Mai mult decât simple păreri

mai-mult-decat-simple-pareri

Mai mult decât simple păreri: trăiește credința pe care o declari – Ravi Zacharias (ed.), Editura Scriptum, Oradea, 2014, 454 p.

Norman Geisler: “După părerea mea, Mai mult decât simple păreri este cea mai bună lucrare de acest fel care a fost publicată până acum. A fost scrisă de unul dintre cei mai cunoscuţi apologeţi care a străbătut întreaga lume, Ravi Zacharias, alături de alţi nu mai puţin celebri apologeţi la nivel mondial. Ei au reușit să îmbine demersul intelectual și învățătura evanghelistică transculturală într-un mod comprehensiv, complet și practic.”

Timothy George: “Ravi Zacharias este unul dintre cei mai expresivi şi persuasivi martori ai credinţei creştine din zilele noastre. În această carte el compune o veritabilă enciclopedie de răspunsuri la cele mai profunde întrebări și provocări cu care se confruntă credincioșii. Este o resursă viabilă pentru urmații lui Cristos și o lectură provocatoare pentru toți aceia care vor să știe mai multe despre motivația creștinilor de a crede ceea ce cred.”

Joni Eareckson Tada: “Într-o lume în care «fiecare face cum consideră drept» este incredibil de revigorant să citești un astfel de tratat despre adevărul absolut. Îi mulțumesc lui Ravi Zacharias și prietenilor săi pentru viziunea aceasta plină de autoritate și însemnătate asupra lumii biblice.”

1

Ravi Zacharias: “Cândva, prin anii ’80, creştinii din Occident au început să eticheteze tehnicile de evanghelizare și să reconfigureze serviciile divine în biserici prin reducerea mesajului la cel mai coborât nivel de cunoaștere al audienței. Oricât de nobilă ar fi fost intenția lor, rezultatul a fost cel mai coborât nivel de scriere din partea autorilor creștini și de predicare a Evangheliei care ar putea fi imaginat vreodată. Mass-media a fost chemată să sprijine și ea aceste obiective, și la puțină vreme după aceea evanghelicii au devenit maeștrii în arta divertismentului și minimaliști în gândire. În tot acest timp, fortărețele minții au fost dărâmate și tinerii au fost abătuți de la “credinţa” lor în mesajul Evangheliei. Astfel că creștinii achită astăzi nota de plată pentru această abordare, și o vor mai achita încă pe parcursul unei întregi generații. […]

Ne surprinde oare faptul că doi apărători de frunte ai credinţei în Vechiul și în Noul Testament – Moise și Pavel – erau versați în mânuirea limbii, a gândirii și a filozofiei din vremea lor? Este oare întâmplător că atunci când Nebucadnețar, regele Babilonului, a vrut să remodeleze gândirea exilaților evrei, i-a ales pe cei mai capabili tineri din rândul lor pentru a-i educa în limba, literatura și filozofia babilonienilor, și apoi i-a folosit ca educatori ai propriului popor? Ei știau foarte bine ce trebuie să facă pentru a-i schimba pe acești străini aflați în mijlocul lor.

Dumnezeu ne-a făcut ființe raționale și emoționale. Emoțiile trebuie să urmeze rațiunea, nicidecum invers.” (p. 13-14)

2

Amy Orr-Ewing: “Atacurile postmoderne la adresa Bibliei pot fi împărțite cu mult folos în întrebări teoretice, istorice și existențiale despre autoritatea textuală. La fiecare dintre aceste niveluri, Biblia rezistă cu succes privirii critice a scepticului, încurajându-l totodată pe gânditor să aprecieze faptul că Scripturile conțin și susțin un sens teoretic, o integritate istorică și o autoritate morală ce au legătură cu realitatea noastră existențială. Biblia este o carte ce merită din plin interesul și pasiunea pe care le inspiră în toată lumea. Chiar și în umbra deziluziei și a îndoielii aruncată în jurul său de postmodernism, Biblia are putere să vorbească, să-i capteze și să-i călăuzească pe cei care o deschid și o citesc.” (p. 43-44)

3

Alister McGrath: “Există puţine îndoieli că atacurile sinucigaşe de la 11 septembrie 2001 din New York și Washington DC; cunoscute acum de toți sub numele de 9/11, au dus la o intensificare a criticilor ateiste la adresa religiei […]

Care sunt aşadar obiecţiile intelectuale pe care le ridică ateismul la adresa credinţei creştine? Care sunt principalele argumente ateiste împotriva existenței lui Dumnezeu și cum putem să răspundem la ele? În cele ce urmează, voi schița principalele direcții ale criticii ateiste îndreptate împotriva creștinismului, bazându-mă parțial pe dezbaterile la care eu însumi am participat alături de reprezentanți proeminenți ai ateismului la Oxford și în alte locuri. Se pare că principalele critici pe care le aduc de obicei ateii sunt următoarele:

1. Creștinismul, la fel ca toate celelalte religii, duce la violență.
2. Dumnezeu este o invenție menită să-i consoleze pe ratați.
3. Credința creștină este un salt în întuneric, fără o bază credibilă.
4. Științele naturale au dovedit că Dumnezeu nu există.” (p. 53-55)

4

Alister McGrath: “Prima caracteristică a postmodernismului e suspiciunea sa evidentă faţă de orice concepţie despre lume şi viaţă care pretinde că oferă o explicaţie totală despre realitate. Apologetica creştină a înţeles acest lucru şi întrucât creştinismul pretinde a avea dreptate acolo unde alţii greşesc, ea trebuie să demonstreze adecvarea creștinismului într-un mod care să fie credibil pentru o cultură ce se opune tuturor pretențiilor de adevăr absolut.

A doua caracteristică, tot în termeni generali, postmodernismul consideră că abordările pur materialiste ale realității sun incorecte, de aceea manifestă un interes autentic pentru recuperarea spirituală a vieții. Ei bine, acest nou interes pentru spiritualitate nu are neapărat legătură cu vreo religie organizată de vreun fel, cu atât mai puțin cu creștinismul. Așa că bisericile trebuie să găsească modalități de a se conecta la aceste aspirații, care adesea par mai degrabă să îndepărteze de viața bisericească convențională decât să ducă la credință. Acest lucru poate fi făcut, încă foarte bine. Ravi Zacharias și alții au arătat că interesul renăscut pentru problemele spirituale poate fi captat și redirecționat pentru a fi reconectat la Evanghelie.” (p. 65)

5

Alison Thomas: “Nu putem să le oferim copiilor o “religie a minţii”, dacă nu le cerem pastorilor de tineret să parcurgă ei înșiși o instruire teologică. Din păcate, mulți oameni îi consideră pe pastorii de tineret niște dădace respectabile, de aceea nu se așteaptă ca ei să insiste pe educația biblică. În adolescență, când am pus pastorului meu de tineret întrebări intelectuale, el le-a respins, spunând că sunt doar o perdea de fum care ne împiedică să înfruntăm păcatele morale. Nu am primit ajutor nici de la lucrătorii creștini din campusul universitar; și ei mi-au dat aceleași răspunsuri arogante și au sugerat ca soluție a îngrijorărilor mele să particip la întâlnirea de petrecere a timpului liber pe care o organizau în acel sfârșit de săptămână. (Mi-aș dori ca asta să fi fost o glumă, dar în asemenea lucruri se investeau lucrătorii creștini din campusul unde învățam la acea vreme.)

Nu pot să subliniez îndeajuns cât de periculos este antiintelectualismul acesta pentru creşterea spirituală. Efectul lui este devastator, căci am văzut că tinerii părăsesc bisericile în număr foarte mare. Ei au întrebări oneste, iar noi trebuie să le luăm în serios și să ne facem timp ca să le răspundem.” (p. 78)

6

Sam Soloman: “Din perspectivă apologetică, este important să înţelegem că multe filozofii sau ideologii nebiblice folosesc o terminologie biblică, dar înțeleg cu totul altceva prin fiecare termen. Islamul este un exemplu excelent din acest punct de vedere, căci aproape toată terminologia sa este împrumutată din Biblie – însă conceptele și definițiile sale sunt fundamental și dramatic diferite. […]

Islamul nu poate fi definit ca o religie în sensul occidental al cuvântului; de asemenea, nu poate fi numit credință. Erudiții musulmani spun că islamul este un sistem atotcuprinzător – un sistem sociopolitic, socioreligios, dar și socioeconomic, socioeducațional, legislativ, judiciar și militar, care guvernează toate aspectele vieții aderenților săi, relațiile cu alți musulmani și cu cei ce nu sunt musulmani.” (p. 90-92)

7

L.T. Jeyachandran: “Este important să recunoaştem că dintre aceste două religii [orientale], hinduismul şi budismul, prima s-a născut din narațiuni, nu din crezuri. A doua, deși își are originea în învățăturile fondatorului său, Gautama, a evoluat într-un mod deosebit de interesant în direcția căutării unei relații cu acesta, ca Budhha. Dar până și în budism, credințele s-au născut din dialoguri între anumite persoane; de exemplu credința că sinele se dezintegrează după moarte apare în conversația dintre un rege și un budist bătrân.

Să ne amintim, totuși, că și credința creștină a ajuns la noi sun forma unei narațiuni. N.T. Wright și Kevin Vanhoozer insistă asupra acestui lucru – primul spune că a venit sub forma unei povestiri, al doilea că a venit sub forma unei drame. De aceea, va fi util să vedem că toate religiile, în special pe cele două despre care vom discuta în acest capitol, ca pe niște povestiri, despre care vom discuta aici dintr-o perspectivă creștină.

Este semnificativ că James W. Sire, binecunoscut pentru cartea lui Universul de lângă noi, ridică pe bună dreptate următoarea întrebare în mai recenta lui carte, intitulată Naming the Elephant: “Oare o concepție despre lume și viață este un sistem intelectual, un stil de viață sau o povestire?”” (p. 113)

8

L.T. Jeyachandran: “Ar trebui să ne fie deja foarte clar că expresiile New Age ale budismului şi hinduismului nu sunt principalele doctrine ale acestor religii. Însă anumite şcoli de gândire din interiorul acestor două religii au făcut speculaţii filozofice pe marginea unor texte din cărţile lor sacre care au stat la baya New Age. Mişcarea aceasta. De dată recentă, a coincis cu gândirea panteistă occidentală, dar și cu anumite aspecte ale postmodernismului. Folosesc termenul generic panteism (pe care l-am explicat deja mai sus) de dragul conciziei.” (p. 137)

9

John Lennox: “Apologetica este apărarea mesajului creştin împotriva concepţiilor concurente despre lume şi viaţă. Toţi oamenii (inclusiv oamenii de știință) au o concepție despre lume și viață și diverse atitudini față de marile întrebări ale vieții, ca de exemplu cele referitoare la origine, identitate, sens și scop. Vorbind în termeni generali, concepțiile despre lume și viață se clasifică în trei categorii principale: ateiste, teiste și panteiste.

Ateismul (în principal materialismul / naturalismul) susține că universul există prin sine însuși, este conținut în sine însuși și autosuficient și că el reprezintă realitatea ultimă. Teismul susține că realitatea ultimă este un Dumnezeu personal, Creator, care este independent de univers. Panteismul susține în mod caracteristic că realitatea ultimă este impersonală și esențialmente una cu sinele interior.”(p. 143)

10

John Lennox: “Explicaţia ştiinţifică are limite? La capătul materialist al spectrului, sunt unii care susțin că știința este singura cale spre adevăr și poate (în ultimă instanță) să explice totul. Potrivit lui Peter Atkins, “nu există motive să presupunem că știința nu se poate ocupa de toate aspectele realității”. Concepția aceasta se numește scientism.

Dacă Atkins ar avea dreptate, aceasta ar însemna sfârșitul multor discipline de studiu precum filozofia, etica, literatura, poezia, arta și muzica. Dar cum ne-ar putea spune știința dacă o poezie este nereușită sau genială? Știința poate să ne spună că dacă punem stricnină în băutura cuiva, persoana respectivă moare, dar ea nu poate să ne spună dacă este bine sau rău din punct de vedere moral să torni stricnină în ceaiul bunicii ca să pui mâna pe averea ei.

În plus, scientismul este incoerent. Bertrand Russell a scris: “Când cunoașterea este posibilă, ea trebuie obținută prin metode științifice; iar ceea ce știința nu poate descoperi, oamenii nu sunt capabili să cunoască.” Însă enunţul lui Russell nu este un enunţ ştiinţific, de aceea nu putem şti dacă el este adevărat, şi acest fapt contrazice însăși aserțiunea pe care o face! Ca atare, el este incoerent.

Adepții scientismului consideră că orice enunț despre Dumnezeu și despre experiența religioasă se situează în afara științei, de aceea nu este adevărat din punct de vedere obiectiv, oricare ar fi beneficiile puse pe seama lui. Pentru ei, a te gândi la Dumnezeu este ca și cum te-ai gândi la Moș Crăciun, balauri sau zâne. Faptul că ne putem gândi la aceste ființe nu înseamnă că ele există. Scientiștii acceptă (uneori) să-i lase pe oameni să se gândească în continuare la Dumnezeu și la religie, atâta vreme cât nu pretind că Dumnezeu are o existență obiectivă sau că credința religioasă este o formă de cunoaștere. Ideea de bază este așadar că știința se ocupă de realitate, pe când religia nu. Evident, o asemenea concepție nu poate fi susținută de creștin.” (p. 150-151)

11

Michael Ramsden: “Când Pavel spune că Cristos a devenit blestem pentru noi, el se referă la faptul că Cristos a luat asupra Lui întreaga povară şi toate consecinţele, în orice fel posibil ale păcatului nostru. Păcatul nu este “o regretabilă scăpare” ci “dușmănie față de Dumnezeu”. Când păcătuim, noi spunem că nu Îl recunoaștem pe El, că nu avem încredere în El și nu ascultăm de El. De fapt, păcătuim fiindcă vrem să fim noi înșine Dumnezeu. Când credem că putem să ne câștigăm singuri mântuirea, aderând la un anumit standard, noi respingem totodată ceea ce Dumnezeu Însuși ne-a dat ca să Îl putem cunoaște pe El, și acest lucru ne așază sun blestem. Isus Cristos a venit pe pământ și a devenit blestem ca noi să scăpăm de sub blestem și ca să-L putem cunoaște pe El.” (p. 189-190)

12

Michael Ramsden: “În cântecul “Where Is The Love” al formaţiei Black Eyed Peas, care a fost pe locul întâi în clasamentul hiturilor din toată lumea, sunt puse o serie de probleme pertinente despre dragoste în lume. Oamenii ucid și mor, se spune în cântec. Copiii suferă și îi auzim plângând. Refrenul este introdus de fiecare dată cu două întrebări: Vom face lucrurile pe care le predicăm? Vom întoarce și celălalt obraz? Și întrebările sunt urmate de un strigăt adresat “Tatălui”, care e implorat să ne călăuzească din ceruri, căci oamenii Îi cer să răspundă la o ultimă întrebare: “Unde e dragostea?” Membrii formației Îi adresează o listă lungă de plângeri: probleme cu politicienii, cu mass-media, cu egoismul. Însă există un vers care te pune serios pe gânduri. După ce spun că mulți oameni mătură adevărul sub covor, fac observația că dacă “nu ai cunoscu niciodată adevărul” în relațiile tale, atunci “nu ai cunoscut niciodată dragostea”.

Au avut perfectă dreptate. Cuvintele “Te iubesc” înseamnă ceva când cel ce le rostește știe exact cum ești, și totuși ține la tine. Dragostea nu există în absența judecății: adevărata dragoste există când cineva emite judecăți morale corecte în legătură cu cine ești și nu își face iluzii în privința felului tău de a fi, și cu toate acestea te iubește.

Exact așa ne iubește Dumnezeu. Dumnezeu nu ne iubește în absența judecății. El știe exact cum suntem. El vede cine suntem. El ne iubește în adevăr. De aceea spune Biblia că pe când eram încă dușmanii lui Dumnezeu, El Și-a arătat dragostea față de noi prin faptul că ni L-a dat pe singurul Lui Fiu (1 Ioan 4:9-10). Dumnezeu nu ne-a iubit fiindcă eram plăcuți; mai degrabă, S-a dat din dragoste pentru noi și ne-a făcut plăcuți prin ceea ce am primit. Noi eram, prin natura noastră, supuși mâniei lui Dumnezeu (Efeseni 2:3). Însă acum, prin Cristos, am devenit părtași ai naturii divine (2 Petru 1:4).” (p. 193-194)

13

Joe Boot: “Există câteva argumente şi câteva pretenţii importante cu care ne confruntăm astăzi în lupta împotriva dușmanilor spirituali. Una este ridicată de pluralismul religios necritic. Perspectiva aceasta dorește acceptarea tuturor credințelor religioase ca fiind la fel de valide și negarea oricărei metode de judecare a lor. De asemenea, ne confruntăm cu diferite grade de relativism, care consideră că adevărul despre realitate și etică e dependent de persoanele sau culturile care îl susțin. Cultura noastră mai conține un grad înalt de scepticism referitor la capacitatea noastră de a cunoaște ceva.

La baza fiecăreia dintre aceste concepții stă o atitudine față de cunoaștere care în esență contestă valoarea și certitudinea credinței în Cristos, așa cum ne este ea revelată în Sfânta Scriptură. Toate aceste concepții se sprijină pe iluzia neutralității (că e posibil să decizi ceea ce crezi de pe o poziție neutră) și autonomiei (că nu există o autoritate superioară omului și rațiunii sale). Însă credința aceasta în secular, noțiunea că există un spațiu neutru și golit de angajamentul religios, este ea însăși o confesiune religioasă. Cultura noastră este angajată religios față de autoritatea minții umane.” (p. 199)

14

Ravi Zacharias: “Problema răului este mai mult decât o problemă; e un mister. Există un motiv foarte important pentru a eticheta răul ca fiind un mister. Gabriel Marcel a definit misterul drept “o problemă care îşi depăşeşte propriile date”. Prin aceasta el a vrut să spună că întrebătorul devine fără să vrea obiect al întrebării. Nu putem să ridicăm problema răului fără să sfârșim prin a deveni centrul de interes al acestei probleme. Scepticii evită calm această realitate și înaintează ca și cum ar fi niște simpli spectatori care observă un fenomen, când în realitate ei sunt parte din acel fenomen. Noi nu suntem doar observatori ai realității răului. Suntem implicați în ea, dincolo de orice discuție la nivel pur academic. Peter Kreeft, profesor de filozofie la Colegiul din Boston, comentează: “A ajunge pe Marte e o problemă. A te îndrăgosti e un mister.” Răul, la fel ca dragostea, nu e o problemă. E un mister. Îl include pe întrebător în întrebare.” (p. 230-231)

15

Ravi Zacharias: “Valorile morale obiective există doar dacă există Dumnezeu. E bine, de exemplu, să mutilăm bebeluși ca să ne distrăm? Orice om rezonabil va spune că nu. Știm că valorile morale obiective există. De aceea, Dumnezeu trebuie să existe. Examinarea acestor premise și a validității lor reprezintă un argument foarte puternic. De fapt, J.L. Mackie, unul dintre cei mai vocali atei care au contestat existența lui Dumnezeu pe baza realității răului, a admis cel puțin această legătură logică atunci când a zis: “Putem să argumentăm pe bună dreptate… că trăsăturile obiective intrinsec-prescriptive, care se suprapun peste cele naturale, sunt un mănunchi atât de ciudat de calități și relații, încât este foarte improbabil să fi apărut în cursul obișnuit al evenimentelor, fără un Dumnezeu atotputernic care să le fi creat.”

De aceea, trebuie să cădem de acord asupra concluziei că nimic nu poate fi bun în mod intrinsec și prescriptiv fără să existe, de asemenea, un Dumnezeu care să fi creat universul în felul acesta.” (p. 242)

16

Ravi Zacharias: “Problema răului are în ultimă instanţă o singură cauză. Întreaga creație stă sub semnul răzvrătirii față de Dumnezeu. Pentru noi răul e un mister, fiindcă suntem cufundați în el – de aici orbirea spirituală. Dar există un singur antidot, manifestarea glorioasă a lucrării lui Dumnezeu în sufletul omenesc, aducând restaurarea acestuia. Transformarea aceasta schimbă și înmoaie inima făcând-o să devină parte a soluției, nu a problemei. Și această transformare începe la cruce. […]

Principalul punct al mesajului creştin este crucea. În crucea lui Cristos este prezentată contra-perspectiva creștină la orice altă concepție despre lume și viață. Până și necreștinii au admis natura extraordinară a răspunsului dat de Cristos. Aici putem vedea schimbarea supremă de paradigmă. Vedem expresia concretă a ceea ce face respingerea ordinii instituite de Dumnezeu. Răutatea a fost cea mai vizibilă atunci când dragostea curată a fost atacată și răstignită.

Când crucea este pusă în centru, accentul se schimbă dramatic. Problema răului este interioară înainte de a deveni cosmică.” (p. 264-265)

17

I’Ching Thomas: “Harold A. Netland, profesor de filozofie care a trăit mulți ani într-o țară asiatică, susține că credința creștină ar trebui comunicată și apărată într-un mod adecvat contextului cultural din țara respectivă. Altfel spus, trebuie să respectăm atât natura întrebărilor puse cât și felul în care acestea sunt abordate, dacă vrem să convingem pe cineva să reflecteze asupra adevărului creștinismului prin comparație cu actualul său sistem de credințe, într-un cadru transcultural și multicultural. Desigur, întrebările și problemele ridicate vor varia de la o cultură la alta. De exemplu, printre majoritatea musulmanilor, existența lui Dumnezeu nu e o problemă critică. În schimb, aceasta este o întrebare importantă pentru cei ce aderă concepțiile non-teiste sau naturaliste despre lume și viață.

Însă trebuie să fim atenți și să observăm că însăși categoria de concepție despre lume și viață, folosită pentru a descrie diferitele sisteme ideologice sau angajamente religioase, poate cunoaște o clasificare foarte largă. Adică, în interiorul fiecărei concepții despre lume și viață există subcategorii și diferite moduri de a percepe viața și realitatea. În plus, cultura, etnia, istoria și temperamentul omului își aduc aportul specific în Weltanschauung-ul (concepția despre viață) său.

E foarte greu să ca o persoană să convingă altă persoană să își schimbe concepția despre lume și viață, când amândoi fac parte din același context cultural. Acest lucru nu e deloc surprinzător, dat fiind faptul că discuțiile de felul acesta se concentrează asupra celor mai adânci și mai importante întrebări ale vițeii. Însă când participanții la o asemenea conversație aparțin unor culturi diferite, barierele ce stau în calea unei comunicări și a unui dialog eficient și încărcat de sens sunt și mai mari.” (p. 267-268)

18

I’Ching Thomas: “Adesea folosim termeni precum mântuire, păcat, viaţă eternă şi chiar Dumnezeu în conversațiile noastre și suntem siguri că ele transmit același sens persoanei cu care discutăm. De fapt, facem acest lucru tot timpul, fără să ne gândim prea mult la el. Însă când vorbim cu cineva dintr-o altă cultură, termeni familiari despre care credem că transmit fidel sensul intenționat de noi s-ar putea să nu comunice întocmai ceea ce vrem noi să spunem. Asta dovedește că trebuie să definim clar ceea ce vrem să zicem prin cuvintele și conceptele pe care le folosim în conversațiile noastre cu scop evanghelistic.

De fiecare dată când introducem un termen nou pentru a explica credința creștină, trebuie să stabilim dacă înțelesul pe care îl dăm noi unui termen este același cu al partenerului nostru de dialog. De exemplu, să ne face timp ca să dezvoltăm pe larg concepția creștină despre păcatul original și să explicăm ce vrem să spunem prin “natură păcătoasă” atunci când discutăm cu un musulman sau cu cineva a cărui concepție despre lume și viață e influențată de gândirea confucianistă. Altfel, ne vom trezi că deși celălalt folosește aceleași cuvinte, nu folosim termeni similari. În concepția islamică, nu există doctrină despre păcatul originar, iar învățătura confucianistă despre păcat se referă doar la faptele izvorâte din voința conștientă a omului, la care omul poate renunța printr-un act de voință.” (p. 269)

19

L.T. Jeyachandran: “Apologetica clasică a asumat un punct de vedere comun situat în afara lui Dumnezeu pentru a argumenta existența lui Dumnezeu și a lui Cristos. Această presupoziție este una colosală în lumea de azi, când postmodernismul și New Age au eradicat posibilitatea unei percepții comune a realității. Există o poveste indiană devenită clasică pentru diferitele abordări ale exclusivității lui Cristos, care spune că șase orbi încearcă să “vadă” un elefant. Fiecare atinge diferite părți ale elefantului și ajunge la concluzii diferite despre animalul din fața lui, în funcție de partea din trupul acestuia pe care o pipăie: elefantul e ca trunchiul unui copac, ca o mătură, ca un sifon… etc. Ideea acestei ilustrații e că există un singur Dumnezeu, care e perceput diferit de către diferitele tradiții și credințe.

Însă această poveste trece de regulă cu vederea faptul că cei șase orbi, chiar dacă ar organiza o ședință după pipăirea elefantului, tot nu ar fi în stare să-l reconstituie corect. Singurul care știe că există un elefant întreg este cel ce poate să-l vadă, dar se presupune că nimeni – nici măcar cel ce istorisește povestea – nu a văzut vreodată un elefant!

Această parabolă demonstrează de fapt că trebuie să existe o revelație despre ceva ce noi nu putem percepe corect. Acest lucru este cu certitudine adevărat în legătură cu Dumnezeu, dacă nu cumva și în legătură cu orice altceva.

În capitolul de faţă, pornesc de la presupoziția că Dumnezeu este baza întregii realități. Dacă acesta este adevărul, felul cum este El în ființa Lui și în activitatea Lui ar trebui să ne furnizeze o explicație adecvată pentru tot ce vedem și experimentăm. Pentru aceasta este de folos să știm că Biblia creștină nu este în primul rând didactică și prescriptivă, ci e în cea mai mare parte o narațiune ce relatează despre întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul Lui în creație și în istoria răscumpărării. De aceea, declarația lui Pavel din Romani 1:20 (“însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăți”) poate fi citită și aplicată în două feluri.

Mai întâi, putem porni de la creație și să argumentăm în sens invers, arătând prin inducție cum este Dumnezeu Creatorul. Aceasta a fost calea urmată de apologetica clasică și ea nu este lipsită de dificultăți. Una din principalele ei probleme e punctul de pornire al apologeticii (așa cum am arătat mai sus). Adesea s-a contestat pe temeiuri morale și teologice că rațiunea căzută poate să ajungă la o concluzie despre Dumnezeu, așa cum pare să sugereze aceste versete.

Apoi, dacă am porni de la cine este Dumnezeu conform revelației biblice și am argumenta în avans, am putea da o explicație adecvată întregii realități. De fapt, am putea să studiem și celelalte religii pe baza înțelegerii lor despre Dumnezeu și să arătăm care dintre multele teologii are cea mai mare putere explicativă.” (p. 291-292)

20

L.T. Jeyachandran: “Aspectele lui Dumnezeu care au o aplicabilitate importantă în apologetică sunt ființa (identitatea), caracterul și cunoașterea. Așa cum am menționat în trecere, atributele lui Dumnezeu au fost enunțate adesea în termeni negativi – absolut, infinit, nemuritor, invizibil, impasibil și așa mai departe. Abordarea aceasta are importantul avantaj de a nu pune semnul egalității între Dumnezeu și ceea ce ține de creația finită, evitând astfel posibilitatea idolatriei verbale. Însă creează totodată două probleme imense Prima, știm ce nu este Dumnezeu, însă cine este El și cum arată? A doua, dacă definim infinitul ca absența finitului, avem o problemă filozofică, și anume: oare infinitul trebuie să depindă de finit pentru a fi înțeles?

În minunata providență a lui Dumnezeu, El Se revelează nu în platitudini și categorii universale abstracte, ci în narațiunea uluitoare ce ne este consemnată în Biblie.” (p. 298)

21

Stuart McAllister: “Ce am învăţat în cuptorul îndoielii?

În primul rând, am învățat care este rolul rugăciunii. Am descoperit că rugăciunea este o conversaţie activă, continuă şi vitală cu Dumnezeu în mijlocul luptei spirituale și a îndoielii.

În al doilea rând, am învățat care este rolul reflecției. M-am gândit la marile narațiuni ale Bibliei și la promisiunile lui Dumnezeu. Aici, amintirea versetelor biblice, a cântărilor, a mărturiilor personale și a promisiunilor a fost crucială. Ce însemnau ele și cum se aplicau la situația mea?

În sfârșit, am învățat care este rolul luptei spirituale. Oricât mi-ar fi displăcut durerea, este evident că despre încercare se vorbește în toată Biblia, în viața lui Isus și în toată istoria Bisericii.” (p. 323)

“Concepția creștină despre lume și viață consideră că întreaga viață e o luptă (vezi Efeseni 6:10-12). Această înțelegere a vieții nu este una tangențială, ci mai degrabă centrală în creștinism. În noi se duce o luptă cosmică ce durează șapte zile din șapte și nu cunoaște nici teritorii neutre, nici armistiții. În perioada pe care am petrecut-o în închisoare am învățat că adevărul, binele și frumosul sunt reale. Înainte considerasem că ele sunt ceva de la sine înțelese; crezusem că știu ce sunt aceste concepte și că ele sunt comune tuturor oamenilor. Însă între zidurile închisorii mele ateiste am aflat că locul lor este luat de alte valori, credințe și priorități, care sunt afirmate tocmai din cauza absenței lor! Presiunile au atins nivelul îndoielii de sine, asemenea unei chinuitoare voci interioare ce șoptește fără încetare: De ce să înduri toate astea? Oare chiar merită?

Când împrejurările vieții ne limitează alegerile și când ne confruntăm cu impredictibilul, suntem obligați să acceptăm natura realității. Experiența mea m-a determinat să îmi pun întrebări ce m-au obligat să îmi clarific întrebările, să îmi cristalizez gândirea și să decid ce contează cu adevărat în viață.

Nu am bănuit atunci că interogatoriile la care am fost supus aveau să-mi ofere un model pentru felul cum aveam să vestesc ulterior Evanghelia. Apostolul Petru ne îndeamnă să fim tot timpul pregătiți ca să răspundem pentru nădejdea care este în noi (1 Petru 3:15). Colegul meu din Anglia, Michael Ramsden, spune că această speranță este una concretă și unică. Ea e inseparabilă de Cristos și de crucea Lui. În teascul vieții, am învățat că întrebarea cu adevărat importantă este dacă speranța din noi e reală sau nu.” (p. 332)

22

Danielle DuRant: “Putem să ajungem la o concepţie greşită despre Dumnezeu, din cauza unei doctrine eronate sau din cauza unei teologii nepotrivite. Credințele noastre greșite pot să ducă în cel mai bun caz la o înțelegere inadecvată a Lui. De exemplu, am putea considera că dacă Dumnezeu este atotcunoscător, înțelept și iubitor, El va rezolva situația în care ne aflăm sau ne va răspunde la rugăciune într-un anumit fel. Poate că adesea ajungem la concluzii greșite despre Dumnezeu din cauza unor așteptări neîmplinite sau a unor experiențe dureroase în relațiile noastre primare, în special cu părinții. De multe ori transferăm aceste concluzii și în relațiile noastre ulterioare. De exemplu, dacă am fost abandonați în urma unei trădări sau a unei pierderi, vom filtra prin această experiență nu numai concepția noastră despre alți oameni, ci și concepția noastră despre Dumnezeu. Dacă am devenit maturi în Cristos, poate că ne spunem că Dumnezeu știe de ce a îngăduit acele experiențe în viața noastră, deși s-ar putea să păstrăm îndoieli nemărturisite ori de câte ori venim înaintea Lui în rugăciune. Sau poate că ani de zile nu ne-am îndoit de bunătatea și suveranitatea Lui, dar credința noastră se destramă atunci când ne moare cineva drag ori trecem printr-o criză serioasă.

Dacă le lăsăm neexaminate, credințele noastre eronate ori suferințe prin care am trecut pot să ne doboare în văi greu de trecut. Desigur, văile și culmile fac parte din peisajul variat în care se desfășoară călătoria creștinilor prin lume, așa cum ne dezvăluie într-un mod atât de plastic John Bunyan în cartea sa. Lumea aceasta nu e casa noastră. Scriptura spune că noi suntem doar “străini şi călători pe pământ… în căutarea unei patrii”, “o patrie mai bună, adică o patrie cerească…” (Evrei 11:13-14,16). Dar să nu uităm nici măcar o clipă promisiunea că oriunde ne-am afla în călătoria noastră, cu oricine ne-am asocia sau pe oricine am pierde pe cale, nu suntem niciodată singuri.” (p. 345-346)

23

Ravi Zacharias: “Dezvoltarea caracterului include disciplina studiului, mai ales a studiului echilibrat. Studiul este cea mai bună resursă pentru formularea unor răspunsuri inteligente și coerente. În vremea noastră suntem martorii unei creșteri exponențiale a cunoașterii, și este parte a chemării noastre creștine să muncim din greu ca să înțelegem cât mai mult din problemele pe care trebuie să le abordăm. Sunt nevoit să spun ceva ce ar putea să0i jignească pe unii, dar trebuie s-o spun. Intrați în orice librărie creștină și uitați-vă atent în jurul vostru. Secțiunile cu cărți despre miracole, daruri, sfaturi practice și cu lecturi ușoare sunt pline. Cărțile acestea sunt utile până la un punct. Unele sunt scrise de scriitori profunzi. Dar vei căuta zadarnic printre rafturi hrana intelectuală de care avem atâta nevoie.

Epistola către romani a stârnit probabil mai mult ca oricare alta de-a lungul secolelor mințile teologilor: Augustin, Luther, Melanchthon, Wesley și așa mai departe. Viața lor a fost schimbată de această carte. Este înțesată de doctrină și prezintă sistematic natura credinței, iar firul adevărului teologic o străbate încă de la începuturile creației. Dar cereți oricărui tânăr care frecventează biserica să vă spună despre ce este vorba în această carte și veți fi surprins cât de puține știe despre ea.” (p. 383)

24

Ravi Zacharias: “Întreaga generaţie de tineri născută din 1970 încoace e nepregătită din punct de vedere intelectual, e incapabilă să facă faţă unei societăţi zbuciumate, inundate de o mulţime de religii în vogă. În această perioadă s-a născut o nouă mișcare evanghelică, care se definește prin amploarea și atractivitatea programului, creând o subcultură ce adaptează metodele Occidentului decadent și exploatează atractivitatea senzorială a religiei. Avem și noi propriile noastre edificii, unde folosim propriile noastre tehnici de evadare. […]

Biserica din Occident pune semnul egalităţii între dimensiune şi succes, şi a pierdut contactul cu realitatea superioară a ceea ce înseamnă să-I fii devotat lui Cristos. Spun asta cât pot de direct. Tabloul este sumbru și calea înainte e învăluită în incertitudine. Comunitatea creștină trebuie să aibă puterea de a învăța, a purta de grijă, a hrăni și a vindeca. Responsabilitatea aceasta stă incontestabil pe umerii liderilor, care la rândul lor îi învață pe tineri cum să fie parte din comunitate.” (p. 387-388)

25

Ravi Zacharias: “În final,vreau să arăt că întreaga comunitate a credincioşilor lui Dumnezeu în închinare este o formă de evanghelizare. Cu mai mulți ani în urmă am citit o definiție a închinării care şi astăzi mi se pare deosebit de clară și magnifică. Ea îi aparține celebrului arhiepiscop William Temple: “Închinarea este supunerea întregii noastre naturi înaintea lui Dumnezeu. E trezirea conștiinței de sfințenia Lui; hrănirea minții cu adevărul Lui; curățirea imaginației cu frumusețea Lui; deschiderea inimii către dragostea Lui, supunerea voinței față de scopul Lui – toate acestea reunite în adorare, adică emoția cea mai altruistă de care natura noastră este capabilă.”

Cu cât am reflectat mai mult la această definiţie, cu atât sunt mai convins că dacă închinarea este practicată cu integritate în comunitatea credincioşilor lui Dumnezeu, ea poate deveni cea mai puternică veste bună pentru cultura noastră postmodernă. E imperios necesar ca atunci când pastorul și liderii bisericii pregătesc serviciile de închinare, să acorde o atenție deosebită fiecărui element și să se asigure că închinarea își păstrează atât integritatea cât și scopul. De obicei oamenii vin la biserică înfrânți de înșelăciunea, amăgirile și cerințele acestei lumi. Secătuirea energiilor emoționale și spirituale îi aduce “goi” în comunitatea bisericii. Sarcina predicatorului este să se pregătească în timpul săptămânii pentru a putea să reumple și să împrospăteze energiile sufletului lor. Simpla prezență a credincioșilor la închinare restaurează speranța spirituală. De aceea, să nu subestimăm puterea unor oameni care vin împreună într-un singur gând și într-un angajament comun. Rugăciunea are o asemenea influență asupra inimii flămânde, încât poate să păzească piciorul, care este pe punctul de a aluneca într-un moment de neveghere.” (p. 405)

“Răspunsurile inteligente, proclamarea, muzica și închinarea sunt, în opinia mea, patru mijloace profund eficiente prin care Dumnezeu comunică unei inimi împotrivitoare. Toate acestea necesită o pregătire serioasă a minții și a inimii. De multe ori, cultivarea unei relații pregătește inima, fiindcă duce la observarea vieții celuilalt. Pastorul are privilegiul de a aduce toate aceste elemente împreună.” (p. 407)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: