O inimă înflăcărată

O inimă înflăcărată – John Bevere, Societatea Biblică din România, Oradea, 2009, 139 pag.

Mai jos sînt cele 10 citate zilnice din luna septembrie 2009 pe blogul România Evanghelică.

“Cartea aceasta este o călătorie spre adevăr. Sunt mulți cei care tânjesc după adevăr, dar în momentul când se confruntă cu acesta, îl resping, îl ignoră sau îl distorsionează în interes personal. Starea aceasta a lucrurilor a dus generația noastră la disperare, creând o societate îmbibată în înșelăciune. Isus ne-a avertizat tocmai cu privire la o astfel de situație. […]

Vremurile noastre dau naștere la întrebări dificile. De ce atât de multora dintre membrii bisericii le lipsește pasiunea? Am investit miliarde de dolari în mass-media, clădiri, reclame și nenumărate modalități de propagare a Evangheliei, și totuși de ce atât de mulți din biserică se luptă cu poftele și dorințele acestei lumi? De ce mai mult de 80% dintre cei convertiți se întorc înapoi în lumea întunecată? Cum pot unii oameni să pretindă că sunt născuți din nou, rămânând totuși complet neschimbați? Cred că răspunsul la toate aceste întrebări constă în: lipsa focului și a pasiunii inspirate de Dumnezeu.” (xi, xii)

“În ultimii o sută de ani, au existat în Biserică două extreme cu privire la sfințire și sfințenie. Prima sublinia sfințirea ca o stare exclusiv exterioară. Dacă o femeie purta farduri, nu era sfântă. Dacă avea rochia mai sus de genunchi, nu era curată. EI bine, o femeie poate purta o rochie lungă până la câlcâie și părul prins în coc, să nu poarte nici falduri, nici podoabe, și totuși să aibă o privire seducătoare! Un bărbat se poate lăuda că nu a comis vreodată adulter, nici nu a divorțat de nevasta lui, și în același timp să poftească pe orice femeie care trece pe lângă el. Aceasta nu este sfințenie. Extrema aceasta s-a concentrat doar asupra trupului, însă sfințenia nu este o lucrarea a cărnii. Noțiunea aceasta a dus pe mulți creștini din biserică la legalism.

A doua extremă, care a devenit proeminentă în ultima parte a secolului al douăzecilea, este credința că nu avem responsabilitatea de a ne separa de loume. Creștinii nu sunt deloc diferiți de lume, decât prin faptul că sunt iertați. Creștinii nu sunt deloc diferiți de lume, decât prin faptul că sunt iertați. Recent, un foarte cunoscut artist creștin a comentat: ‘Creștinii merg la consilieri, creștinii au probleme de familie și creștinii ajung alcoolici. Singura diferență între credincioși și necredincioși este credința noastră simplă în Dumnezeul creator, care ne iubește și ne ajută în fiecare zi.’ Avest fel de gândire a izvorât din învățătura care ne-a absolvit de orice responsabilitate de a ne curăța de lume. Însă această învățătură și atitudine este exact opusă învățăturii Scripturii. Petru ne sfătuiește: ‘ Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră.’ (1 Pt. 1:15)

Adevărul este undeva la mijlocul celor două extreme. Când vine vorba de sfințenia noastră, între divinitate și omenire există o anumită cooperare (1 Cor. 1:30). Pentru că ‘voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră: să vă feriți de curvie; fiecare din voi să știe să-și stăpânească vasul în sfințenie și cinste… Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăție, ci la sfințire’ (1 Tes. 4:3-7). Isus ne dă harul pentru sfințire, dar noi trebuie să cooperăm, curățându-ne prin puterea acelui har. În acest fel vom putea să fim în lume, dar nu ai lumii.” (28-29)

“Ceasul cel mai întunecat al omului nu este acela în care se culcă cu o femeie care nu îi este soție sau fură de la angajatorul său. Ci este acela când refuză chemarea Domnului de a-și întoarce spatele plăcerilor acestei lumi și a intra în odaia de părtășie a Împăratului. Dacă ar fi venit, primul incident nu s-ar fi întîmplat.” (50)

“La ce se închină societatea noastră? Răspunsul este: sinele, adică la omul corupt! Israel a fost înconjurat de o societate care se închina chipurilor de aur ale unor animale sau insecte. Biserica de astăzi este înconjurată de o cultură care se închină sinelui sau omului decăzut. Când Aaron și poporul s-au îndepărtat de prezența glorioasă a lui Dumnezeu de pe munte, imaginea lor despre Dumnezeu a fost modelată de modul de închinare al Egiptului – chipurile animalelor. Când credincioșii de astăzi se îndepărtează de munte, imaginea lor despre Dumnezeu este modelată de lucrurile pe care le venerează societatea noastră – sinele sau omul decăzut.” (61)

“Majoritatea celor care au divorțat nu au plănuit divorțul dinainte. Însă vor să-și trăiască viața conform propriilor interese egoiste. Și legământul pe care l-au făcut cu soții lor are valoare numai atunci când nu interferează cu propria fericire. […]

Pe de altă parte, am cunoscut multe femei temătoare de Dumnezeu care au rămas căsătorite cu soții lor necredincioși, pentru că aveau o inimă ca a lui Dumnezeu. Acestea nu erau în căutarea plăcerii; ci în căutarea slujirii. Mulți dintre acești soți au fost mântuiți în cele din urmă, datorită vieții evlavioase ale soțiilor lor.” (64)

“Dorințele și intențiile sunt două lucruri diferite, cu toate că mulți cred că sunt totuna. Însă poți avea intenții bune sau evlavioase, chiar dacă aceste intenții nu reprezintă adevăratele tale dorințe. Mai mulți oameni mi-au spus că își doresc să se îndepărteze de lucrurile lumii pentru a se apropia de Dumnezeu, însă par să nu reușească. Aceștia au renunțat la dorințele lor personale, cum spune Iacov că ‘fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit’ (Iac. 1:14). Dorința este calea pe care merge omul în cele din urmă, indiferent cât de bune sau rele ar fi fost intențiile lui.” (68)

“Factorul care a făcut diferența între Moise și poporul Israel a fost motivația lor personală pentru viață. Moise și-L dorea pe Dumnezeu și era gata să plătească orice preț pentru a-L cunoaște. Copiii lui Israel își doreau ce era mai bun pentru ei. Dacă beneficiul umblării în căile lui Dumnezeu era evident fizic, îl acceptau cu bucurie, însă dacă nu era evident, se îndreptau înspre ceea ce li se părea mai profitabil. A-L cunoaște pe Dumnezeu rezultă întotdeauna în ceea ce este mai bun pentru noi, pentru că Dumnezeu este dragostea supremă. Însă, deseori, cunoașterea aceasta nu este întotdeauna evidentă simțurilor noastre.” (77)

“Biserica primară a fost o contracultură. Astăzi, biserica este în general o subcultură. Care este diferența? O contracultură este un grup de oameni al cărui stil de viață respinge sau este în opoziție cu valorile și comportamentul dominant al societății. Viața lor este dominată de un cu totul alt set de principii. […]

O subcultură, pe de altă parte, este un grup distinct de oameni care face parte din cultura general existentă. Cu toate că unele caracteristici ale acestui grup de oameni îi diferențiază, ei sunt în corelație cu societatea. Biserica de astăzi se potrivește acestei descrieri. Avem eticheta de ‘născuți din nou’ și ‘mântuiți’. Ne asociem cu grupuri sau cercuri evanghelice, penticostale, carismatice, interconfesionale și așa mai departe. Însă suntem în dependență totală de societate.” (82)

“Nu libertatea religioasă este cea care ne-a făcut lumești, cu toate că a creat atmosfera necesară cultivării dorințelor deja existente în noi și care ne-au descentrat. Adevărata noastră problemă, ca în cazul Israelului din vechime, este lipsa noastră de pasiune pentru slava lui Dumnezeu. Și ca în cazul Israelului, problema aceasta izvorăște din atracția noastră înspre plăcere și înspre dorințele firii noastre.” (112)

“Mândria și atitudinea de religiozitate merg mână în mână. Atitudinea de religiozitate te face să te crezi smerit prin înfățișarea de ‘falsă spiritualitate’, fiind însă în realitate mândru. Pe de altă parte, mândria te ține rob atitudinii de religiozitate, pentru că ești prea mândru să recunoști existența ei! Mândria este bine mascată în biserică, și se ascunde foarte bine în spatele unor măști religioase, carismatice, evanghelice sau penticostale.” (152)

Publicitate