vrem să ne implicăm în durerea și mizeria ei’. În schimb, o abordare obișnuită a oamenilor religioși este să le ceară celor nereligioși să-și pună viața la punct și apoi să ni se alăture. Mulți Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu, crezând că El îi disprețuiește esențialmente pe păcătoși și că preferă să-i vadă suferind pentru păcatul lor. Totuși, Isus i-a acceptat pe păcătoși așa cum erau, s-a dus la ei și le-a arătat harul și adevărul prin cuvintele și acțiunile Sale.” (178)

28

“Uneori oamenii cei mai păcătoși sunt candidați mai probabili pentru Împărăția lui Dumnezeu decât cei ‘buni’ sau religioși. Este posibil să lăudăm ‘bunătatea’ și religia celorlalți, dar ‘oamenii buni’ tind să fie orbi la nevoile lor spirituale. Cei care știu că sunt bolnavi spiritual deseori vor recunoaște că au nevoie de un Medic. Nu trebuie să ne ferim de anumiți păcătoși gândindu-ne că nu sunt candidați potențiali pentru Împărăție. Populația cerului poate conține multe surprize.

O mare parte din Noul Testament ne învață să evităm poftele lumești, în timp ce slujim oamenilor din lumea noastră, așa cum a făcut Isus. Să lepădăm separatismul ca scop, astfel încât să putem fi activi în slujirea prețioaselor oi pierdute ale lui Dumnezeu.” (184)

29

Isus a scos în evidență, fără menajamente, șapte defecte fatale ale inimii fariseilor:

1. Portari de partea greșită a ușii
2. Propovăduitorii Evangheliei care măresc populația iadulu
3. Cei care jură și se împotrivesc adevărului
4. Oameni care strecoară țânțarul și înghit cămila
5. Mâini curate și inimi murdare
6. Degizarea slujirii
7. Cei care îi ucid pe cei drepți

30

“Isus a scos în evidență două păcate ascunse de-ale fariseilor: hoția și autoindulgența. Aceste păcate formează și astăzi un duo diabolic. Hoția fățișă nu este obișnuită printre noi (nici printre farisei nu a fost), dar la baza hoției se află materialismul, o fisură culturală obișnuită printre americani. Aceasta se manifestă prin lăcomie, invidie, competiție și satisfacție imediată. Într-adevăr, sistemul nostru economic se bazează pe stimularea invidiei și lăcomiei. Comercianții și mass-media au instituționalizat și au promovat în mare măsură această alergare după mai multe lucruri. Și dacă materialismul este zeul nostru numărul unu, hedonismul ține aproape, pe locul al doilea. Suntem printre cei mai autoindulgenți oameni de pe fața pământului (și, ronic, printre cei mai nefericiți).” (206)

31

“Scriptura oferă răspunsuri convingătoare referitoare la fariseismul care tinde să ne cuprindă sufletele religioase. Antidotul fariseismului este prezentat clar și cu putere în Filipeni 3. Remediul pentru religie este relația. Libertatea de a trăi o viață neprihănită se află în a ne apropia de Isus Cristos.” (216)

Publicitate