Poemele tatălui

Poemele Tatălui – Ghiță Mocan, Editura Metanoia, Oradea, 2016, 308 p.

1

“Înțelepciunea pe care ne-o propun Proverbele este cognitivă (“pentru înţelegerea cuvintelor minţii”), educativă (“bun simț, dreptate, judecată, nepărtinire”) și aplicativă (“cunoștință și chibzuință”). Tânărul intră într-un proces de purificare, unde impulsurile vârstei sunt confruntate cu standardele lui Dumnezeu. Această tensiune între instinct și standard este firul roșu al cărții. Coliziunea care rezultă de aici este uneori dureroasă, dar terapeutică. Pentru că nimeni n-a văzut înțelepciune fără luptă, fără strictețea unor principii de la care să nu abdici.” (p. 23-24)

2

“Punând în pagină sfaturile tatălui, Solomon nu inventează un stil. Nicidecum! Egiptenii aveau deja tradiție în ceea ce privește instruirea princiară. Se scriseseră deja multe învățături pentru educația prinților și oficialilor statali care seamănă izbitor cu aceste poeme. Cercetarea recentă arată că școlile de înțelepciune care ființau pe lângă palat copiaseră cu succes organizarea egipteană. Primii împărați ai lui Israel (în special Solomon) au simțit nevoia unei “programe” cât de cât organizate și a unor materiale educaționale. Învățaseră și ei că omul se poate naște frumos, inteligent și sănătos, dar niciodată gata educat. Tocmai din această cauză fiecare trebuie să-și asume propria pregătire și propria luptă morală. Acest travaliu, deopotrivă mintal și afectiv, se inserează de-a lungul anilor, cizelând caracterul pas cu pas.” (p. 39)

3

“Spiritual vorbind, înțelepciunea face din noi regi și regine. Ea ne transformă copiii în prinți ai Celui Preaînalt, atâta vremea cât reușim să implementăm în mintea lor adevăratele valori. De aceea nu-i deloc greșit să vorbim celor mici despre beneficiile unei vieți trăite lângă Dumnezeu. Pe măsură ce cresc, ei vor înțelege că nimic nu rămâne nerăsplătit pe lumea asta (ca să nu mai amintim de răsplătirile viitoare). Ceva bun sau rău, frumos sau urât, fericit sau nefericit se ascunde în fiecare acțiune de-a noastră.” (p. 72)

4

“Mistica creştină a introdus, de-a lungul timpului, trei noțiuni de bază: “calea curăţirii”, “calea iluminării” și “calea unificării”. Deși această carte nu-și propune o analiză strict teologică, merită să aruncăm o privire. Această trilogie devoțională se regăsește în tradiția oricărei confesiuni creștine, chiar dacă nu întotdeauna în aceiași termeni. […]

Dar aceste trei căi sunt, de fapt, aceeași cale. În sfaturile lui, David o punea sub semnul înțelepciunii autentice, însă ea apare sub diferite denumiri de-a lungul Scripturii. O resimțim, de asemenea, în propria noastră existență și – mai ales – ne dăm seama de valoarea ei când am derapat. Purificare, iluminare și unire mistică nu sunt noțiuni pur teoretice, deși ele pot fi analizate cu multă erudiție. Pentru noi însă, aici și acum, toate însumează provocarea supremă. Acest parcurs de-a lungul căii, acest ritm al sfintei alergări trebuie să ne stăruie mereu în minte. Ca părinți, noi suntem o priveliște pentru copiii noștri. Fără să ne-o spună, copiii vor să vadă în noi oameni maturi din punct de vedere spiritual, un fel de înainte-mergători pe aceeași cale.” (p. 97-100)

5

“Mistica creştină a introdus, de-a lungul timpului, trei noțiuni de bază: “calea curăţirii”, “calea iluminării” și “calea unificării”. Deși această carte nu-și propune o analiză strict teologică, merită să aruncăm o privire. Această trilogie devoțională se regăsește în tradiția oricărei confesiuni creștine, chiar dacă nu întotdeauna în aceiași termeni. […]

Dar aceste trei căi sunt, de fapt, aceeași cale. În sfaturile lui, David o punea sub semnul înțelepciunii autentice, însă ea apare sub diferite denumiri de-a lungul Scripturii. O resimțim, de asemenea, în propria noastră existență și – mai ales – ne dăm seama de valoarea ei când am derapat. Purificare, iluminare și unire mistică nu sunt noțiuni pur teoretice, deși ele pot fi analizate cu multă erudiție. Pentru noi însă, aici și acum, toate însumează provocarea supremă. Acest parcurs de-a lungul căii, acest ritm al sfintei alergări trebuie să ne stăruie mereu în minte. Ca părinți, noi suntem o priveliște pentru copiii noștri. Fără să ne-o spună, copiii vor să vadă în noi oameni maturi din punct de vedere spiritual, un fel de înainte-mergători pe aceeași cale.” (p. 97-100)

6

7

“Dacă stăm bine să ne gândim, întreaga cale a înțelepciunii se reduce la disciplină. Nimeni nu rezistă asalturilor în plan moral fără a-și educa mintea. Cu siguranță, a face din sfințenie un mod de viață cere timp și sârg, iar cine crede că vine de la sine greșește amarnic. Doar răul vine din inerție, sfințenia însă nu “se întâmplă”, ci mai degrabă este ceva ce “se construieşte”. […]

Disciplina însă trebuie să aibă, însă, un fundament pe care să se clădească, iar acest factor esențial este sentimentul de vinovăție. Deși lumea se străduiește să-l anihileze, iar filosofiile moderne să-l arunce în derizoriu, el continuă să fie o binecuvântare pentru orice muritor. Cum ne-am mai pocăi cu adevărat fără acest sentiment? Unde ar fi agonia legitimă a oricărui păcătos, acea zbatere precum a vameșului, de pildă, fără mustrările de conștiință? Fără culpabilizare, cum ar mai curge lacrimile regretului și cum ne-am mai mistui cerând iertarea divină?” (p. 145-146)

8

“Cele patru concepte – înţelepciunea, învăţătura, chibzuința – se referă la conștiință. “Dar ce este conştiinţa?”, se întreba Alexander Schmemann, iar apoi răspundea:

Nu este pur și simplu o voce lăuntrică, vocea care ne spune ce e bun și ce e rău. Nu este pur și simplu o capacitate înnăscută de a deosebi binele de rău – este ceva mult mai profund și mai puternic. Se poate ca cineva să nu fi comis nici un rău, să nu fi călcat nicio lege, să nu fi lezat pe nimeni și totuși să aibă o conștiință încărcată. (…) Conștiința este, deci, convingerea profundă a vinovăției, a conștientizării implicării – nu neapărat într-o crimă sau în ceva tău ca atare, ci în acel rău lăuntric, cu rădăcini adânci, în acea depravare morală din care izvorăsc toate crimele de pe pământ, în fața cărora orice lege este neputincioasă. (Tatăl nostru, Sophia, București, 2008, p. 66 )” (p. 167)

9

“Nu există leac mai bun pentru răul moral decât o căutare necontenită a binelui. Este acea fidelitate față de principii care apare frecvent pe paginile Sfintei Scripturi.” (p. 193)

10

“Pe zi ce trece observăm cum autoritatea părintească e subminată. De la o generaţie la alta se erodează tot mai mult, cu implicații teribile asupra celor mici. Se promovează larghețea, și nu îngustimea, iar libertatea timpurie e pusă în locul disciplinei sănătoase. Pe măsură ce ne apropiem de celălalt capăt al istoriei, preceptele biblice devin tot mai exotice. Învățătura lui Isus despre calea îngustă și cea largă par mai degrabă metafore inofensive și subiect de predică. Ei bine, cu atât mai mult părinții sunt chemați să fie pe ziduri, asemenea unor străjeri. Să nu abdice niciodată, oricât de mare ar fi diferența dintre învățătura pe care o exprimă și cea a lumii. Pentru că, așa cum spunea Ray Wenger, “părinții care refuză să-și îndeplinească această slujbă, încercând să arunce responsabilitatea pe umerii bisericii, educatorilor, păstorului ori învățătorului, refuză de fapt să urmeze poruncile și legile din cartea Proverbelor.”” (p. 230)

Publicitate