Ochiul în plus

ochiul-in-plus-180

Ochiul în plus – Ruben Bucoiu, Editura Karina, 2015

1

nespusele frici ale poetului

poetul nu se teme de cuvinte
el și-a mântuit înfricarea
el merge cu bicicleta pedalând înainte
având mereu acolo între coarnele ei
farul aprins

el e-mpins să-mpingă de ele
să tragă de ele cum trag vâslele de apă
și întind copiii joaca pe corzile gumei de mestecat

după ce-o savurează
până prind miros opririle a mere
o adună-ntre degete și-o lipește
de marginea interioară a mesei
de chenarul interior al fricii
amprentând în ea un bilețel de curaj
ca pe-o firmitură din masa copioasă
pe care-și descrie (ne)înfricarea

el dezamorsează mina 0.5 (sau chiar altă cifră)
și calcă neînfricat peste fiecare pastă
anume ca să explodeze
și să-mproaște în ochii voștri zăcământul ei de tărie
de comerț între gânduri de-argint
ba chiar cu schije de aur și diamante
care de repede ce plonjează
nu le vede decât ochiul cu
lumina minelor lui
cu pupila neagră – cosmică
gaura neagră scobită înadins
în drumurile stelelor din noi

2

la mormântul celei de-a treia zile

murită moartea s-a culcat și ea
ca dup-o lungă zi de tras la coasă
și a rămas doar visul după ea
o aburindă umbră copioasă

veniți la-nmormântarea ei vecinii
oniric conversau doar cu privirea
nu îndrăzneau ca să rostească știrea
întrezărind de alfel viitorul:
ca un coșmar de pom visând toporul

s-arunce peste ea stropi de țărână
și ce cuvinte ar putea s-aleagă?
– înmormântarea asta-i diferită
și luminoasă
ca o zi l’amiază
e diferită ziua dintr-o mie –

plângeau cu toții hohotind
…de bucurie

3

piatră de betel

încep să mijesc adevărul acesta:
tu ești mai grozav decât…
ce faci?
dumnezeule dă-te jos din ceruri
pentru ce te-ai cocoțat acolo de zici că te-am speriat
prinde capătul ăsta de funie ce-s eu
bucata asta de treaptă…

când mă simt apăsat îmi simt rostul
iar când sunt călcat în picioare
poate că se-ntâmplă numai și numai
ca să urci și să cobori tu

magazinul din colț nu mai vinde pietre de betel
iar pe mine nimeni niciodată nu m-a strigat iacov
n-am șchiopătat din șold și
nu m-am luat la trântă cu îngerii
însă încep să mijesc
adevărul acesta

4

ăciarbe ereircs

să scrii cu umbre pe apă nu-i greu
e-o povară ușoară pe umăr
e șoaptă
înscrisă cu slove de foc
ispită de-a mâzgăli simfonii
pe ciocul și limba de ciocârlie
așa într-o doară în glumă în joc
să prindă scrisul viață
să învie

să scrii cu un câine-un lătrat
să scrii cu alergare-o strigare
să scrii cu iertare-un păcat
să scrii cu dureri vindecare

pe lespedea-nvățării slovă-n slovă
își tatuează umerii cu sprijin
orice răspuns cu orice întrebare
iar scrisu-și curge scrierea și-l doare
cu foc scriu lemnele tăcut pe-o sobă
și-l simte bucuria și-l citește
prezența lui o scrie și dispare
cum scrie apa-notul
…pe un pește

5

n-am ajuns încă!

de nu-mi vei vorbi ce-am s-ajung
dumnezeule?
voi ajunge sufletul vechiului
și-l voi și depăși?
voi ajunge din urmă din-noul?

cusută gura inimii mele
cusută cu firul multor tăceri
stă mută stă surdă cu ochii-n durere înoată
în lacrimi se-neacă în ele
în gustul amar de tăcere

mucezește sufletu’n ea asemenea merelor
nu mai bate în nicio ușă se prăbușește în umbra ei
cu balamalele împietrite în deschiderea făcută cenușă
fără lumina niciunui foc
fără cutie poștală
fără scrisori
fără vești, fără joc…

ce voi ajunge de nu-mi vei vorbi,
dumnezeule?
ce-am s-ajung
…în ce înțelesuri ?
un punct într-o margine de cuvânt sau
niște puncte într-o suspensie:
o lipsă de urme
în urma unor lipsuri de mersuri…

joacă-ți toate cărțile pe masa atomilor mei
ce-ai să câștigi?
care ți-e marea dorință, ce vrei?

împarte cu mine ziua victoriei sau
măcar taie în mine un procent
niște minute niște ore niște secunde
despică burțile nerostirilor până-n tăceri
desparte tăierea celor două tăișuri
din sabia cuvântului tău
rupe rămânerea-n urmă de-ajungere
mai noul de mai noul de ou…

voi ajunge din urmă planurile zilei dintâi
latura stângă
lunga față a întunericului
cu înecarea oxigenului în h2
plimbările tale cu spatele
funia ‘nodată în buricul pământului
dedesubtul plimbărilor
întâiul răsărit
al cuvântului…

6

desigur

astăzi scrii
cu razele printre nori
de parcă fascicolele lungi
sunt extensii de tine

țărâna pământului clapele
cu care degetele tale cântă
armonia timpului

7

freamăt

freamătă poezia în mine
ca o drojdie ce crește o pâine
ca un halucinant viitor ce toarnă
în faptă și-n zi
posibilul, improbabilul mâine

freamătă boaba cuvintelor smulse
și stoarse din vie
știind că în cleștele foilor
pixul le ‘mbie…

liniile – pâlnie – le mână spre mine
cum voiculescu își mâna ciobanii și oile:
negre mielușele crude –
cu biciul simțirilor
jertfind frageda carne-a cuvintelor

freamătă zorii
amurgul, ninsorile
scăldând în emoții spectacolul vieții
ce freamătă la rându-i
trezind spectatorii
atingere brutală și neagră
pe umărul gheții

8

…cine știe?

se intersectează o stea cu un gând
și mă oprește un copil pe stradă și-mi zice:
nene,
îți atârnă ceva de pe umăr
o dâră zâmbicios de strălucitoare
mai ceva ca o scamă…
nu-i așa că dacă mă iau după ea
găsesc drumul spre casă –
mult dincolo de copilărie?

când să-i răspund mă trezesc
vorbind singur
în oglinda cu părul alb
și nu mai știu dacă m-am dus acolo
cu biletul prezentului în mână
ca să vizionez un episod mai vechi
sau pur și simplu ca să mă spăl pe dinți
cu pasta albicioasă a stelei

cine știe…
pe-o stradă o să-ntâlnesc iar
un copil…

9

anotimp

mi-au înmugurit șuruburile ruginite
de șpan
m-am împiedicat
plictisite
florile au depășit mugurii
din ochii vițeilor
ce zburdă
mai ceva ca rândunelele
cărora le-au picurat aripile
din pene
pe lângă giulgiul alb al pernelor
în care au fost îngropate

părul poamelor verzi
cozile le-au rupt
măturătorilor nu le-au rămas decât rădăcinile
pentru a alunga praful
primăverii trecute
trecută
trecând

10

stil vetust

se ofilește scrierea pe foaie
degeaba-i torn la rădăcină apă
nu-i nici sub lampă nici deloc vioaie;
lumina o învăluie și-o îngroapă

o năvălește precum aerul fereastra
să-i sufle întomnarea din cuvinte
ea haina și-o îmbracă așa cuminte
cu ofilirea din rever și ață

nu știu ce diagnostic să-i leg fundă
din semnele făcute punctuație
i-aș face din cuvinte o donație
să îi insufle-n nări o nouă viață

degeaba,
tinerețea nu se-ntoarce
decât basmul vieții făr’ de moarte
pe foaia udă scrisul se înmoaie
sub ofilirea
semnului de carte…

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: