Plictisit în epoca divertismentului

Plictisit în epoca divertismentului – Richard Winter, Editura Scriptum, Oradea, 2011, 190 p.

Mai jos sînt cele 10 de citate zilnice din luna mai 2011 pe blogul România Evanghelică.

1

“Curiozitatea asupra subiectului mi-a fost trezită în special de studiul fascinant realizat cu măiestrie de Patricia Spacks pe tema plictiselii în literatura engleză, intitulat Boredom: The Literary History of a State of Mind [Plictiseala: Istoria literară a unei stări de spirit]. Spacks schițează patru ipoteze legate de interesul tot mai viu din ultimii două sute de ani față de cauzele ce duc la plictis: mai mult timp liber, declinul creștinismului, preocuparea crescândă pentru drepturile individului și interesul tot mai mare în ce privește experiența interioară. În paragraful final Spacks scrie:

Istoria plictisului în constructele sale culturale ne preocupă acum mai puțin, întrucât plictiseala în sine pare să conteze atât de mult. Dacă plictisul poate constitui o justificare plauzibilă pentru actele de violență și autodistrugere, dacă dorința de a o dejuca varsă râuri de cerneală și face înconjorul lumii, dacă scriitorii de ficțiune o presupun ca subtratul experienței, iar jurnaliștii operează pe seama ei un domeniu de referință comprehensibil – dacă toate cele de mai sus sunt adevărate, înseamnă că plictiseala este explicația larg răspândită a unei societăți confuze.

Cartea mea reprezintă strădania de a înțelege o parte din complexitatea care produce adesea confuzie lumii în care trăim.

Pentru a dezbate obiectiv un subiect care “contează” atât de mult, l-am abordat din mai multe unghiuri – sociologic, psihologic, istoric, teologic și practic – într-o cercetare cu privire la cauzele plictiselii și căile prin care o putem contracara. Această analiză ne va duce direct la inima problemei și ne va dezvălui potențialul condiției umane pentru secolul al XXI-lea.” (p. 10-11)

2

“Mai mult timp liber poate fi o binecuvântare pentru cineva care are un orizont variat de preocupări, dar în același timp poate reprezenta o perioadă mai îndelungată în care să fii plictisit. Și pentru că nu mai suntem capabili să ne găsim singuri activități care să ne destindă, apelăm la oferta de distracție servită de industria showbizului. Probabil că Bernard Shaw se gândea la problema timpului liber atunci când a dat propria definiție a iadului: “Iadul este o vacanță nesfârșită – starea veșnică de a nu avea nimic de făcut și bani cu nemiluita ca să-i poți cheltui pentru asta.” Industria showbizului a răspuns la această nevoie până la suprasaturație. Robert Lee împinge lucrurile un pic și mai departe. “Auzi câteodată că cineva a murit din cauza muncii excesive. Dar odată cu mutarea accentului de la muncă pe timpul liber, e foarte posibil să auzim că oamenii mor de plictiseală, că mor fiindcă au prea mult timp liber.”

Când suntem stimulați din toate direcțiile, atingem un prag în care nu mai suntem în stare să răspundem cu suficientă profunzime în niciun domeniu. Bombardați cu atâtea lucruri  entuziasmante, ce ne solicită atenția, avem tendința să nu facem diferența între ele și să alegem din multitudinea de opțiuni. Consecința este că ne blocăm atenția față de tot. Plictiseala pe care o resimțim astăzi este foarte probabil o cauză a suprasolicitării și nu substimulării. Când suntem înconjurați de atâta informație, ne vine greu să sortăm ce e relevant și important, pentru a ne găsi împlinirea în ceva.” (p. 45-46)

3

“În literatura de specialitate se face distincție între starea de plictiseală și trăsătura de personalitate către plictiseală. Stare de plictiseală e definită drept “o stare în care nivelul de stimulare este relativ scăzut sau o stare de nemulțumire pusă pe seama faptului că nu există suficientă provocare”. Această stare poate fi trăită de către oricine într-o rutină sua repetiție monotonă. Trăsătura de personalitate care predispune la plictiseală e definită ca “o tendință către oboseală și lipsă de implicare personală sau entuziasm, o stare generală sau frecventă de lipsă de interes față de viața înconjurătoare și viitor”. Se pare că unii oameni – fie din cauza structurii creierului, experiențelor de viață timpurii sau temperamentului – sunt  mult mai înclinați spre plictiseală.

Există anumite momente în viață când ar trebui de fapt să urmărim o diminuare a stimulilor. Este important să avem momente de liniște și retragere din agitația frenetică a vieții, momente în care pur și simplu să stăm pe o bancă, momente în care să ne sprijinim pe un scăunel și să nu facem nimic altceva sau clipe în care să ne bucurăm de viața simplă, necomplicată, și ritualurile zilnice. Dar această relaxare poate fi extrem de dificilă pentru cineva căruia îi vine foarte greu să stea singur sau să stea liniștit. Introvertiții au tendințe să se simtă mai fericiți când sunt singuri și în jurul lor este liniște, în comparație cu extrovertiții care au nevoie de provocarea celorlalți și de activitate. Cercetările au demonstart o corelare constantă între extrovertire și înclinația spre plictiseală. Extrovertiții, mai mult decât introvertiții, găsesc că monotonia, repetiția și lipsa constantă de provocare produce disconfort, neliniște și ezitare în soluționarea chestiunilor plictisitoare și frustrante.” (p. 72-73)

“Predispoziția către plictiseală e asociată cu o rată foarte ridicată la toate cele cinci domenii de pe Lista Hopkins de control a simptomelor, care măsoară sănătatea mintală. Cele cinci domenii sunt: comportamentul obsesiv-compulsiv, manifestările fizice (o tendință de a manifesta tensiunea psihologică prin simptome fizice), anxietatea, sensibilitatea interpersonală și depresia.” (p. 74)

4

“Cum ar putea o experiență ca plictiseala să fie măsurată în vreun fel? Cele mai obișnuite instrumente de măsură sunt calitățile temperamentale ale oameniclor care sunt mai susceptibili la plictis. Scala predispunerii către plictis propune 28 de întrebăr. […]

Aplicarea acestui test pe diferite grupuri de oameni arată că plictiseala poate fi o rela’ie de cinci factori. Primul este “nevoia de stimuli exteriori: încântare, provocare și o schimbare frecventă a activităților, cum ar fi navigarea pe internet sau zaparea canalelor TV ori descărcarea de adrenalită în sporturile extreme. […]

Cel de-al doilea factor este “capacitatea pentru stimulare internă”, a reuși să-ți păstrezi interesul și buna dispoziție. Unii oameni par să aibă mai multe resurse interioare pentru a face faqță inevitabile banalități ale anumitor aspecte din viață. Vedem această capacitate în copiii care par să se descurce mult mai bine decât alții în a-și găsi modalități de a se simți bine, chiar dacă sunt singuri; se vor juca ore în șir fără să aibă nevoie de interacțiune cu părinții sau prietenii. […]

Al treilea factor este “răspunsul afectiv”, reacția emoțională a unei persoane la plictiseală. O persoană ar putea deveni iritată sau agitată; pe când alta va rămâne calmă și răbdătoare. Gândiți-vă la felul diferit în care oamenii reacționează atuncu când trebuie să aștepte în rând la casă, de exemplu. […]

Cel de-al patrulea factor, “percepția cu privire la timp” se leagă de felul în care o persoană își folosește și organizează timpul și de percepția cu privire la trecerea timpului. Senzația subiectivă a plictisului este foarte strâns corelată cu senzația că timpul curga atât de încet și că nu există pe lumea asta “nimic de făcut”, absolut nimic care să trezească suficient interes. Cei care au sentimentul că nu au niciodată suficient timp pentru a face în viață tot ceea ce at avea de făcut foarte rar experimentează plictiseală. “Cum zboară timpul atunci când te distrezi!” – nu-i așa?

Al cincilea factor, “constrângerea”, măsoară abilitatea de a face față situațiilor presante, cum ar fi să stai la rând, să participi la un curs plictisitor sau să călătorești un drum lung cu autobuzul sau avionul.” (p. 74-78)

5

“În calitate de creștini suntem conștienți că trebuie să ne autoprotejăm în această lume căzută însă adeseori ne închidem prea mult sentimentele și dorințele ca răspuns la povara experiențelor neplăcute și amenințătoare. De la cădere, am devenit supuși frustrării năzuințelor noastre. Lucrurile rareori merg întotdeauna așa cum ne-am dori. Viața nu mai este cea care ar fi trebuit să fie. Nutrim răni și sentimente de dezamăgire, respingere și mânie față de Dumnezeu. Când suntem confruntați cu pierderea și eșecul, găsim că e mai puțin dureros să negăm realitatea și să trăim în indiferență.

Teologul Henri Npuwen spune:

Cele mai mari ispite ale noastre sunt plictiseala și amărăciunea. Când planuri bune sunt întrerupte de vremea capricioasă; pacea minții, de răvășeala interioară; speranța noastră pentru pace, de un nou război; dorința după un guvern stabil, de schimbarea constantă a conducerilor care ar fi trebuit să ne dea sentimentul de siguranță; iar dorința noastră după nemurire, de o moarte reală – suntem tentați să cedăm plictisului paralizant sau să cădem pradă amărăciunii distructive.

Dacă ascundem de Dumnezeu aceste gânduri și trăiri, de altfel e suficient să nu le recunoaștem în mod deschis față de noi înșine, s-ar putea să descoperim că sensul vieții și al vitalității în relația noastră cu Dumnezeu și cu alți oameni intră în declin. S-ar putea să nu mai simți că citirea Bibliei, rugăciunea sau închinarea sunt interesante sau că te atrag în vreun fel. Norul plictisului coboară peste noi în timp ce încercăm să ne protejăm pe noi înșine și să dăm la o parte simțămintele “nepotrivite” față de Dumnezeu – sentimente care par atât de urâte, încât nici nu vrem să le recunoaștem față de noi înșine.

Plictiseala, odată recunoscută, poate fi un semnal de bun augur. Ar trebui să ne forțeze să ne oprim pentru a reflecta asupra motivului principal care stă la baza stării noastre și apoi să adoptăm atitudinea necesară. Putem învăța din această experiență și ne putem maturiza. Unii terapeuți chiar își încurajează anumiți pacienți să înfrunte plictiseala, să renunțe la atitudinea de indiferență și la a mai căuta distracția în toate părțile, și să-și îngăduie să resimtă plictiseala în mod profund. Pe măsură ce o identificăm și începem să o pătrundem, îi vom putea vedea rădăcinile și ramificațiile în viețile noastre. O prietenă care a trăit mulți ani într-un mariaj dificil și distant, a fost încurajată de terapeut să petreacă un timp undeva retrasă, pentru a putea încerca, recunoaște și explora plictiseala din relația ei cu partenerul de viață. Niciodată până atunci nu s-a gândit la sentimentele ei din această perspectivă a plictiselii și a fost șocată, în prima fază, de sugestia terapeutului. Mai târziu a realizat cât de adevărat era lucrul acesta cu privire la experiența ei, ceea ce a ajutat-o să înfrunte realitatea. A te lăsa în mod deliberat să te simți plictisit s-ar putea să fie de ajutor

pentru că îți oferă șansa de a te conecta cu propriu-ți suflet, pe care plictisul l-a paralizat. Rămânând conectat la sentimentele tale cele mai profunde, cei descoperi un nou sentiment de uimire și vei experimenta o nouă sensibilitate. Aceasta conduce de obicei la o viață îmbogățită în care aspectul spiritual al faptului că ești uman este regăsit. Viața în alb negru devine colorată; de la ceva pur rațional, la emoție; de la un calcul rece, la un risc asumat cu bucurie; de la ceva previzibil, la ceva aventuros.

Psalmii reprezintă niște exemple minunate de exprimare potrivită a emoțiilor. Regele David pare să fie deplin conștient de sentimentele sale și de modul în care ele se leagă de gîndurile lui. Citind în cartea Psalmilor este ca și cum am asista la multele sale ședințe de psihoterapie. David își varsă temerile, mânia, deprimarea, vina, rușinea, durerea, mulțumirea, bucuria, încântarea și închinarea în prezența Tatălui din ceruri. Nimic nu este ținut în umbră. Încrederea lui în acceptarea lui Dumnezeu este atât de puternică, încât își poate permite să fie pe deplin onest. El este plin de viață, pasionat în dragostea lui pentru Dumnezeu sau în ura față de rău. Este pe deplin conștient de minunile lumii naturale, de gloria chipului divin în om, și e durerea și zdrobirea adusă de rău și păcat. Ne arată că deprinderea de a fi sincer cu privire la lumea ta interioară este într-adevăr o trăsătură cerească. Ea reprezintă opusul înăbușirii și reprimării gîndurilor și emoțiilor inconfortabile și reprezintă un antidot uimitor pentru monotonie și plictiseală.

De-a lungul secolelor creștinii au scris despre experiența apatiei și pierderea interesului în legătură cu lucrurile lui Dumnezeu. Pe măsură ce am descoperit experiențele părinților bisericii și ale călugărilor din Evul Mediu, am înțeles că relatările lor rezonau foarte clar cu multe din descrierile contemporane ale plictisului. Am găsit de asemenea câteva indicii utile pentru a putea face diferența între plictiseală, depresie și apatia mâhnirii.” (p. 91-94)

6

“Ceea ce considerăm drept plictisitor sau încântător depinde foarte mult de așteptările și de felul în care cultura ne modelează așteptările și dorințele. Industria divertismentului și reclamei sunt vădit dornice de-a ne convinge că pot împlini orice dorință pe care am avea-o și ne pot chiar ajuta să devenim conștienți de nevoi și dorințe pe care nici nu știam că le avem! Dacă tehnicile lor pentru a ne influența nu au dat roade, mă îndoiesc că ar mai cheltui bani pentru treizeci de secunde de reclamă în timpul finalei Super Bowl sau la decernarea premiilor Oscar. Abilitatea mea de a rămâne mulțumit în vacanță cu o casă simplă lângă un lac s-ar putea să fie compromisă dacă mai întâi m-am uitat prin toate revistele și broșurile ce oferă locuri exotice pe plajele din Caraibe. Dacă mă la sedus de reclamele pornografice ademenitoare pe internet, ce îmi prezintă fața absolut falsă a sexualității și frumuseții, s-ar putea să-mi fie foarte greu să nu mă plictisesc de responsabilitățile, rutina obișnuită și angajamentele pe care le impică mariajul, care de fapt construiesc fundamental pentru cea mai mare bucurie sexuală. Atunci când mă las condus de sentimente voi deveni intolerant cu durerea și plictisul; voi pretinde să-mi fie satisfăcute cât mai curând posibil nevoile mele de plăcere și distracție. Astăzi, când nu mai există un principiu mai înalt care să ne conducă, avem tendința să permitem dorințelor și pasiunilor noastre (care atât de ușor sunt modelate de cultură) să ne conducă. “Urmează-ți setea” și “dă frâu liber poftei”, spun reclamele.” (p. 113-114)

7

“Dincolo de luminile strălucitoare, afaceri și optimismul exterior afișat de cultura noastră, pândesc întrebările chinuitoare pe care mulți oameni ar prefera să le ignore. Probabil că își aduc aminte de o vreme când în idealismul tinereții au ridicat astfel de întrebări, însă n-au găsit niciun răspuns satisfăcător. De ce mă aflu pe această planetă? Cine sunt? Pot cunoaște ceva cu certitudine? Care este scopul vieții? De ce să mă trezesc dimineața? Aceste teme istovitoare tind să devină ucigași ai conversațiilor în cele mai multe situații. E mult mai convenabil să discuți despre sport, sex, relații, muncă și ultima telenovelă, un show de televiziune sau vreun film. Bineînțeles că unele filme pot fi tulburătoare, pentru că în spatele divertismentului pândesc de multe ori “marile întrebări”. Surprinzător de popularul film Matrix (pe care unii tineri l-au văzut de cel puțin cinci ori, dacă nu de șase ori) ne invită să reflectăm cu privire la scopul existenței noastre. Apelează în mod frecvent la simboluri religioase (în cea mai mare parte de factură creștină), iar privitorii sunt confruntați cu întrebarea ultimă: dacă există ceva pentru care merită să mori în această realitate ciudată unde suntem adesea ispitiți să evadăm în fantezie și realitate virtuală. Personajele principale din tulburătorul film American Beauty încearcă să găsească un strop de valoare și frumusețe în viața lor obișnuită. Lester e în căutarea a ceva mai mult. El spune: “Am pierdut ceva… Nu sunt sigur ce… Mă simt atât de sedat.” Soția lui este consumată de căutarea după fericire în grădina impecabilă, în hainele perfecte, mobila, mesele îmbelșugate și fanteziile sexuale. Filmul mult mai puțin cunoscut Run Rola Run începe cu întrebarea naratorului: “Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem? Cum știm cu certitudine ceea ce credem că știm? De ce am crede în ceva anume? Întrebări fără număr care așteaptă un răspuns.” În această poveste de iubire, trei fragmente alternative, versiuni postmoderne ale unui singur eveniment, te împing să reflectezi asupra importanței relațiilor și sensului vieții și morții.” (p. 117-118)

8

“…istoria Ku Klux Klan-ului, o organizație fondată de un număr mic de șase tineri inteligenți, foști soldați în Armata Confederată, care nu aveau o slujbă și erau foarte plictisiți. Potrivit membrului fondator James Crowe, scopul Klanului era o încercare socială de a-și alina plictiseala. Singura lor intenție era “să se distreze, să urzească intrigi și să joace câte o farsă în public”. Costumele lor erau vechi cearșafuri de pat, luate de la o casă pe care au atacat-o. Deghizați în fantome, jucau câte un renghi cuiva prin cartier. Cei care erau altădată sclavi au devenit tot mai mult țintele obișnuite pentru că erau considerați fără școală, superstițioși și naivi. Mai târziu, Klanul a devenit renumit pentru violența rasială și religioasă: viol, violență fizică, crimă și distrugere de proprietăți. Tiparul degradării progresive de la ceea ce inițial erau doar “glume nevinovate” și farse pentru a scăpa de plictis înspre cruzime și răutate nu este ceva neobișnuit.” (p. 149)

9

“Și pentru adulți plictisul poate fi o mare provocare la acțiune. Patricia Spacks observă că “orice «progres cultural» derivă din nevoia de a ține piept plictisului”. Ea îl citează pe Friedrich Nietzsche, care sugerează că bărbații și femeile cu o sensibilitate rară prețuiesc plictiseala ca pe un imbold către o realizare:

Lor nu le este teamă de plictiseală, la fel cum nu se tem nici de munca mai neplăcută; de fapt ei trebuie să suporte multă plictiseală pentru ca munca lor să aibă succes. Pentru gânditori și orice spirit sensibil, plictiseala este “adierea calmă” dezagreabilă a sufletului care precede o călătorie fericită și acel suflu de voioșie. Ei trebuie să o îndure și trebuie să îi aștepte efectul benefic asupra lor. Desigur, acesta este un lucru pe care naturile inferioare nu-l pot înțelege cu niciun chip.

Pentru copiii mai mari aceste aspecte pozitive ale plictisului au fost subliniate într-un articol recent din Newsweek, de jurnalista Anna Quindlen, care zugrăvește provocarea vacanțelor lungi de vară:

Cât era de plictisitor.

Bineînțeles, era vorba de formarea mea, atât ca ființă umană, cât și ca scriitor. Timpul în care nu facem nimic este cel în care devenim noi înșine, privind la o depărtare oarecare, uitându-ne la orizont, stând întinși pe iarbă sau stând pe verandă și ațintindu-ne privirile la albastrul monoton al cerului de vară. Nu cred că poți scrie vreodată poezie, să compui muzică sau să devii actor fără să ai timp liber, și să-l ai din belșug – o sincopă care trece drept plictiseală, dar de fapt este acea mișcare tăcută a rotițelor din interior care alimentează creativitatea. Iar acesta e lucrul cel mai trist, din punctul meu de vedere, cu privire la viața copiilor de astăzi din Occident. Echipe de fotbal, ore de actorie, tutori – calendarul unui puști de la o clasă mijlocie este atât de încărcat, încât în curând vor fi vânduți ca marionete la magazinul Toys “R” Us. Copiii noștri sunt la fel de aglomerați ca și noi, și asta ar trebui să ne spună ceva.

[…]

Avem nevoie să învățăm să ne bucurăm de lucrurile simple și obișnuite, mai de grabă decât de cele extraordinare, teatrale, senzaționale sau încântătoare. Mary Pipher scrie:

Cea mai mare parte a vieții e mai de grabă tăcută și de rutină. Cele mai multe plăceri sunt plăceri mici – un duș fierbine, un apus de soare, o farfurie de supă delicioasă și o carte bună. Televizorul dă impresia că viața e dramă, iubire sau amor pe culmi. Familiile din televizor sunt radical diferite de cele din realitate. Lucrurile se întâmplă prea repede. La televizor, lucrurile care nu sunt interesante vizual, cum ar fi gândirea, cititul și dialogul, sunt pur și simplu ignorate. Activitățile casnice, strângerea de fonduri și educația copiilor cu privire la ce-ar trebui să citească sunt trecute cu vederea. În loc să înnobileze experiențele noastre obișnuite, televiziunea sugerează că nu sunt suficient de interesante pentru a fi promovate.

Într-o vreme în care auzim atât de frecvent despre tulburările de atenție, e intrigant să auzi un psiholog vorbind de tulburări de încântare! Într-un articol intitulat “Nu-ți căuta tot timpul ceva de făcut, mai și stai!”, Richard Simon îl citează pe psihologul Paul Persall, care descrie un sindrom contemporan: un set cinic de sentimente cronice de mânie, iritabilitate, agresiune și nerăbdare:

“O nouă plagă a lovit omenirea…” La rădăcina acestei maladii stă prostia închinării în față la ceea ce [Persall] numește “Acumul” (Nowism) – dependența de tehnologie și răspuns instant, deconectarea de lumea naturală, triumful final al consumismului și tânjirea disperată după mai mult, și mai mult, și mai mult. Cu capul înainte ne grăbim să ne ținem la nivelul de plutire în mijlocul amețitoarelor pseudourgențe din viețile noastre… ne-am pierdut orice idee cu privire la ceea ce înseamnă a trăi cu înțelepciune.

[…]

Filozoful René Descartes, scriind în 1649, a inclus uimirea – prin care înțelege un interes intelectual intens – printre cele 5 “pasiuni ale sufletului”. În vremea noastră uimirea e înlocuită pe lista de bază a celor mai mulți psihologi de anemicul “interes”. Noi, adulții istoviți, invidiem capacitatea de uimire a copilului în fața omizii prin iarbă, care privește la lumea mugurilor din copac după o furtună de gheață, la culoarea și structura impresionantă a orhideei de la grădina botanică. Uimirea este capacitatea care prin disciplină trebuie să ne-o păstrăm vie ca parte a felului în care am fost creați.” (p. 152-157)

10

“Psihologii recomandă tinerilor drept antidot împotriva plictiselii și violenței să-și cultive un interes pentru ceva anume și o pasiune. O pasiune pentru artă, muzică, știință, sport, călărie (altceva decât jocuri video, televizor și calculator) dezvoltă deprinderi de autocontrol și amânarea împlinirii dorințelor. Adesea implică i relație cu un profesor, antrenor sau mentor, ca de altfel cu prieteni care să nu aibă ceea ce psihologii numesc “valorile celei de-a doua familii”. Pentru mulți adolescenți, valorile prietenilor și valorile promovate de mass-media (valorile celei de-a doua familii) devin mult mai importante pentru ei decât valorile de acasă și ale părinților, “valorile primei familii”.” (p. 158-159)

“În creația lui Dumnezeu sunt atâtea lucruri în care ne-am putea găsi delectarea, însă e nevoie de efort și de disciplină personală pentru a ne putea opri suficient de mult ca să ne minunăm de structura unei flori sau a unei frunze, să ne întrebăm cam în cât timp s-au format munții, să vedem reflecții în cea mai mică baltă, să urmărim vântul care duce la plimbare semințele unei flori, să ne dorim să știm cum arată fiecare fulg de zăpadă, să ne minunăm că unghiile și părul nostru cresc în mod constant, să învățăm numele păsărelelor și copacilor sau să ascultăm cântecele păsărilor. Elizabeth Barrett Browning are un poem, “Aurora Leigh, Cartea a șaptea”, care exprimă ceva din această atitudine:

Pământul e ticsit de cer,
Și-n fiecare tufă arde Dumnezeu;
Dar numai cel ce vede asta își scoate încălțămintea.
Ceilalți stau în jurul tufei și culeg coacăze.

Lenea reprezintă un “refuz de a te lăsa mișcat și de a fi mișcat în mod particular de orice implică un efort real, prin contemplarea binelui și frumosului”. Pipher spune că studenții care sunt crecuți de televizor “știu să facă diferența între treizeci de feluri de cereale, însă nu cunosc păsările și copacii din vecinătate”.” (p. 166-167)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: