Olandezul zburător

Olandezul zburător. Povestea unui contrabandist de Biblii – Dick W. Langeveld, Ben Hobrink, Editura Samuel, Mediaş, 2015, 192 p.

1

“Am luat câteva sute de Biblii din Ermelo, Olanda, de la sediul Open Doors. Le-am ascuns în rulotă, dar într-un mod foarte naiv, printre haine în dulap, în spațiile de depozitare de sub banchete și în alte locuri unde puteau fi găsite ușor. Ofițerii de la frontieră trebuiau doar să deschidă capacele băncuțelor din rulotă și ar fi văzut Bibliile. Ne-am pornit la drum cu trei dintre cei cinci copii ai noștri și cu câinele. […]

Câinele nu avea o plăcuţă de identificare care să ateste că a fost vaccinat împotriva rabiei, aşa că l-am ascuns sub unul dintre scaunele maşinii. Apoi ne-am apropiat de graniță cu inimile bătând puternic. […]

Unul dintre ofiţeri a deschis uşa dulapului, s-a uitat, dar n-a atins hainele. Altul era pe punctul să ridice capacul băncuței, unde erau Bibliile la vedere, neacoperite. Mâna lui întinsă era la vreo douăzeci de centimetri de capac, când, cu coada ochiului a văzut pe jos un vas.

– Ce este acesta?, întrebă el.

– E farfuria câinelui, am răspuns.

– Un câine?, a strigat femeia (unul dintre ofiteri era femeie). Unde este? Vreau să-l văd.

– E în mașină.

Curioși, au plecat din ruletă. Am scos cîinele de sub scaun. Era un Kooiker micuț (un Decoy Spaniel olandez). SĂ spun drept, era un câine micuț, dar cu un temperament mai nervos. Dar când ofițerii de la vamă stăteau în jurul lui, dădea din coadă și se gudura ca niciodată până atunci. Am început să le spun verzi și uscate despre cum acești câini au devenit o sursă de inspirație în Olanda și au fost folosiți ca modele pentru renumiți pictori olandezi. Dar nu mai era nevoie. Verificarea noastră s-a încheiat și nu s-a făcut nicio mențiune despre lipsa de identificare a câinelui. Ni s-a permis să intrăm. Este extraordinar cum Dumnezeu poate folosi chiar și un cîine pentru a te scoate dintr-o situație dificilă. Atunci când mi-am dedicat viitorul slujirii Domnului în acest fel, a început o viață plină de miracole.” (p. 13-14)

2

“Pentru a introduce Biblii şi cărţi creştine, aveam echipe speciale de contrabandişti. Preferinţa era ca acestea să fie constituite din cupluri. Nu erau doar olandezi care călătoreau pentru Open Doors, ci și francezi, germani, englezi și americani. După instrucțiuni de durată la Ermelo, li se dădea o mașină pregătită special, uneori cu rulotă. Sub pretextul plecării în vacanță, ei treceau frontiera Europei de Est. Când ajungeau la o adresă de contact, în mod invariabil spuneau: „Vă aducem salutări de la fratele Dick.” Persoana în cauză știa atunci că totul este în regulă. Apoi se făcea o înțelegere despre predarea Bibliilor, stabilindu-se un timp potrivit. Dar nu luam niciodată Bibliile din ascunzătorile secrete când credincioșii locali erau de față și niciodată nu le-am spus unde erau acele compartimente secrete.

Odată, au venit două femei olandeze aducând salutări de la fratele Dick în timp ce eu însumi ședeam în sufrageria unei familii din Timișoara. A fost amuzant. Dar ce nu era amuzant era că femeile se întorceau spre Olanda fără să fi putut livra nici măcar una din cele 1200 de Biblii ce le aveau cu ele. „Am fost la adresele de livrare, dar sistemul nu a funcționat. Nu am putut deschide compartimentul secret.”

„Dar nu vă puteți întoarce așa”, le-am spus. „Oamenii tânjesc după Biblii.” Am stabilit să ne întâlnim a doua zi dimineața la ora 11, într-o anume parcare. Acolo urma să încerc să le deschid compartimentul secret. Se pare că sistemul lor era bazat pe niște electromagneți și avusese un scurt circuit. Din fericire, am reușit să rezolv problema și le-am trimis apoi la o adresă în apropiere unde au putut livra Bibliile. Încă o dată Domnul a oferit soluția, călăuzind oamenii să vină în calea mea.” (p. 32-33)

3

“Pentru a da un statut mai oficial acoperirii mele ca biolog de teren, am stabilit legături cu Universitatea din Iași din România. Numai după căderea dictatorului Comunist, Ceaușescu, le-am spus oamenilor de acolo care a fost scopul real al călătoriilor mele. Câteodată îmi dădeau o specie de animal conservat. Acestea erau în mod particular folositoare la graniță. Când le arătam, de obicei vameșii se speriau tare, mai ales femeile. […]

Într-o zi, departamentul de biologie al universității mi-a trimis o scrisoare invitându-mă să vin și să continuăm studiile despre popândăi. De asemenea m-au rugat să aduc cu mine un instrument de specialitate, care costa cam șaizeci de dolari. La acea vreme suma aceasta însemna mult, dar imediat am realizat că această scrisoare valora mult mai mult decât banii aceia. Dintr-o dată, pentru ofițerii de la vamă nu mai eram turist, ci omul care avea recunoaștere oficială și călătorea în interes de serviciu. Cu această scrisoare, m-au lăsat să trec peste graniță fără să plătesc. Astfel am scutit mulți bani, pentru că deplasările mele durau de regulă între patru și șapte săptămâni. Am folosit scrisoarea ani la rând și nu s-au uitat la data emiterii.” (p. 60-62)

4

“Mulți oameni mă întreabă cum de a fost posibil ca niciodată să nu fiu prins de serviciile secrete comuniste. Continuarea acestei cărți arată că au fost câteodată foarte aproape. Căutau să prindă persoanele cheie, oamenii care coordonau expedițiile de Biblii. Din surse diferite am auzit că Securitatea mi-a dat porecla Olandezul Zburător, pentru că mă arătam, odată aici, odată dincolo. Desigur, am încercat să-i duc în eroare. Adesea am condus noaptea sau am dormit în microbuz, pe care îl parcam în locuri părăsite sau în pădure. Nu mergeam la campinguri sau la hoteluri. Acolo întotdeauna trebuia să completezi un formular în care spuneai de unde vii și unde mergi. Preferam să nu las nici un fel de urme după mine.

Pentru a nu bate la ochi, în Europa de Est mă purtam diferit decât în Olanda, țara mea. În aceste țări, nu eram un vestic, ci un român, bulgar, sau polonez, sau rus. Umblam și arătam ca un est-european: postura mea era de est-european și hainele mele erau tot de est-european. Dacă urcam într-un tramvai sau autobuz, pot spune asta acum cu puțină rușine, nu lăsam femeile să urce primele. Iar în mulțime, foloseam coatele întocmai ca cei din populația locală. Pantofii mei aveau pingele moi, și dacă răsărea luna, umblam fără să fiu auzit, pe la umbra caselor. Odată când am plecat din casa unei persoane de contact, noaptea târziu, am fost surprins pe neașteptate de un blocaj de poliție. Am observat că cei care mergeau pe mai multe cărări erau lăsați să treacă fără să fie controlați. Așa că m-am clătinat și eu dintr-un stâlp în altul și am reușit să ajung la microbuz în siguranță. Aceasta mi-a amintit de împăratul David din Biblie (1 Samuel 21:13-15).

Dar erau oare trucurile mele și purtarea nebătătoare la ochi motivul pentru care am reușit să nu fiu prins? Nu, cu siguranță nu. AM reușit să continui așa de mult, datorită sprijinului pe care îl aveam în rugăciune. Personalul de la Open Doors se ruga zilnic pentru mine. Soția mea și copiii se rugau și ei zilnic. Mai erau apoi și alți creștini în Olanda și în afara ei care mă aduceau zilnic în rugăciune înaintea Domnului.” (p. 69-70)

5

“Ce m-a surprins mereu a fost faptul că Domnul m-a trimis adesea la oameni care treceau prin dificultăți și aveau nevoie de încurajare. Dar cine sunt eu să ajut pe oamenii în nevoi? Nu m-am pregătit să devin psiholog sau să fac lucrare pastorală. Eu știu să vorbesc, dar oamenii aceștia aveau nevoie de o ureche care să asculte. Întotdeauna am ceva de spus, în ce mă privește, dar nu și când cineva este în dificultate. Domnul m-a învățat printre altele și să nu trântesc imediat un text biblic înainte de a gândi cu grijă la el. Nu ar aduce nici un folos. Din nefericire așa s-a întâmplat cu o misionară din vest care a vizitat o familie din Bulgaria care era plină de teamă. Având doar intenții bune, ea a încercat să-i încurajeze întrebându-i de ce sunt atât de temători. Apoi și-a deschis Biblia și a citat “Dragostea desăvârșită izgonește frica.” “Știm foarte bine ce spune acolo”, îmi spuse mai târziu tatăl acelei familii. “Dar nu ne-a ajutat, pentru că nu aceea era problema noastră atunci.”

Cred că oamenii care se pornesc să îi ajute pe creștinii persecutați cu câte o predică pregătită și cu texte biblice alese anterior, nu sunt realmente potriviți pentru această lucrare. Nu trebuie să pornești cu ideile tale despre cum să-i încurajezi pe acești creștini. După cum spunea Fratele Andrew mereu, “Faptul că ești acolo este mai important decât zece dintre cele mai bune predici ale tale.”” (p. 73)

6

“În 1974 am intrat în contact cu un grup foarte special de bolnavi. Era ciudat faptul că nu prea se știa de existența lor. Statul român a înființat o tabără pentru ei, care era numită Tichilești. Era ascunsă în pădure, departe, în Delta Dunării. […]

Mai târziu, am revenit mereu pentru a-i încuraja pe leproși. Le aduceam radiouri, casetofoane și casete cu predici românești, Biblii și cărți creștine. După schimbări (care au urmat căderii comunismului în 1989), la peste douăzeci și doi de ani după prima mea vizită, mi-au arătat un casetofon Philips, pe care încă îl mai foloseau. Biserica leproșilor a primit ajutor și de la Open Doors, atât în rugăciune cât și financiar.” (p.78-80)

7

“După moartea lui Ceaușescu, Open Doors a livrat în România toate Bibliile avute pe stoc. După schimbare, am vorbit la prima conferință a Oastei Domnului ținută în libertate deplină. A fost ceva special. Oamenii sorbeau fiecare cuvânt. Erau așa de setoși după Cuvântul lui Dumnezeu. Nicăieri în lume nu am mai avut o audiență atât de atentă.

Oastea Domnului m-a rugat să devin consilierul lor special și să vin să mă mut definitiv în România. Mi-au arătat o bucată de pământ tocmai bună să construiești pe ea, pentru casa mea. Am vrut să merg, de fapt voiam foarte mult, dar Grace n-a vrut. A fost singura dată în viața noastră de căsnicie când soția mea nu a fost de acord cu mine în aspirațiile mele legate de Europa de Est. Am continuat să călătoresc în România pentru a sfătui Oastea Domnului, dar nu era simplu. Bisericile, inclusiv Oastea Domnului, nu erau pregătite pentru noile schimbări. În două săptămâni de la căderea lui Ceaușescu, erau deja reviste pornografice în chioșcuri. Copiii și tinerii începuseră să-și sfideze părinții, preferând să se uite la televizor duminica dimineața, în loc să meargă la biserică. Imoralitatea, învățătura falsă a mormonilor, a martorilor lui Iehova și ocultismul au invadat țara. Ce era poate chiar mai rău era că oamenii, inclusiv creștinii, aveau ochii ațintiți mai mult spre Vest. De acolo veneau banii și bunurile.” (p. 117)

8

“Cele mai multe biserici nu doreau să aibă de a face cu romii, ei înșiși se simțeau bine în general în biserici care erau frecventate doar de romi. Așa că romii și-au organizat serviciile proprii și serile lor de rugăciune. Acestea trebuiau să aibă loc în secret, deoarece Securitatea se opunea, în special acestor “gunoaie”, cum le numeau ei. Dar în afară de faptul că romii se întâlneau într-un loc îndepărtat, nu mai era nimic altceva secret cu privire la întrunirile lor. Serviciile lor erau caracterizate de o mare fervoare. Cântările, rugăciunile și vorbirile se făceau întotdeauna la volum maxim. S-a întâmplat uneori că romii nici măcar nu au auzit Securitatea venind, atunci când erau la rugăciune, pentru că se rugau toți deodată. Unul câte unul erau ciomăgiții afară din clădire. Amenzile pentru ofensele de acest tip nu erau deloc de ignorat. Gazdele întâlnirii și vorbitorul au fost amendați fiecare cu câte 4500 lei (190 dolari). La acea vreme suma aceasta reprezenta patru salarii și jumătate. Ceilalți oameni prezenți aveau de plătit câte o mie de lei. Romii erau prinși adesea, dar din fericire Open Doors a putut să-i sprijinească financiar. Adunările erau de obicei ținute în clădiri îndepărtate și retrase. Ca să ajungi la ele, trebuia să mergi pe jos mult, pe niște drumuri pline de noroi. În jurul clădirii nu erau trotuare pavate, ci doar pământ. Niște porci rătăceau liber, iar în timpul serviciilor, câteodată chiar își vârau râturile cu atenție prin ușa deschisă. În fața “bisericii” de obicei cânta o orchestră de romi.” (p. 126-127)

9

“Pentru mine, Bulgaria a fost ţara în care mi-a fost cel mai greu să lucrez. În niciuna din țările în care mergeam regulat, cu excepția Albaniei, nu a funcționat comunismul atât de eficient, mai bine zis distructiv, ca în Bulgaria. Pentru mine, această țară simboliza comunismul, poate chiar mai mult decât Uniunea Sovietică. Bulgaria era marioneta Rusiei și adesea făcea treba lor murdară, cum ar fi aranjarea unor atacuri în străinătate.” (p. 155)

10

“În lumea liberă, am avut ocazia de nenumărate ori să prezint mesajul Bisericii în suferință. Odată am vorbit unei adunări mari, plină de viață, din Australia. Oamenii cântau: Noi nu cunoaștem înfrângerea, numai biruința. N-am mai putut rezista și am ieșit în hol. M-am rugat Domnului să-mi dea cuvinte potrivite. Povestirea mea era tocmai despre înfrângeri, ale mele proprii și ale celor din închisori. Apoi am intrat din nou în sală. Puțin mai târziu stăteam la amvon și vorbeam. Le-am spus despre creștinii care erau aproape de disperare, despre frica bulgarilor și despre greșelile mele proprii. Când am terminat, pastorul s-a ridicat. A privit spre membrii bisericii sale. “Vă rog să vă ridicați”, spuse el. „Aplecați-vă capetele și umiliți-vă înaintea Domnului. Noi am păcătuit cântând că nu cunoaștem înfrângerea.”” (p. 190)

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: