O expunere asupra Mărturisirii de Credinţă Baptiste de la 1689

o-expunere-a-marturisirii

O expunere asupra Mărturisirii de Credinţă Baptiste de la 1689 – Samuel E. Waldron, Editura Făclia, Oradea, 2016, 576 p.

1

“Marile mărturisiri reformate au fost produse pe nicovala luptei pentru credință și au fluturat ca drapele oriunde s-a dezlănțuit bătălia pentru adevăr. Acolo unde oamenii au abandonat aceste declarații ale credinței biblice, unde au domnit opiniile latitudinariene, cauza lui Dumnezeu și a adevărului a suferit foarte mult.

Lipsa dorinței de a defini cu precizie credința pe care o biserică declară că o are este simptomul că ceva este total greșit la acea biserică și la conducerea ei. Este imposibil pentru o astfel de biserică să funcționeze ca “stâlpul și temelia adevărului”, deoarece ea nu vrea să definească sau să apere adevărul pe care declară că-l susține. Realitatea situației curente este că sunt supuse încercării în zilele noastre nu atât de mult mărturisirile, cât bisericile.” (p. 24-25)

2

“În mod clar, nu există nicio justificare pentru ideea că fie Mărturisirea de la Londra, fie Mărturisirea de la Westminster tolerează devieri de la ineranța nelimitată. Este însă necesar un comentariu suplimentar. Scopul unor crezuri precum Mărturisirea este acela de a îndepărta eroarea. În zilele noastre există erori și erezii care, oricât de nelegitime, își propun să susțină poziția confesională despre Scriptură și chiar adoptă un limbaj teologic venerabil prin care își exprimă învățătura lor eronată. Ereticii subtili pot face ca poziția lor să pară plauzibilă celor creduli. Desfășurarea erorii în istorie și progresul înțelegerii și capacității bisericii de a exprima adevărul în cuvinte cer ocazional ca formule cândva suficiente pentru a exclude eroarea să fie consolidate și clarificate.” (p. 62-63)

3

“Conceptele “hotărârii permisive” sau “a voii permisive” sunt folosite adesea în legătură cu o discuție despre hotărârea divină. Este oricare dintre aceste concepte valabil? Vorbește Biblia despre o voie divină permisivă? Permite Dumnezeu anumite lucruri? A permis El vinderea lui Iosif sau moartea lui Cristos?

Așa cum s-a afirmat mai sus, este în mod cert adevărat că Dumnezeu nu este activ implicat în cauzarea păcatului omului în același fel în care este implicat în înfăptuirea neprihănirii și mântuirii. În acest sens, putem vorbi despre permisiunea divină a anumitor fapte.

Pe de altă parte, nu putem vorbi niciodată despre o permisiune simplă, ostilă sau forțată cu referire la Dumnezeu. Dumnezeu doar permite în istorie ceea ce a hotărât deja înainte de istorie că are să se întâmple în mod sigur. Așa cum s-a dovedit mai sus, nimic nu condiționează hotărârea lui Dumnezeu. Conceptul permisiunii însă presupune o voie concurențială. Întrucât nicio asemenea voie nu a fost prezentă atunci când Dumnezeu a hotărât că se va întâmpla orice lucru, este absurd să vorbim despre o hotărâre permisivă. Hotărârea lui Dumnezeu este prin definiție nepermisivă, pur și simplu pentru că nu este condițională sau condiționată.” (p. 84)

4

“În capitolul 31, unde este examinată doctrina stării intermediare, dovezile pentru alcătuirea duală a umanității ca trup și suflet sunt cât se poate de clar prezentate. Cea mai clară dovadă a alcătuirii duble a omului este dată de despărțirea trupului de suflet la moarte și în starea intermediară. […]

5. Concepţia corectă cu privire la alcătuirea omului sugerează co-acțiunea (Gen. 3:1-6; Rom. 19:9) și interacțiunea (Prov. 17:22; 18:14) dintre suflet și trup. Există o relație intimă și misterioasă și o influență reciprocă între suflet și trup.

6. Concluzia a cincea sugerează o a șasea: necesitatea unei slujiri duale atât în ce privește nevoile spirituale, cât și cele trupești ale oamenilor. Dacă slujim sufletelor oamenilor, nu avem voie să ignorăm trupurile lor.” (p. 101-102)

5

“Ca Ultimul Adam, Cristos anulează consecințele eșecului lui Adam și termină cu succes proba, reușind astfel să ajungă la viață veșnică pentru Sine și poporul Său. Actul Său de ascultare (Rom. 5.12-21) poate fi văzut pasiv ca ispășirea pentru păcat și activ ca fiind câștigarea neprihănirii, adică, finalizarea cu succes a probei. Ascultarea activă și pasivă a lui Cristos, prin urmare, nu sunt două acte diferite sau o divizare a lucrării lui Cristos în două părți, ci un singur act de ascultare văzut din două perspective diferite: perspectiva împăcării pentru ce a făcut Adam (suferința pentru păcat) și perspectiva înfăptuirii a ceea ce Adam nu a reușit să facă (împlinirea oricărei neprihăniri).” (p. 125)

6

“Pe baza unor astfel de consideraţii exegetice cu privire la concepţia teologică a unui singur legământ al harului în toate timpurile s-a recurs la cea mai naturală cale de rezolvare. Este adecvat, prin urmare, să vorbim despre un singur legământ al harului. Dacă este folosită această terminologie teologică însă, ea trebuie explicată atent în două moduri. Mai întâi, distincția dintre legămintele divine și legământul harului trebuie menținută cu grijă. În al doilea rând, când sunt trase deducții teologice din această concepție teologică, revelația normativă pentru înțelegerea de către noi a legământului harului trebuie să rămână Noul Legământ. Afirmația Mărturisirii Baptiste din paragraful 3 a fost complet justificată de considerațiile examinate mai sus. “Descoperirea deplină [a legământului harului] a fost terminată în Noul Testament.” Numai pentru că pedo-baptistul persistă în a defini legământul harului în termenii legămintelor pregătitoare și tipice ale perioadei vechi-testamentale, el crede că îi va fi de ajutor să apere pedo-botezul. Atunci când înțelegem că legământul harului este pe deplin și clar revelat numai în Noul Testament, atunci este imposibil să credem că pruncii sunt incluși în el.

Această unitate organică și tematică a legămintelor contrazic structurarea dispensațională populară a Scripturii. În locul unor dispensații distincte cu diferite popoare și diferite teste, există un scop revelat treptat al răscumpărării și un popor revelat treptat al răscumpărării.” (p. 140)

7

“Doctrina persoanei lui Cristos a dominat atenţia bisericii în primele ei opt secole. Aceasta arată importanţa ei pentru biserica creştină! Un motiv pentru care biserica a avut nevoie de un timp atât de îndelungat ca să formuleze doctrina despre persoana lui Cristos este că această doctrină constituie una dintre tainele credinței. Un creștin nu poate da un răspuns simplu la întrebarea: “Cine este Isus Cristos?” El trebuie să spună că El este Dumnezeu; el nu are voie să spună doar atât. El trebuie să spună și că El este om. Dar el nu are voie să spună numai că Cristos este Dumnezeu și om. El trebuie să spună că El este Dumnezeu și om în două naturi distincte și totuși o singură persoană. Aceasta este taina.” (p. 162)

8

“Numai harul credinţei este instrumentul sau mijlocul justificării. Acest lucru este demonstrat de mai multe texte biblice în care credința este subliniată ca mijlocul justificării, iar faptele legii sunt respinse explicit ca un astfel de scop (Rom. 1:17; 3.27-31; Filip. 3:9; Gal. 2:16). Sublinierea acestor pasaje este întărită de accentul general și de poziția centrală în Scripturi a credinței și absența oricărui alt har care este făcut mijlocul indispensabil al justificării.” (p. 203)

9

“Sfințirea definitivă este doar un alt mod de a face referire la acea schimbare fundamentală și radicală care are loc în condiția morală și etică a unui păcătos când este unit cu Cristos în chemarea eficientă și regenerare. Aceasta ne aduce aminte de faptul că sfințirea progresivă nu are loc într-un vacuum. Ea presupune chemare eficientă și regeneratoare, unire cu Cristos și chiar justificare. Regenerarea, precum sfințirea, îndeplinește o schimbare în noi, adică în caracterul nostru moral (Ioan 3:3-8; 1 Ioan 2:29; 3:9-10). Ea inițiază schimbarea morală pe care sfințirea progresivă o mărește și o continuă. Când ne gândim la sfințire, noi ne gândim cel mai adesea la sfințirea progresivă sau continuă. Cât privește frecvența însă, acest cuvânt se referă mai frecvent la sfințirea definitivă decât la sfințirea progresivă. Folosirea acestui cuvânt ca adjectiv, verb și substantiv sprijină această afirmație.” (p. 221)

10

“În Scriptură, credința este văzută din două perspective complementare. […]

În primul rând, credința reprezintă convingerea privind adevărul Evangheliei. Credința mântuitoare este convingerea că Evangheliei este adevărată. Credința mântuitoare înseamnă a da crezare realității mesajului proclamat de către predicatorii Evangheliei. […]

Credinţa, pe de altă parte, înseamnă angajament faţă de Cristosul Evangheliei: Angajament înseamnă aici actul de a ne încredința lui Cristos.” (p. 233-234)

11

“Adevărul este central în credința mântuitoare. Credință înseamnă a considera un lucru ca adevărat. Nu poți crede ceva de care nu ești conștient. Nu poți rămâne dedicat față de ceva de care nu ești convins. Credința implică un act de voință. Autori bine-cunoscuți și pretins reformați au susținut că credința este o convingere pasivă a minții și că înseamnă legalism să privești credința drept un act de voință. În mod clar însă, Biblia ne învață că credința este o mișcare a voinței spre Cristos, cât și o percepție a minții cu privire la Cristos. Credința implică o însușire personală a lui Cristos. Nu este îndeajuns să miroși, să admiri sau să vorbești despre hrana Evangheliei. Trebuie s-o mâncăm, altfel nu ne va mântui. Credința implică și o relație personală cu Cristos. Înseamnă să ne încredințăm unei alte persoane. Înseamnă să te încredințezi protecției și conducerii lui Cristos.” (p. 236-237)

12

“Pocăinţa şi credinţa descriu realităţi diferite. Unul înseamnă o schimbare a minţii cu privire la Dumnezeu și păcat. Celălalt înseamnă o întoarcere de la păcat la Dumnezeu. Credința este o convingere cu privire la adevăr și un angajament față de Cristos, un lucru strâns legat, dar distinct. Pocăința și credința sunt îndreptate spre obiecte diferite (Fapte 20:21). Pocăința se concentrează asupra lui Cristos și asupra Legii Lui. Credința se concentrează asupra lui Cristos și asupra harului Său. Pocăința și credința posedă roluri diferite în mântuire. Biblia, de pildă, nu afirmă niciodată că suntem justificați prin pocăință. Credința evidențiază harul care lucrează mântuire. Este răspunsul necesar al unui suflet regenerat dat lui Dumnezeu și păcatului.” (p. 244)

13

“Libertatea nu este binele ultim. Ea trebuie limitată de valori superioare. Există o deosebire între libertatea creștină și cultul libertății. Libertatea nu este dreptul de a face după cum îmi place. Libertatea este dreptul de a acționa fără teamă după cum Îi place lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nu avem voie să renunțăm la libertatea noastră așa încât să denaturăm credința (Gal. 2:3; Col. 2:16-23).” (p. 333)

14

“Filozofia populară modernă acordă o importanță deosebită faptului de a fi diferit, de a fi tu însuți, de a fi independent, original, unic. Chiar și cântecele creștine populare pentru copii cântă laudele faptului de a fi diferit. Biblia, deși recunoaște diversitatea de daruri și temperament, accentuează nevoia ca creștinii să gândească și să se comporte la fel (Rom. 12:16; Filip. 2:2; 1 Pt. 3.8; 2 Cor. 13:11). Frica tuturor creștinilor de a se încadra în același tipar are mai mult de-a face cu filozofia populară decât cu Biblia. Ar trebui să ne comportăm într-o manieră armonioasă și uniformizată cu ceilalți creștini.” (p. 427)

15

“Învierea este o chestiune misterioasă, fapt adevărat îndeosebi cu privire la învierea celor nedrepți, care este subiectul mult mai puțin comentat de Biblie decât cel legat de învierea celor neprihăniți. Știm puțin mai mult decât ne spune Mărturisirea. Daniel 12:2 vorbește despre ea ca o înviere la ocară (sau dizgrație) și rușine veșnică. Ioan 5:28-29 vorbește despre ea ca o înviere a judecății mai degrabă decât a vieții. Ea îl aduce pe om față în față cu judecata în sensul negativ, judecată ca opusul vieții, judecata mâniei divine și a celei de-a doua morți.” (p. 516)

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: