Ravi Zacharias
Mai jos sînt citatele zilnice din luna iulie 2009, pe blogul România Evanghelică, din 2 cărți ale lui Ravi Zacharias:
Ravi Zacharias, Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2009
Izbăvește-ne de rău. Restaurarea sufletului într-o cultură ce se dezintegrează
1
“În termeni spirituali, singura afirmație pe care o putem face cu toată certitudinea este că Occidentul e angajat într-o luptă colosală, a cărei miză este chiar sufletul său. Adevărat, conflictul nu este la fel de evident sau de sinistru ca în Faust al lui Goethe sau Dorian Gray al lui Oscar Wilde. Dar să nu ne înșelăm singuri: implicațiile sunt aceleași, atunci când destinul sufletului este vândut în schimbul plăcerii de moment. Într-un Occident ce devine tot mai conștient de alte culturi și religii, există o îndoială sinceră în ce privește relevanța răspunsurilor tradiționale la problemele spirituale și mulți au ajuns să creadă că trebuie să căutăm adevărata comoară sub ’alte perne culturale’.” (5)
2
“În istoria conflictului geopolitic există analogii înfiorătoare, care vorbesc despre nepăsarea colectivităților față de puterea modelatoare a agenților puterii din societate. Când Karl Marx, de exemplu, a fost îngropat în Cimitirul Highgate din Londra, la ceremonia funerară au asistat doar unsprezece oameni. În elogiul său, Friedrich Engels s-a dovedit a fi mai profetic decât a realizat lumea de atunci, când a vorbit despre influența pe termen lung a ideilor lui Marx. Cine ar fi crezut atunci unde se va duce filozofia și gândirea lui Marx? Nici cele mai fanteziste închipuiri nu ar fi prezis că un Mao Tzedung sau un Iosif Stalin vor folosi filozofia respectivă pentru a distruge sufletele unor națiuni întregi. În prezent, revolta culturală care se desfășoară în America este întâmpinată cu aceeași apatie. Se consideră că schimbările care se produc dovedesc maturizarea societății. Nimeni nu spune nimic despre realitatea cumplită a unei națiuni în pericol de a-și pierde sufletul și despre un tineret care trăiește pe marginea prăpastiei din cauza unor definiții iraționale ale vieții.” (9)
3
“Puține influențe în viață sunt atât de puternice – și trecătoare totodată – ca influența culturii. În fiecare din noi există o supunere tacită față de cerințele ei, deși ne lăudăm cu individualitatea și cu libertatea noastră de gândire. Această capcană subtilă ar trebui, în sine, să ne alerteze față de privilegiul și pericolul de a aparține unei culturi în derivă, care ne târăște fără să ne dăm seama în apele sale învolburate. Acest efect înglobant al culturii seamănă cu bătăile inimii la om. […] Atât de copleșitoare este puterea ei încât nu putem discuta despre tema esențială a culturii noastre fără să fim noi înșine prinși în interiorul ei. Suntem în interiorul ei, de aceea este necesar să găsim un punct de sprijin în afara ei pentru a produce o schimbare.” (18-19)
4
“Oferta pentru alegerile noastre în viață va fi din ce în ce mai largă. Viața a început să se asemene tot mai mult cu un bufet suedez, în care diferitele meniuri culinare sunt etalate foarte îmbietor, stârnindu-ne lăcomia, dar sațietatea pe care ne-o oferă ele dispare foarte rapid. Ciclul acesta de îmbuibare și îngrețoșare ce caracterizează lăcomia nu este doar de natură fizică; în cele din urmă el se va strecura rapid chiar în miezul experienței noastre umane. Și dacă nu sunt observate la timp, simptomnele spiritului bulimic pot să ne distrugă sufletele.” (17)
5
“Grecii ne-au dat categoriile filozofice; romanii ne-au dat o mare parte din categoriile noastre juridice; evreii ne-au asigurat baza pentru categoriile morale iar englezii ne-au dăruit limba și principiile guvernării reprezentative. (La moștenirea Angliei s-ar putea adăuga arhitectura, instituțiile de învățământ și o mulțime de alte binefaceri.) Mulți din cei care ignoră această moștenire o fac nu neapărat intenționat, ci dintr-un dezinteres cronic față de istorie. Cunoașterea și aprecierea istoriei este dificilă pentru o cultură atât de fascinată de clipă, pentru o cultură ce respinge disciplina unui context mai larg în orice domeniu de cercetare. Din nefericire, pierderea interesului față de istorie face dificilă discutarea prezentului, deoarece cunoașterea trecutului este obligatorie dacă dorim să salvăm viitorul.” (37)
6
“Simplu spus, pluralismul este definit drept existența și prezența pe piață a mai multor concepții despre lume și viață ce rivalizează pentru loialitatea indivizilor, fără ca vreuna dintre ele să fie dominantă. […] Pluralismul, cu toate avantajele și cu toate riscurile sale, face ca sfârșitul secolului al XX-lea să ofere posibilități enorme dar și riscuri uriașe. Valoarea deosebită și forța pluralismului este că îi obligă pe toți cei care au o credință să testeze veridicitatea acesteia în fața unor interpretări alternative. Iar marele risc al pluralismului este deducția falsă, în numele toleranței, că toate credințele pot fi la fel de adevărate. Totuși, în ultimă instanță adevărul, și nu popularitatea sau drepturile, este cel care ne determină destinul.” (75, 86)
7
“Este imperios necesar ca un creștin să învețe să facă diferența, în ce privește propria sa credință, între opinie și convingere. Opinia este o simplă preferință dintr-un șir de opțiuni. Cineva poate prefera o culoare sau alta, un stil sau altul. Convingerea, pe de altă parte, este înrădăcinată în conștiință și nu poate fi schimbată fără a schimba și ceea ce definește persoana care o susține. Într-o cultură pluralistă, o opinie nu trebuie apărată cu tot atâta pasiune ca o convingere. Și orice convingere trebuie susținută pe baza învățăturii clare și obligatorii a Scripturii. Odată ce aceste diferențe devin clare pentru creștin, ele sunt urmate de o importantă consecință logică: fiecare convingere trebuie însoțită de dragoste.” (87)
8
“Presupoziția că toate ideile sunt la fel de adevărate este falsă. Falsitatea ei este ușor de demonstrat pe cale filozofică. O societate care, oricât de sinceră ar fi ea, crede în egalitatea tuturor ideilor, pavează drumul spre pierderea ideilor bune. Este totuși adevărat că majoritatea oamenilor sunt călăuziți în viață de un număr restrâns de idei, de aceea este important să existe o modalitate de a stabili de ce o anumită idee este aleasă în defavoarea alteia. Aceasta este problema fundamentală a pluralismului occidental; pe ce bază ne-am încredințat pe noi înșine ideilor care ne guvernează cultura?” (91)
9
“’Cultura,’ spunea sociologul Daniel Bell, ‘este încercarea de a da o serie de răspunsuri coerente acelor situații existențialiste cu care se confruntă orice ființă umană pe parcursul vieții sale.’ Definiția lui simplă este foarte reconfortantă și nu conține lunga listă de adjective pe care unii învățați le folosesc atunci când definesc cultura. Ceea ce ne dorim noi toți este coerența în situațiile existențialiste, adică în situațiile cu care suntem nevoiți să ne confruntăm – de la ceea ce prețuim la ceea ce detestăm, de la modul în care trăim la modul în care murim, de la ceea ce e sacru la ceea ce e profan, de la ceea ce simțim la felul cum reacționăm. Cultura este liantul care unește valorile noastre. La prima vedere, lucrul acesta pare evident, dacă vrem să conviețuim unii cu alții, deoarece știm cu toții că trebuie să existe anumite trăsături comunce. Dar deseori, în cele mai dureroase momente de răscruce ale vieții, lucrul acesta nu se întâmplă, fiindcă punctele de contact dintre noi nu sunt neutre, lipsite de emoție, ci intense. Cu cât casa vecinului e mai apropiată de a noastră, cu atât mai mare va fi probabilitatea unui conflict între noi.” (95)
10
“Dacă istoria este o creație a minții umane, atunci depinde de noi dacă vrem să o iubim, să o urâm sau chiar să o ignorăm. Dar dacă ea este scena pe care marele Creator se revelează pe Sine și dragostea Sa pentru creație, atunci pu fi absolut siguri de scopul și bunăvoința Lui, atunci când lucrează în și prin creația Sa, pe care a iubit-o încă dinainte de a exista.” (132)
11
“Lecția cea mai importantă pe care o învățăm din viața lui Manase nu este nici capacitatea unei singure persoane de a-i conduce pe mulți, nici incapacitatea celor mulți care îl urmează pe primul. Cea mai importantă lecție este că testul ultim al oricărei civilizații este ce facem cu copiii noștri.” (151)
12
“Ființele umane sunt foarte dispuse să discute despre răul pe care îl observă în afara lor, dar foarte puțin dispuse să discute despre răul din ele însele.” (158)
13
“Dumnezeu nu descrie niciodată răul ca pe o idee vaporoasă și nici nu-l asociază unei mulțimi fără chip și nume. Răul e întotdeauna personal, iar cel care acționează cu răutate este responsabil de fapta sa. Cu ajutorul acestor trei componente ale răului – faptul, sentimentul și chipul – putem vedea cu ușurință de ce societatea seculară îl consideră un mister. Cu o filozofie a vieții care a exclus standardele morale obiective și care a pierdut orice scop al existenței, nu există fapt. Cu o filozofie a vieții care nu mai dorește să își asume responsabilitatea pentru nimic, ci pune mereu vina pe altcineva și pe altceva, nu mai există chip. Răul lipsit de fapt, de sentiment și de chip va rămîne pentru totdeauna un mister.” (195)
14
“Contextul modernității, chiar dacă oferea un climat neospitalier pentru adevărurile spirituale, permitea totuși dezbaterea, pentru că informația încă era supusă inducției și deducției. Spiritele calme puteau încă să lase faptele să vorbească în contextul dialogului. Pe când în mentalitatea postmodernă, scopul dialogului sau al dezbaterii nu este adevărul ci sentimentul, și când pasiunea preia controlul, faptelor nu li se mai acordă nicio legitimitate. Rezultatul va consta în meciuri zgomotoase și încrâncenate de ură.” (229-230)
15
“Bătălia timpului nostru este una a intelectului care afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut. Dar ea poate fi doar o deghizare a adevăratei bătălii, care este cea a inimii.” (240)
Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?
16
“Orice act de reflecție asupra scopului vieții se întemeiază în ultimă instanță pe două presupoziții, sau concluzii, fundamentale. Prima este ‘Există Dumnezeu?’, iar a doua este ‘Dacă Dumnezeu există, care Îi este caracterul sau natura?’ Aceste întrebări sunt imposibil de ignorat. Și chiar dacă nu sunt tratate formal, implicațiile lor se insinuează în viața noastră de zi cu zi. Toate celelalte convingeri derivă din credința ori necredința în Dumnezeu.” (9)
17
“Gândirea critică este o deprindere fundamentală. August Comte a avut dreptate când a spus că ‘ideile ori guvernează lumea, ori o aruncă în haos’. […] Istoria a demonstrat că crimele logicii pot fi mai catastrofale pentru omenire decât crimele pasionale. Cele pasionale pot fi ușor recunoscute și oprite, dar dacă însăși judecata la care este supus un anumit act este deficitară sau răuvoitoare, pericolul este dublu.” (12)
18
“Poate cineva să prescrie absolut orice, indiferent pe ce bază? Începând cu Woody Allen și sfârșind cu Howard Stern, lista cu pontifi care emit judecăți ex cathedra și modelează opiniile generației noastre e nesfârșită. Dacă pentru ca un lucru să fie crezut este suficient să-l crezi, prescriptivismul neargumentat este în mod evident vulnerabil în fața prescripțiilor opuse. Cum ar putea cineva să prescrie un principiu moral, sau absența unui principiu, fără să justifice autoritatea sursei la care apelează? Și totuși, acesta este nivelul la care se dezbat cele mai multe probleme. În talk-show-uri sau în dezbaterile dintre politicieni, pozițiile adverse sunt amendate constant și disprețuitor ca fiind o impunere asupra propriei poziții, uitându-se că de fapt tot o impunere este și situația inversă, când propria poziție este oferită celuilalt ca o soluție superioară.” (15-16)
19
“În nenumărate campusuri universitare din lumea întreagă am întâlnit studenți revoltați sau membri ai corpului profesoral pândind ca un animal de pradă să se năpustească asupra religiei, pregătiți să lanseze îndelung repetata și prost înțeleasa acuzație: Cum rămâne cu miile de oameni omorâți în numele religiei?
Nu este deloc greu de răspuns la această întrebare atât de încărcată emoțional, dacă cel care întreabă dă mai întâi socoteală de toate crimele ce au fost comise de către cei care au trăit fără Dumnezeu, oameni ca Hitler, Stalin, Mussolini, Mao și alții ca el. Antiteistul se arată foarte grăbit să înfiereze toate convingerile religioase aruncând vina, fără deosebire, asupra tuturor celor care pretind că sunt persoane religioase. Dar de ce nu dau dovadă de aceeași râvnă și când ar trebui să-i învinovățească pentru violență pe cei nereligioși?” (25)
20
“Utopia ateistă, în sensul ei atât literal cât și figurat, s-a prăbușit din cauză că în centrul tezei sale rezidă o jalnică incapacitate de a construi o teorie etică rezonabilă, coerentă și consistentă, fără a o reduce la un pragmatism pur.” (37)
21
“Malcolm Muggeridge, jurnalisul itinerant care a străbătut lumea vreme de peste șase decenii din viața sa, a spus că dacă Dumnezeu este mort, altceva Îi va lua locul. Iar ceea ce Îl va înlocui va fi ori megalomania, ori erotomania, adică ori setea de putere ori dorința de plăcere; ori pumnul încleștat, ori sexul; ori Hitler, ori Hugh Hefner – ori exploatarea economică, ori exploatarea sexuală. Muggeridge continuă spunând că ne-am pierdut punctul moral de referință fiindcă am uitat dimensiunea cea mai ușor de demonstrat a experienței umane – depravarea omului.” (43)
22
“Dacă adevărul religios este abordat de un intelect lipsit de spirit critic și e folosit ca un mijloc de evadare dintr-o realitate dureroasă, atunci, ca să folosim o analogie scripturală, exorcizarea demonului deznădejdii nu face decât să deschidă larg fortăreața minții pentru o posesiune de șapte ori mai puternică, amăgindu-l pe cel posedat cu o iluzie și mai patetică privitoare la viitor.” (54)
23
“Unul dintre cele mai frecvente refrene pe care le auzim din partea celor care au tins culmea succesului se referă la golul ce continuă să le urmărească viața, în ciuda succesului obținut. Asemenea mărturisiri constituie cel puțin unul dintre motivele pentru care problema sensului este atât de importantă în căutările vieții. Deși nimeni nu recunoaște cu plăcere acest lucru, ceea ce le conferă sens multora, în special în țările cu numeroase oportunități de dezvoltare economică, este un standard ridicat de viață, chiar dacă el cere uneori să fii gata să-l plătești cu prețul vieții. Totuși, judecând după mărturiile unora care au atins acele piscuri semețe, există și aici multă dezamăgire. După cea de-a doua sa victorie la Wimbledon, Boris Becker a uimit întreaga lume când a recunoscut că se luptă cu gândul sinuciderii. Jack Higgings, renumitul autor al cărții The Eagles Has Landed, a spus că este un lucru pe care îl știe acum, în apogeul carierei sale, și pe care și-ar dori să-l fi știut încă din copilărie: că ‘atunci când ajungi în vârf, nu te așteaptă nimic acolo’.” (62)
24
“Există puține înclinații ale minții moderne la fel de cutezătoare ca prezumția că avem dreptul la o înțelegere nelimitată a realității. Suntem în căutarea cunoașterii într-un mod care pretinde ca tot misterul să fie înlăturat, chiar și din cele mai sublime momente ale vieții. Nu vrem să avem nimic a face cu un Dumnezeu care ne refuză fie și cea mai mică informație despre orice lucru pe care credem că suntem îndreptățiți să-l cunoaștem. Mă gândesc la minunatele mistere ale vieții cu care suntem privilegiați să trăim și la multe altele a căror esență am spulberat-o prin faptul că le considerăm lucruri banale.” (85)
25
“G.K. Chesterton a spus odată: ‘Cred că lucrurile stau cam în felul următor. Dacă în dimineața de Crăciun copiii mei se trezesc și au cui să-i mulțumească pentru că cineva a pus dulciuri în ciorăpeii lor, oare eu n-am cui să-I mulțumesc că a pus două picioare în ciorapii mei?’ Recunoștința este o consecință firească a mirării, iar mirarea este o modalitate de cunoaștere a lui Dumnezeu Însuși. Unde nu există mirare, nu există nici recunoștință. În schimb, dragostea de sine naște acea atitudine care spune ‘mie mi se cuvine’, iar când această atitudine nu este împlinită, își găsește modalități catastrofice de satisfacere – și consecințele sunt incalculabile.” (95)
26
“Chiar dacă nu se recunoaște pe față acest lucru, căutarea adevărului ne urmărește fără încetare, alimentată de nevoia unor răspunsuri definitive la patru întrebări ineluctabile, mai exact la întrebările ce vizează originea, sensul, moralitatea și destinul. Niciun om înzestrat cu facultatea gîndirii nu poate evita această căutare, iar ea se sfârșește doar în momentul în care răspunsurile primite se dovedesc a fi adevărate. Aristotel a avut dreptate când a spus că filozofia începe cu mirarea; însă călătoria filozofică, sugerez eu, nu poate fi făcută decât prin adevăr.” (101)
27
“Oricât de neplăcut ar fi să recunoaștem acest lucru, o mare parte din critica pe care biserica a primit-o de-a lungul vremii a fost meritată. În scurgerea istoriei, mult rău a fost comis de oameni care au pretins că acționează în numele lui Cristos. În multe locuri din lume biserica are un renume prost, iar o retrospectivă a acțiunilor ei dintr-un anumit loc scoate la iveală motivele întemeiate pentru disprețul cu care este privită. Și comportamentul incriminat poate fi cu ușurință considerat, chiar dacă în mod greșit, ca fiind realitatea pretutindeni, fiindcă deviațiile se bucură de obicei de mai multă atenție decât norma. În zilele noastre, mare parte din ceea ce oferă emisiunile creștine de televiziune îi uluiește pe sceptici și îi stânjenește pe creștini. Cei care se folosesc de numele lui Cristos în avantaj propriu vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu. Dar eu eu vă îndrept atenția nu spre ei sau spre vreun alt om, ci spre persoana lui Isus Cristos. Uitați-vă cine este El și cine pretinde El a fi.” (110-111)
28
“De unde ne vine demnitatea? Nu avem cum să o inventăm sau să o impunem; demnitatea omului este o parte esențială a naturii sale. În această privință, învățătura creștină este unică. Profesorul Peter Kreeft de la Colegiul Boston a evidențiat clar diferența dintre gândirea creștină și cea seculară sub acest aspect. În economia creației lui Dumnezeu, există un egalitarism al ființelor umane, adică toți oamenii sunt egali în esență și demnitate. Pe de altă parte, însă, există un elitism al ideilor, și aceasta înseamnând că nu toate ideile sunt egale – unele sunt evident superioare altora.
Dar gândirea antiteistă a inversat aceasă ordine – de fapt a fost obligată s-o facă – deoarece punctul ei de plecare duce la concluzia opusă; oamenii au ajuns să fie tratați în termeni elitiști și ideile în termeni egalitariști. Drept urmare, noi promovăm anumiți indivizi sau rase și respingem alți indivizi sau rase, în vreme ce afirmăm prostește că toate ideile sunt egale. Singura șansă ca flagelul rasismului să dispară este să ne înțelegem pe noi înșine în lumina Bibliei și să învățăm să respectăm fiecare creație. În mod ironic, atunci când respingem un segment al umanității, noi ne respingem de fapt pe noi înșine.” (152)
29
“Măreția în ochii lui Dumnezeu este precedată întotdeauna de smerenia în fața Lui. Este imposibil ca eu, și tu, și oricine altcineva, să obținem măreția dacă nu venim mai întâi la Dumnezeu, Putem foarte ușor să ne găsim scuze ori să ne considerăm mai presus de alții atunci când ne comparăm cu standardul mai scăzut al altora, însă rezultatul inevitabil este înstrăinarea de noi înșine și de semenii noștri. Dimpotrivă, convingerea de păcat vine atunci când ne măsurăm cu standardul lui Dumnezeu. Începutul scopului și al caracterului în viață este conștientizarea propriei nevoi.” (156)
30
“Cuvântul universitate se referă la găsirea unității în diversitate. La un moment dat în istorie, teologia era considerată regina științelor, aducând o perspectivă unitară asupra lumii în contextul unei largi diversități de căutări intelectuale. Însă odată cu respingerea lui Dumnezeu, a fost abandonată și unitatea, rezultatul fiind o profundă fragmentare a lumii. Educația și-a pierdut coerența. Absolvenții universitățiimoderne termină de fapt pluriversitatea, o instituție în care diversele discipline nu mai au nicio legătură între ele. Prin urmare, universitățile nu își mai împlinesc menirea.” (157-158)
31
“Chiar și o privire superficială asupra istoriei umanității pune în evidență o căutare înflăcărată după lucrurile spirituale. Isus cunoștea foarte bine această tendință a spiritului uman. De aceea a spus că închinarea nu trebuie făcută numai în duh, ci și în adevăr. Neprotejată de adevăr, mintea omului se poate prăbuși în adâncurile insondabile ale superstiției și amăgirii, pe care le va îmbățișa până și în numele religiei. Închinarea nu se poate justifica singură; ea are nevoie de constrângerile adevărului, și acest adevăr se găsește în persoana și în caracterul lui Dumnezeu.” (161)
Romania Evanghelica 
Lasă un răspuns