Moștenirea lui Luther

Moștenirea lui Luther – R.S. Sproul, Stephen J. Nichols (ed.), Editura Scriptum, Oradea, 2017, 408 p.

1

John MacArthur: “Curajul său eroic, pasiunea adâncă, integritatea neabătută, zelul contagios și toate celelalte virtuți ale sale sunt rodul credinței lui. Acest singur om a avut un impact asupra bisericii și asupra lumii care se face încă simțit în viețile tuturor creștinilor din ziua de azi.”

2

Stephen J. Nichols: “Luther a prefațat Cele 95 de Teze cu următoarele cuvinte, care-i arătau motivațiile: “Din iubire pentru adevăr și cu dorința de a-l scoate la lumină.” Și-a îndreptat apoi imediat atenția spre ideea de penitență. Prima teză declară că: “Atunci când Domnul și Stăpânul nostru, Isus Cristos, a spus «Pocăiți-vă», intenția Lui a fost ca întreaga viață a credincioșilor să fie caracterizată de pocăință.” În Teza 2, el spune că “pocăința” nu înseamnă “penitență”.

Importanța acestei distincții se leagă de accesul recent pe care Luther îl obținuse la limba originală a Noului Testament. Cu un an înainte ca Luther să-și afișeze tezele, Erasmus a publicat Noul Testament în limba greacă. Era de fapt un text paralel, cu Vulgata din latină pe o coloană fără precedent, care l-a trimis pe Luther chiar la sursa întregii teologii și anume, la textul original. Când Luther a examinat textul în greacă, a descoperit un fapt izbitor în Matei 4:17. Vulgata din limba latină traducea termenul grec “căință” prin poenitentiam agite sa “a face penitență”. Luther a înțeles că era vorba despre o greșeală de traducere. Penitența ține de un act exterior sau de o mulțime de astfel de acte. Pocăința este o schimbare integrală a sufletului și a inimii, care produce acte exterioare de ascultare. Această greșeală de traducere din Vulgata a pus în mișcare un șir de piese de domino care au început să cadă dintr-o direcție cu totul greșită. În loc să se alinieze după următoarea piesă de domino din șir, Luther s-a întors la sursă și a început să-și construiască teologia pe această bază.

Fără îndoială, Luther nu a putut calcula impactul pe care îl va avea afișarea pe ușa bisericii a Celor 95 de Teze. Cu siguranță, nu a înțeles pe deplin ramificațiile gestului său, în momentul acela. Curând însă, aceste ramificații au început să se rostogolească în valuri. Anumite lucruri trebuiau dărâmate, înainte de a putea fi reconstruite după cum se cuvine.” (p. 45-46)

3

Michael S. Horton: “Luther nu a fost primul care a susținut autoritatea unică a Scripturii chiar și asupra papei. După Trent însă, credința romano-catolică a trântit ușa principiului sola Scriptura.

Problema pe care o vedea Luther în biserica papală era coruperea credinței scripturale, prin adăugarea unei mulțimi de doctrine, practici, ritualuri, sacramente și ceremonii. Tot mai mult, papii medievali pretindeau că numai ei erau dăruiți cu Duhul Sfânt așa încât să fie scutiți de erori de judecată.” (p. 144)

4

Michael S. Horton: “Luther nu a perceput niciodată sola Scriptura în sensul că individul poate înțelege Biblia singur, fără să facă parte din Trupul mai amplu al lui Cristos și fără să fie instruit de lucrători credincioși. Numai entuziaștii disprețuiesc întreaga autoritate bisericească și citesc Biblia de capul lor, fără să dea socoteală celorlalte mădulare din trupul lui Cristos, în mod deosebit, slujitorilor. Luther și ceilalți reformatori magisteriali credeau că biserica este “mama credinciosului” și că ea nu-și concepe copiii decât prin intermediul Cuvântului. Scriptura exercită o autoritate judiciară, dar Cristos a dăruit și bisericii o autoritate legitimă de felul acesta.

Biserica ne hrănește, ne corectează, ne instruiește în credință. Nu este niciodată bine să renunțăm la grija ei, pentru a rătăci pe cont propriu,. Acesta este motivul pentru care bisericile Reformei au acceptat crezurile ecumenice, acestea rezumând învățăturile centrale ale Bibliei. Crezurile au autoritate, pentru că rezumă Scriptura, nu pentru că biserica are autoritate. Acesta este motivul pentru care Luther a schițat un catehism, iar Melanchthon a redactat Mărturisirea de la Augsburg.” (p. 165)

5

Guy Prentiss Waters: “Faptul că Luther s-a luptat pentru recuperarea doctrinei biblice a justificării numai prin credință este cu adevărat extraordinar. Este o realizare pe care mai tânărul său contemporan, Jean Calvin, pare să o fi recunoscut. În singura scrisoare adresată de Calvin lui Luther care ne-a rămas, scrisă în 1545, Calvin putea să i se adreseze lui Luther ca “celui mai distins slujitor al lui Cristos și respectatului meu părinte”. Teologii care aparțin tradițiilor luterane și reformate sunt de acord că Luther și Calvin au fost în esență de acord în privința doctrinei justificării numai prin credință.” (p. 178)

6

Gene Edward Veith: “Să trăiești cu credincioșie în lume reprezintă, desigur, o provocare permanentă în viața de creștin. Dar astăzi, puțini creștini își dau seama că aceste dificultăți au fost în mare parte rezolvate, atât în sens biblic, cât și în sens practic, de teologia Reformei. Toate aceste probleme – legate de familie, de locul de muncă și de cultură – sunt cu certitudine abordate și în mare parte rezolvate de doctrina vocației.

Doctrina vocației, elaborată de Luther, este una dintre cele mai importante contribuții aduse bisericii creștine, pe lângă aceea a reafirmării Evangheliei și a Cuvântului lui Dumnezeu. […]

Doctrina vocației a constituit imboldul și inspirația uriașelor schimbări culturale și sociale pe care le-a adus Reforma – prin noua importanță spirituală acordată familiei, scopului educației universale, mobilității sociale fără precedent, noilor aventuri în domeniul economiei și al guvernării – având potențialul necesar pentru a isca o reformă socială similară și azi. Implicațiile sale spirituale sunt însă de o și mai mare importanță. Vocația, la urma urmei, nu este decât termenul latinizat pentru “chemare” și a învăța din nou cum să răspundem chemării lui Dumnezeu în toate dimensiunile vieții noastre – inclusiv în cele care par cele mai banale – va aprinde scânteia reformei în viața spirituală.” (p. 238-239)

“Vocațiile noastre sunt multiple, spune Luther, iar Dumnezeu ne cheamă să slujim în cele patru “stări” pe care El le-a stabilit în creație, ca instituții capabile să facă posibilă viața umană: biserica, gospodăria, statul și ordinea “comună a iubirii creștine”. Acestea – nu ordinele monastice inventate de oameni – sunt “ordinele sfinte și adevăratele instituții religioase stabilite de Dumnezeu”.” […]

“Deși biserica fusese considerată singura arenă pentru trăirea unei vieți de sfinţenie desăvârșită – rezervată celor care “aveau vocație”, o chemare specială de a fi preoți, călugări sau călugărițe – Luther a insistat asupra faptului că și celelalte stări sunt, în aceeași măsură, sfere ale vocației și sfințeniei:

“Toți tații și toate mamele care-și rânduiesc bine casa și care-și cresc copiii în frica de Dumnezeu sunt angajați cu toată sfințenia într-o lucrare sfântă și într-un ordin sfânt. Tot astfel, când copiii și slujitorii dau dovadă de ascultare față de părinții sau stăpânii lor, și că dovedesc sfințire pură; și oricine are o astfel de slujbă este un sfânt în viață pe pământ.”” (p. 240-241)

7

Aaron Clay Denlinger: “Eforturile lui Luther de a descoperi sensul Bibliei au fost încununate de succes. Credincioșii protestanți de astăzi îi datorează lui Luther nemăsurat de mult tocmai în această privință. Luther a recuperat adevărurile biblice – nu în ultimul rând adevărul că mântuirea este darul desăvârșit al lui Dumnezeu pentru cei păcătoși, pe baza lucrării ispășitoare a lui Cristos însușită numai prin credință – care erau în mare parte ascunse, în secolele care au precedat Reforma.” (p. 278)

8

Scott M. Manetsch: “Când Luther s-a întors la Wittenberg din exilul său temporar la Castelul Wartburg, în primăvara anului 1522, el devenise deja o celebritate în ținuturile vorbitoare de limbă germană și conducătorul recunoscut al mișcării Reformei evanghelice (2). Puterea caracterului său, curajul neabătut și dinamismul conducerii teologice – ca să nu mai vorbim și despre prezentarea clară a Scripturilor creștine – au atras un grup de susținători capabili și loiali, care s-au dovedit utili în promovarea cauzei evanghelice în Saxonia electorală și pe tot cuprinsul Sfântului Imperiu Roman. Mulți dintre primii aliați ai lui Luther erau bărbați mai tineri de treizeci de ani, care fuseseră educați în studii umaniste și erau hotărâți să reformeze biserica creștină, prin recuperarea limbilor biblice, exegeza atentă a Scripturii și printr-o predicare creștină regulată (mai degrabă decât ocazională). Centrul Wittenberg, unde, în 1517, Luther și colegii săi din corpul profesoral au introdus schimbări curriculare, care au înlocuit teologia scolastică cu studiile biblice și au adăugat departamentele de greacă și ebraică. Datorită acestor reforme curriculare, dar și din cauza faimei lui Luther, Universitatea din Wittenberg a crescut rapid și a devenit una dintre cele mai mari universități din Imperiul Germen.

Nota 2 – Termenul evanghelic, derivat din cuvântul grec euangelion (veste bună), a fost titlul pe care și l-au atribuit primii susținători ai Reformei din secolul al XVI-lea, înainte ca termenii luteran, calvinist sau zwinglian să ajungă la modă.” (p. 281-282)

9

Terry Yount: “Noi, cei din secolul XXI, vorbim despre reformatorii protestanți oarecum în șoaptă – acei eroi legendari care au croit o cale sigură pentru generațiile care i-au urmat. Fără îndoială, Jean Calvin, Ulrich Zwingli, Heinrich Bullinger, Martin Bucer și John Knox au fost niște eroi ai credinței. Totuși numai unul dintre ei a reușit să stabilească o relație sănătoasă cu artele care să dureze cinci sute de ani și acela este Luther. Cu toate că a fost teolog, el nu ne-a oferit o așa-numită teologie sistematică a muzicii. În schimb, a pus la punct o paradigmă a practicii muzicale prin scrisorile și comentariile sale, prin discuțiile informale cu colegii săi și printr-o strategie strălucită de creare a muzicii în noua biserică luterană.” (p. 329)

10

Derek W.H. Thomas: “Luther a fost un predicator lipsit de menajamente, folosind o serie de întrebări retorice care-i angajau motivațional pe ascultătorii săi, la fel de mult cât îi solicita și mintal. Mai mult decât orice altceva însă, ceea ce-l motiva era Evanghelia lui Isus Cristos și predicile Sale. Nu poți citi predicile sale astăzi, fără să auzi un om care L-a iubit pe Cristos și care a înțeles adevărul Evangheliei și relevanța lui pentru ascultătorii săi. El a pregătit drumul pentru importanța predicării, ca semn distinctiv al Reformei.

Dacă vrem să vedem o altă Reformă în vremea noastră, trebuie să predicăm cu aceeași convingere și cu același zel cu care a predicat Martin Luther. Va trebui să ne încredem în faptul că Biblia, prin puterea Duhului Sfânt, va face ceea ce noi nu putem face – să trezească inimi moarte și să transforme vieți.” (p. 361)

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: