Fiii încurajării: Prințul – Ionatan

Prinţul: Ionatan – Francine Rivers, Editura Scriptum, Oradea, 2014, 231 p.

1

“Chis rupse încă o bucată de pâine.

– Samuel a spus că Dumnezeu ne va da ceea ce dorim.

Fiecare bărbat din încăpere știa la cine se gândea Chis. Ei vorbiseră între ei de multe ori. Saul era cu un cap mai înalt decât toți bărbații din Ghebea și avea trăsăturile frumoase pentru care era cunoscută seminția lui Beniamin. Ei descindeau din fiul cel mic al Rahelei, nevasta frumoasă și preferată a lui Iacov. Bărbații – și femeile – se uitau prelung ori de câte ori Saul participa la vreunul din praznicele religioase, nu că ar fi participat el prea adesea. Prefera să are, să semene și să adune recolta decât să participe la slujbele religioase, cu toate că i se cerea să meargă de trei ori pe an. Saul arăta precum un împărat, chiar dacă nu își dorea să devină împărat.

Ionatan știa că nu avea importanță ce își dorea Chis. Dumnezeu avea să îi spună lui Samuel pe cine să aleagă.

Oricât de mult își iubea și își respecta tatăl, Ionatan nu și-l putea închipui pe Saul împărat.” (p. 21)

2

“Încă râzând, războinicii filisteni plecară de la marginea stâncii. Ionatan îi auzea. Când ajunse sus, păși înainte și se postă în fața lor. El zâmbi larg când văzu mirarea de pe chipul filistenilor.

– Doi tinerei!

Unul din filisteni scoase sabia.

– Amândoi pe cale să moară!

Eben-Ezer veni lângă Ionatan.

Unul dintre filisteni râdea în hohote.

Printr-o mișcare grațioasă, Ionatan își dădu jos arcul de pe umăr, scoase o săgeată, o fixă și o trimise direct la țintă. Filisteanul care râdea fu trântit la pământ, cu o săgeată înfiptă între ochi. Uimiți, ceilalți se uitară cu ochi mari la Ionatan, după care scoaseră un strigăt de luptă, își apucară săbiile și veniră spre Ionatan și Eben-Ezer, care trăgeau săgeată după săgeată, ia filistenii cădeau câte unul – douăzeci în total.

Strigătele îi deșteptară și pe ceilalți. Din spate mai veneau alte strigăte.

După ce trase ultima săgeată, Ionatan își apucă sabia și scoase un strigăt de luptă.

– Pentru Domnul!

Pământul se zguduia în timp ce războinicii filisteni fugeau îngroziți. Ionatan se avântă în învălmășeală și spintecă un ofițer. Eben-Ezer înșfăcă o suliță și o aruncă într-un filistean care încerca să fugă. Mai multe țipete cutremurau văzduhul.

– Sună trâmbița! strigă Eben-Ezer! Vine împăratul!

Ionatan chiuia plin de exaltare, Israel se pusese în mișcare. Filistenii fugeau îngroziți.” (p. 69-70)

3

“Ionatan merse după Samuel. Cei doi merseră împreună în tăcere timp îndelungat, după care Samuel se opri şi îl privi pe Ionatan.

– Domnul este mâhnit că l-a făcut pe Saul împărat peste Israel.

Ionatan stătea în tăcere, cu spatele drept. Simțea respingerea atât de acut de parcă el ar fi fost răspunzător pentru toate păcatele tatălui său. Umerii începură să i se scuture de suspine. Lacrimile îi șiroiau pe obraji.

Samuel păși în față și îl apucă pe Ionatan de braț.

– Domnul este mântuirea ta. Numele Lui să fie binecuvântat!

– Așa să fie! spuse Ionatan printre suspine.

Samuel îl lăsă de braț.

– Mă întorc acasă la Rama.

Samuel plecă, încovoiat de durere.

Cu toate că nu știa în acel moment, era ultima dată când Ioanatan îl vedea pe mentorul său preaiubit.” (p. 83-84)

4

“Ionatan îşi dădu jos platoşa şi i-o aruncă lui David. David și-o prinse la piept și se clătină. Ionatan își scoase mantia cea frumoasă și i-o dădu lui David.

– Ia-o pe tine.

David se bâlbâia.

– Fă cum îți spun. Ionatan își scoase sabia și teaca și le fixă la brâul lui David. În cele din urmă, își adună arcul și tolba cu săgeți și i le dădu și pe acestea. Acum suntem frați.

David clipi.

– Dar eu ce pot să-ți dau?

– Praștia ta.

Scotocindu-se, David reuși în cele din urmă să scoată praștia de la brâu. I-o întinse lui Ionatan, emoționat.

– Îmi faci parte de prea multă cinste, prințul meu.

– Serios?

Dintre toți oamenii pe care îi întâlnise de când tatăl său devenise împărat al lui Israel, niciodată nu-și dorise ca vreunul din ei să-i fie prieten măcar. Pe David îl voia să-i fie frate.

– Tu ești prințul moștenitor, urmașul la tronul împăratului Saul.

De-ar avea tatăl meu inima acestui tânăr! Ce împărat ar fi el atunci!

Ionatan strânse mâna lui David.

– De astăzi înainte, ești fratele meu. Sufletul meu este lipit de al tău în dragoste. Jur înaintea Domnului Dumnezeului nostru că mâna mea nu se va ridica niciodată împotriva ta.” (p. 97)

5

“Ionatan se uită peste umăr în timp ce alerga. Apoi râse.

– Haide, frățioare! Poți fugi mai repede de-atât!

Sforțându-se, David căpătă puțin avans. Ionatan își întinse picioarele, plutind parcă pe deasupra pământului. Sări peste mai multe tufișuri și ajunse la linia de sosire cu mult înaintea lui David.

Suflând greu, David se prăbuși în genunchi.

– Zbori ca un vultur!

Gâfâind, Ionatan se îndoi din mijloc, trăgând aer în piept. Apoi zâmbi larg.

– Aproape m-ai întrecut.

David se întinse pe iarbă, cu brațele întinse.

– Tu ai picioarele mai lungi decât ale mele.

– Un iepure poate întrece o vulpe.

– Dacă e șiret. Eu nu sunt.

Simțind că îl are în piept, Ionatan se sprijini de o lespede.

– Pretexte. Îţi vor mai creşte picioarele. Şi forţa îţi va mai creşte.

David râse.

– Aș fi mai rapid dacă viața mea ar fi în pericol.

Ionatan se plimba de colo colo, cu mâinile pe șolduri, așteptând să i se domolească bătăile inimii și să ie se răcorească trupul.

– Ai fost mult mai rapid de data asta. Într-o zi vei putea să ții pasul cu mine și poate chiar să mă întreci.” (p. 99-100)

6

“Ionatan trebuia să se asigure că David nu se află în pericol iminent. Îl găsi pe David la o consfătuire cu căpeteniile oştirii lui.

– Trebuie să vorbim. Acum.

David îl conduse într-o altă încăpere.

– Ce este, Ionatan? Ce s-a întâmplat?

– Tatăl meu caută un prilej să te omoare.

David se făcu palid.

– De ce?

– Trece iarăși printr-o criză. L-ai mai văzut tu în starea asta. O să-i treacă.

– Mă rog să ai dreptate!

– Mâine dimineață trebuie să-ți găsești o ascunzătoare afară, în câmp. Ionatan îl luă de braț și îi spuse unde să se ducă. Îl voi ruga pe tatăl meu să meargă în locul acela împreună cu mine, și îi voi vorbi despre tine. Apoi îți voi spune tot ce voi reuși să aflu. Dar tu să nu îți asumi nici un risc, prietene. Unii din sfetnicii împăratului văd dușmani și acolo unde nu există.” (p. 120)

7

“Ionatan se întrebă dacă nu cumva sora lui exagerare totul, căci tatăl lui se găsea într-o dispoziție bună a doua zi dimineață.

– Ai plecat devreme de la ospăț aseară, fiule. Nu te-ai simțit bine?

– Mama m-a chemat la ea. E totul în regulă?

– Da! Desigur. De ce să nu fie?

– Mical a venit la mine acasă azi-noapte.

Saul se încruntă.

– Sora ta născocește probleme. Nu mai vorbi despre ea. Saul își flutură mâna, ca și cum ar fi vrut să nu mai vorbească despre acest subiect. Dar mama ta? De ce te-a chemat de la ospăț?

Ionatan se aplecă spre Saul și îi vorbi încet ca să nu audă sfetnicii.

– Crede că e timpul să mă însor.

– Serios? Saul ridică din sprâncene. Se gândi puțin la acest lucru, după care încuviință din cap. Nu e o idee rea. Ar trebui să-ți găsim o tânără potrivită.

Ionatan știa ce însemna pentru tatăl său potrivită: o mireasă care să aducă o alianță.

– Trebuie să fie din seminția lui Beniamin, tată. Așa cum cere Legea.

Expresia feței lui Saul se schimbă.

– Asta va trebui să mai aștepte. Saul îl luă pe Ionatan de după umăr. Filistenii au mai prădat încă un sat.

Cei doi analizară rapoartele împreună.

– Dacă îmi îngădui, îl voi lua pe David cu mine.

Împăratul părea înfuriat.

– Și să împarți slava cu el? Saul clătină din cap. Nu de această dată.

– Eu nu slava o caut, tată, ci caut un sfârșit al acestui război. Nu putem să le dăm filistenilor nici măcar un sat sau un ogor. Trebuie să îi alungăm din țară; altminteri nu vom avea niciodată pace.

– Cheamă-ți oamenii și du-te! Saul se întoarse cu spatele. Am alte planuri pentru David.” (p. 131-132)

8

“- Aşa cum ai spus, mâine vom sărbători luna nouă. Se va vedea lipsa ta, căci locul tău de la masă va fi gol. Ionatan avea să se asigure că aşezarea la masă va rămâne neschimbată. David era de neînlocuit. Poimâine, spre seară, să te duci în locul unde te-ai ascuns data trecută și să aștepți acolo lângă stâncă. Eu voi veni acolo și voi trage trei săgeți înspre stânca aceea ca și cum aș trage la țintă. Apoi voi trimite un tânăr să îi aducă săgețile înapoi. Dacă mă auzi spunându-i: “Iată că sunt dincoace de tine”, atunci vei ști că totul e bine și că nu ai de ce să te temi, viu este Domnul! Dar dacă îi voi spune: “Du-te mai încolo – săgețile sunt dincolo de tine”, asta va însemna că trebuie să pleci numaidecât, căci Domnul te trimite.” (p. 135-136)

9

“Ionatan nu mai putu vorbi. Câți ani se putea să mai treacă până când avea să își vadă din nou prietenul?

– Rămâi cu mine, Ionatan!

– Nu pot. Însă nu-i voi ridica niciodată mâna împotriva ta. Voi face tot ce-i stă în putină să păzesc împărăția și să învăț poporul să-i cinstească pe profeți și să păzească Legea. Ionatan îl îmbrățișă pe David. Trebuie să plec.

Cei doi plecară afară împreună și Ionatan dădu ochii cu oamenii lui David. Pe chipul lor se vedea moartea, o sete de a învinge. Ionatan se întoarse spre David și cei doi își strânseră mâinile.

– Dacă mi se întâmplă ceva, David, să-mi protejezi soția și copiii.

– Ai un copil?

– Încă nu, dar cu voia lui Dumnezeu, sper să am la fel de mulți ca săgețile din tolba mea.

– Așa să te binecuvânteze Domnul! Ai cuvântul meu, Ionatan. Îți voi proteja soția și copiii.

Ionatan făcu o plecăciune îndoindu-se din talie, ca înaintea unui împărat.

Urie stătea lângă cal, ținându-i frâiele. Ionatan luă frâiele și încălecă.

– Cunosc drumul înapoi.

– Domnul Dumnezeul tău să vegheze asupra ta și să te păzească!

Ionatan se uită la David, își ridică mâna în semn de prietenie, după care plecă singur călare.” (p. 164-165)

10

“Ionatan îşi învârti sabia la dreapta şi la stânga. Pară lovituri şi îşi înfipse sabia, blocă atacuri şi spintecă în sus. Dar erau prea mulţi. Prea mulţi!

Tatăl său alergă spre vârful dealului. Ionatan îl urmă. În jurul său se revărsa o ploaie de săgeţi. Dintr-odată Ionatan simți o lovitură puternică în coastă. Apoi încă una în umărul stâng.

– Ionatan! strigă Saul.

Ionatan încercă să își ridice sabia, însă puterea îl părăsise. La început nu simți nicio durere, iar după aceea o durere atât de îngrozitoare încât u se mai putu mișca. Încă două săgeți îl loviră în piept. Genunchii îi cedară.

– Fiul meu! țipă Saul. Fiul meu! Un sunet de furie și deznădejde.

Clătinându-se, Ionatan înfipse vârful sabiei sale în pământ, dar nu se putu ține pe picioare. Când îl lovi încă o săgeată, se prăbuși dintr-odată, săgețile înfigându-i-se și mai tare în carne. Nu mai avea aer și gura i se umplu de sânge. Simți țărâna și iarba atingându-i obrazul. Nu mai putu să-și ridice capul. Totul se făcu negru în jurul lui.

Cu trupul încordat, Ionatan lupta cu moartea, înfigându-și degetele în țărână.

David! David!

Doamne, fii Tu cu prietenul meu când va primi coroana. Dă-i înțelepciune să-l conducă pe poporul Tău, Israel.” (p. 188-189)

Publicitate