Reimaginarea bisericii

Reimaginarea bisericii – Frank Viola, Editura Kerigma, Oradea, 2011, 277 p.

1

“Acesta este scopul acestei cărți: să articuleze un răspuns biblic, teologic și practic la întrebarea, “Există un mod viabil de a face biserică altfel decât în cadrul experienței bisericii instituționale? Și dacă da, care este acesta?

Dacă am învățat ceva în ultimii douăzeci de ani, este că la o carte ca aceasta vor exista două răspunsuri. Unul va suna cam așa: “Slavă Domnului, uite că nu sunt nebun! Am crezut că mi-am pierdut mințile. Văd că și alții au aceleași sentimente față de biserică pe care le am și eu. Cartea asta dă glas acestor sentimente și gândurilor pe care le am de ani de zile cu privire la biserică. De asemenea, îmi dă speranță că există un mod de viață ca membru al bisericii de o calitate superioară celui îndeobște cunoscut și acceptat.”

Celălalt răspuns va suna cam așa: “Cum îndrăznești să pui la îndoială practicile noastre bisericești? Dumnezeu iubește biserica. Ce drept ai tu s-o critici? Și cine-ți dă ție dreptul să pretinzi că felul tău de a face biserică este singurul valid!?”

Eu sunt primul care admite, în ceea ce mă privește, că este posibil să greșesc, în concepțiile mele. Încă mai cresc și învăț. Cu toate acestea, problema cu această obiecție specifică este că scoate la iveală tocmai problema la care se referă această carte, și anume aceea că noi, creștinii, avem concepții confuze cu privire la ce înseamnă biserica. În niciun caz, eu nu critic biserica. De fapt, scriu această carte tocmai pentru că iubesc biserica foarte mult. Și pentru că o iubesc într-o asemenea măsură, aș vrea să văd cum trupul lui Hristos se exprimă așa cum cred eu că a intenționat Dumnezeu la început ca acesta să o facă. De aceea, biserica n-ar trebui să fie confundată cu o organizație, o denominație, o mișcare sau structură de conducere. Și așa cum voi argumenta în această carte, Dumnezeu nu păstrează tăcerea asupra modului, natural, în care ar trebui ca biserica Sa să se exprime aici pe pământ. Prin urmare, ceea ce-mi reimaginez eu în aceată carte nu e biserica în sine, ci practicile ei actuale.

Mai mult, nu voi pretinde niciodată că nu există decât un singur mod “corect” de a face biserică. Și în nici un caz nu voi pretinde că eu am găsit acest mod. Această carte prezintă o reimaginare a bisericii în câteva expresii noi – expresii ce cred că sunt în armonie cu învățătura lui Isus și a apostolilor. În ce mă privește pe mine și pe nenumărați alți credincioși, noi am găsit că aceste expresii răspund celor mai profunde aspirații ale noastre ca și creștini.

Două cărți o preced pe aceasta. Prima este intitulată The Untold Story of the New Testament Church [Povestea nespusă a bisericii Noului Testament]. În această carte, prezint întreaga epopee a bisericii primului veac, în ordine cronologică. Cartea Faptele Apostolilor și Epistolele sunt combinate armonios, ca să creeze o narațiune fără sincope istoriei bisericii primare. Reimaginarea bisericii se bazează pe această relatare cursivă. Diferența este că Reimaginarea împrumută anumite cadre din aceată frumoasă narațiune și le împarte în categorii specifice. Împreună, amândouă cărțile redau o imagine captivantă a vieții bisericii noutestamentale.

A doua carte, intitulată Creștinism păgân?, demonstrează, cu date istorice, că biserica din zilele noastre a deviat într-o mare măsură de la rădăcinile sale originare. Biserica, așa cum o cunoaștem în prezent, a evoluat (sau mai bine zis a involuat) de la o expresie vie, exuberantă, organică a lui Isus Hristos, spre o organizație ierarhică, avându-și centrul de greutate la vârf, și a cărei structură urmează modelul Imperiului Roman. Este semnificativ faptul că cele mai multe biserici contemporane păstrează încă această structură.

Cartea aceasta este compusă din două părți. Prima parte este intitulată “Comunitate și întruniri”. În această parte, studiez modul în care își trăia viața biserica primară și modul în care se întrunea. Apoi, compar aceste elemente cu practicile bisericii contemporane.

A doua parte a cărții este intitulată “Conducere și responsabilitate”. În această parte, avansez ideea unui mod nou de înțelegere a conducerii, a autorității și a responsabilității de a da socoteală. Acest model este contracultural, dar înrădăcinat în principiile biblice. Este, de asemenea practic. Am văzut, în ultimii douăzeci și ceva de ani, că funcționează. Am adăugat și un apendice în care ofer răspunsuri la obiecțiile ridicate.

Vă rog să rețineți că intenția mea în scrierea acestei cărți este constructivă, nu polemică. Totuși, datorită faptului că multe dintre ideile pe care le prezint sunt radical diferite de concepția tradițională, acestea îi vor face, probabil, pe unii să ridice din sprâncene și, în unele cazuri, vor stârni chiar ostilitate.

Speranța mea este că veți avea răbdare și mă veți însoți și, de asemenea, că veți lua în considerare fiecare din argumentele mele în lumina Scripturii și a propriei conștiințe. Atitudinea cu care am scris această carte este descrisă cel mai bine de C.S. Lewis: “Socotiți-mă un pacient aflat în același spital cu dumneavoastră, dar care, fiind internat de mai multă vreme decât sunteți dumneavoastră, vă poate da niște sfaturi.” Dorința inimii mele este să văd poporul lui Dumnezeu eliberat de sub tirania stării actuale și de sub opresiunea structurilor de conducere. Și toate acestea pentru un singur motiv – ca Isus Hristos să poată ocupa din nou locul central și suprem în biserica Sa.” (p. 12-14)

PARTEA ÎNTÂI: Comunitate și întruniri

1. Reimaginarea bisericii ca organism
2. Reimaginarea întrunirii de biserică
3. Reimaginarea Cinei Domnului
4. Reimaginarea locului de adunare
5. Reimaginarea familiei lui Dumnezeu
6. Reimaginarea unității bisericii
7. Practica bisericii și planul veșnic al lui Dumnezeu

PARTEA A DOUA: Conducere și responsabilitate

8. Reimaginarea conducerii
9. Reimaginarea supravegherii
10. Reimaginarea luării deciziilor
11. Reimaginarea acoperirii spirituale
12. Reimaginarea autorității și a supunerii
13. Reimaginarea acoperirii denominaționale
14. Reimaginarea tradiției apostolice
15. Încotro mergem de-aici?

Anexă: Obiecții și răspunsuri referitoare la conducere

2

“O revoluție atât în teologie cât și în practica bisericii este iminentă. Nenumărați creștini, inclusiv teologi, slujitori creștini și specialiști în viața bisericii, caută modalități originale de a reînnoi și reforma biserica. Alții au abandonat cu totul conceptul tradițional de biserică. Aceștia din urmă au ajuns la concluzia că biserica instituțională de azi, așa cum o cunoaștem, este nu numai ineficientă, ci și lipsită de legitimitate biblică. Dina cest motiv, sentimentul lor este că ar fi o greșeală să se încerce o reînnoire sau o reformare a structurii bisericești actuale, pentru că tocmai această structură este rădăcina problemei.” (p. 15)

“Vă rog rețineți că, atunci când folosesc termenul “biserică instituțională”, nu mă refer la poporul lui Dumnezeu. Vorbesc despre un sistem. “Biserica instituțională” este un sistem – un mod de a face “biserică”. Nu este poporul care o alcătuiește. Această distincție este importantă și trebuie să țineți cont de ea când citiți această carte.” (p. 17)

3
“Am un vis, că într-o zi biserica lui Isus Hristos se va ridica la înălțimea chemării ce i-a fost făcută de Dumnezeu și va începe să trăiască potrivit adevăratei semnificații a identității ei – ceea ce-și dorește cu pasiune Dumnezeul cel Atotputernic – aceea de logodnică a Împăratului împăraților.

Am un vis, că într-o zi Isus Hristos va fi iarăși Capul bisericii Sale. Și nu în retorică pioasă, ci în realitate. […]

Am un vis, că centralitatea și supremația lui Isus Hristos va fi ținta, piatra de boltă și preocuparea fiecărui creștin și a fiecărei biserici. Și preaiubitul popor al lui Dumnezeu nu va mai fi obsedat de lucruri religiose și spirituale până la punctul de dezbinare, ci că obsesia și preocuparea lor va fi o persoană: Domnul Isus Hristos.

Am un vis, că nenumărate biserici vor fi transformate din organizații care funcționează după modelul unei societăți comerciale în familii spirituale – comunități centrate autentic în Hristos, în care membrii se cunosc îndeaproape unii pe alții, se iubesc necondiționat, suferă sincer unii cu alții și se bucură la fel.” (p. 25)

4

“Toate formele de viață au un ADN – un cod genetic. ADN-ul dă fiecărei forme de viață o expresie specifică. De exemplu, instrucțiunile de dezvoltare a trupului tău sunt codate în ADN-ul tău. ADN-ul tău determină în mare măsură trăsăturile tale fizice și psihologice.

Dacă biserica este cu adevărat organică, înseamnă că și ea are un ADN – un ADN spiritual. Unde descoperim ADN-ul bisericii? Eu susțin că putem învăța foarte mult despre aceasta privind la Dumnezeu Însuși.

Noi creștinii suntem singurii care proclamăm un Dumnezeu triunic. După cum se afirmă în crezul atanasian: “Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Duhul Sfânt este Dumnezeu, și totuși, nu sunt trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu.” Creștinismul clasic afirmă că Dumnezeu este o părtășie de trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul. Dumnezeirea este o Comunitate de trei, sau o “Trinitate”, cum o numesc teologii. Teologul Stanley Grenz scrie:

Natura triunică a lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu este social sau relațional – Dumnezeu este “Trinitatea socială”. Și din acest motiv, putem spune că Dumnezeu este “comunitate”. Dumnezeu este comunitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului, care se bucură de o părtășie veșnică și desăvârșită.

Ani la rând, am auzit învățături clare cu privire la doctrina Trinității, dar acestea nu aveau nicio aplicație practică în viața mea. Le găseam ca fiind abstracte și nepractice.

Mai târziu, am descoperit că înțelegerea activității din cadrul Dumnezeului triunic este cheia înțelegerii vieții creștine – inclusiv a vieții bisericii. După cum spune Eugene Peterson: “Trinitatea este cadrul comprehensiv și integrat pe care-l avem pentru a înțelege viața creștină și a aprticipa la aceasta.”

Și alți teologi sunt de aceeași părere. Catherine LaCunga spune: “Doctrina Trinității este, în ultimă instanță, o doctrină practică având consecințe radicale pentru viața creștină.”

În același ton scrie și Miroslav Volf: “Dumnezeul triunic stă la începutul și sfârșitul pelerinajului creștin și, de aceea, în centrul credinței creștine.”

Învățătura biblică despre Trinitate nu este o expunere despre caracterul abstract al lui Dumnezeu, ci o înfățișare a naturii Lui și a modului în care aceasta operează în comunitatea creștină. Prin urmare, această învățătură n-ar trebui considerată un apendice al Evangheliei, ci mai degrabă ar trebui să modeleze viața creștină și să inspire practica bisericii.” (p. 30-31)

5

“Unii creștini încearcă să justifice o mulțime de practici bisericești nebiblice, spunând că biserica e diferită în fiecare cultură și că se adaptează la lumea în care trăiește. Prin urmare, s-ar crede că Dumnezeu este de acord cu sistemul clerical, conducerea ierarhică, închinarea de tip performeri-spectatori, modelul liderului unic, conceptul de “mers la biserică” și cu o seamă de alte practici care au fost create în jurul secolului al patrulea ca rezultat al împrumutului de astfel de elemente de către creștini din obiceiurile greco-romane ale vremii aceleia.

Este însă biserica diferită în fiecare cultură? Și dacă este, înseamnă asta că suntem liberi să adoptăm în închinarea noastră orice practică ne place? Sau biserica s-a adaptat prea mult la cultura occidentală modernă, atât în teologir cât și în practica sa?

Vorbind despre problema contextualizării excesive, Richard Halverson scrie: “Când grecii au primit Evanghelia, au transformat-o într-o filozofie; când romanii au primit-o, au transformat-o într-o instituție; când europenii au primit-o, au transformat-o într-o cultură; și când aceeași Evanghelie au primit-o americanii, au transformat-o într-o afacere.”

Voi pune o întrebare, folosind cuvintele lui Pavel: “Nu vă învață chiar și firea?”

Noul Testament afirmă cu claritate că biserica este un organism, o entitate biologică (Ef. 2:15; Gal. 3:28; 1 Cor. 10:32; Col. 3:11; 2 Cor. 5:17). Această entitate biologică se naște atunci când sămânța vie a Evangheliei este plantată în inimile oamenilor cărora li se îngăduie să se adune în mod natural.

ADN-ul bisericii produce anumite trăsături identificabile. Câteva dintre acestea sunt experiența unei comuniuni autentice, o dragoste familială, un devotament al membrilor unii față de alții, centralitatea lui Isus Hristos, instinctul nativ de adunare fără niciun ritual, dorința înnăscută de a iniția relații profunde centrate în Hristos, impulsul lăuntric pentru o participare deschisă la întruniri și impulsul plin de dragoste de a-L mărturisi pe Isus Hristos unei lumi pierdute.

Sămânța Evangheliei produce aceste trăsături particulare în mod natural, dar modul în care sunt acestea exprimate s-ar putea să difere ușor de la o cultură la alta. De exemplu, eu am plantat odată o biserică organică în Chile. Cântecele pe care le cântau, felul în care interacționau unii cu alții, felul în care se așezau, felul în care se purtau cu copiii lor, toate acestea erau altfel decât în bisericile organice născute în Europa sau în Statele Unite.

Cu toate acestea, biserica despre care vorbesc avea toate trăsăturile principale care sunt prezente în ADN-ul bisericii. Nici acea biserică și nici alta asemenea ei nu a produs vreodată un sistem clerical, un pastor unic, o structură de conducere ierarhică sau o ordine a închinării care să-i transforme pe majoritatea participanților la adunare în spectatori pasivi.” (p. 40-41)

6

“Pentru creștini este ceva obișnuit să spună că “merg la biserică”. Prin asta ei se referă la participarea la un serviciu divin.

Este interesant însă că în Noul Testament nu apar nici “mersul la biserică” și nici “serviciul divin”. Amândouă aceste sintagme au apărut la mult timp după moartea apostolilor. Motivul este simplu. Primii creștini nu aveau aceste concepte. Ei nu considerau biserica un loc în care te duci și nici întrunirile lor nu le considerau “servicii divine”.” (p. 45)

În biserica primară, nici predica și nici predicatorul nu erau centrul atenției. Regula era participarea întregii adunări. Întrunirea era nonliturgică, nonrituală și nonsacrală. Nimic nu se făcea mecanic, ci totul venea din prezența vie a lui Hristos.

Întrunirea reflecta spontaneitate și flexibilitate, desfășurându-se într-o armosferă în care Duhul lui Dumnezeu deținea controlul în mod desăvârșit. Duhul Sfânt era liber să Se miște prin întreaga adunare și să atingă pe oricare membru al trupului, după cum voia (1 Cor. 14:26, 31). Și dacă I se îngăduia să conducă întreaga întrunire, totul se făcea în rânduială (1 Cor. 14:40).

Duhul Sfânt cârmuia adunarea într-o asemenea manieră, încât dacă cineva primea un gând de la El pe când altcineva vorbea, primul era liber să intervină în vorbirea celui de-al doilea (1 Cor. 14:29-30). Prin urmare, întreruperile erau ceva obișnuit în adunare (1 Cor. 14:27-40). O astfel de adunare este de neînchipuit în biserica instituțională de azi. (Imaginați-vă numai ce s-ar întâmpla dacă l-ați întrerupe pe pastor din predică, pentru a rosti în auzul bisericii un gând pe care l-ai primi de la Duhul.)

Nicăieri în Noul Testament nu găsim temei pentru o adunare de biserică dominată sau cârmuită de un om. Nu găsim nici temei biblic pentru adunări în centrul cărora se află amvonul și predicatorul.” (p. 49)

7

“Reforma a recuperat adevărul preoției tuturor credincioșilor, dar a eșuat în a reintegra practicile organice care întrupează această învățătură. Conceptul reformat cu privire la preoția tuturor credincioșilor era de tip individualist, nu colectiv. Era un concept limitat la soteriologie (doctrina despre mântuire), fără să includă și eclesiologia (doctrina despre biserică). Reformatorii revendicau teritoriul preoției tuturor credincioșilor, dar au eșuat în ocuparea acestui teritoriu. În biserica protestantă tipică, doctrina preoției tuturor credincioșilor nu este altceva mai mult decât un adevăr steril. O doctrină căreia i s-ar potrivi mai bine denumirea de doctrină a “preoției unor credincioși”.

Într-adevăr, puține lucruri sunt mai favorabile culturii unei vieți spirituale decât întrunirile de biserică deschise participării tuturor, așa cum sunt înfățișate acestea în Noul Testament. Dumnezeu a statornicit adunările cu participare deschisă ca o modalitate de manifestare a glorioasei realități a exprimării lui Hristos printr-o preoție care îi angajează pe toți.

Autorul Epistolei către evrei demonstrează pe larg că participarea deschisă la viața trupului este vitală pentru creșterea spirituală a fiecărui membru. El ne învață că sfătuirea reciprocă este antidotul divin pentru prevenirea apostaziei, cerința divină care asigură perseverența și mijlocul divin pentru cultivarea unei vieți spirituale individuale:

Luați seama, deci, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să- vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice: “Astăzi” pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului. (Evrei 3:12-13)

Aici ni se spune că sfătuirea reciprocă este remediul pentru inima împietrită și necredincioasă și pentru mintea înșelată. În aceeași manieră, Noul Testament prezintă sfătuirea reciprocă drept măsura divină de siguranță împotriva păcatului voit:

Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie. Căci, dacă păcătuim cu voia… (Evrei 10:24-26)

Cu toate că, de obicei, mulți clerici folosesc acest text pentru a sublinia importanța “mersului la biserică”, ei ignoră într-o veselie restul pasajului. Pasajul spune că sfătuirea reciprocă (și nu ascultatea predicii de la amvon) este scopul principal al întrunirii bisericii. Și tot sfătuirea reciprocă este inhibitorul rânduit de Dumnezeu pentru păcatul voit.

În opinia mea, noi ignorăm învățătura întreagă a acestui pasaj, spre propria noastră pierzare. Motivul este simplu: prosperitatea noastră spirituală depinde de întruniri ale comunității de credincioși care să se desfășoare sub semnul funcționării deschise a fiecărui membru spre folosul tuturor.” (p. 52-53)

8

“Este dincolo de orice controversă faptul că în viața bisericii primare Cina ocupa un loc special. Acest lucru este ilustrat de faptul că primii creștini luau Cina regulat. Biserica din Troa (Fapte 20:7) o lua săptămânal. Bisericile din Ierusalim și cea din Corint o luau și ele în mod regulat (Fapte 2:43; 1 Corinteni 11:20-21, 33). Domnul Însuși a subliniat importanța Cinei (Luca 22:19-20).

Motivul pentru care Cina Domnului ocupa un loc atât de important în biserica primară este faptul că aceasta întrupa caracteristicile majore ale vieții creștine.”

– Pâinea frântă
– Ospățul Domnului
– O masă a Legământului
– Ospățul nunții care va să vină
– Cina Domnului transcende timpul
– O umbră a Dumnezeului triunic

Vezi p. 65-70.

9

“În mod surprinzător, Biblia nu definește biserica, ci o descrie prin câteva metafore.

Unul dintre motivele pentru care Noul testament ne oferă mai multe metafore pentru a descrie biserica este acela că biserica este prea cuprinzătoare și bogată pentru a fi captată într-o singuă metaforă. Din nefericire, în încercarea de a înțelege, ekklesia, noi avem tendința de a ne opri doar la una dintre aceste metafore.

A interpreta însă biserica prin prisma doar a unei singure metafore – fie aceasta metafora trupului, a oștirii, a miresei, a viei sau a cetății – înseamnă a pierde mesajele conținute de celelalte metafore. Rezultatul: concepția noastră despre biserică va fi limitată, în cel mai bun caz, și ciuntită, în cel mai rău caz.” (p. 86)

10

“Biserica ce ni se prezintă în Scriptură este o familie iubitoare, nu o afacere. Este un organism viu, nu o organizație statică. Este expresia colectivă a lui isus Hristos, nu o corporație religioasă. Este comunitatea Împăratului, nu o mașinărie ierarhică bine unsă.

Prin urmare, atunci când o biserică funcționează potrivit cu natura ei, ea oferă:

– interdependență în loc de independență
– întregime în loc de fragmentare
– participare în loc de urmărire pasivă
– conectare în loc de izolare
– solidaritate în loc de individualism
– spontaneitate în loc de instituționalizare
– relații în loc de programe
– slujire în loc de dominare
– îmbogățire în loc de insecuritate
– libertate în loc de înlănțuire
– comunitate în loc de corporație
– atașament în loc de detașare

Potrivit terminologiei apostolice, biserica este compusă din prunci, tineri, frați, surori, mame și tați – termeni specifici familiei (1 Cor. 4:15; 1 Tim. 5:1-2; Iacov 2:15; 1 Ioan 2:13-14).” (p. 96)

11

“Probabil vă întrebați dacă eu cred că denominaționalismul va dispărea într-o zi și creștinii de pretutindeni vor începe să exprime în mod practic unitatea lor în Hristos. Din nefericire, nu văd să vină o astfel de zi în timpul vieții mele, dar sper că voi care citiți această carte veți aplica mesajul ei în viața voastră și veți acționa ca atare.

Personal, n-am avut idee cât de puternică poate ajunge unitatea creștină, decât după ce am ieșit din biserica instituțională. De atunci, am fost privilegiat să fac parte dintr-un număr de biserici organice care erau unite în jurul lui Hristos, exclusiv.

Imaginați-vă o biserică în care membrii sunt incredibil de apropiați, dar, cu toate acestea, să nu fie prea interesați de afiliația politică a celorlalți. Imaginați-vă o biserică în care membrii nu cunosc concepția celorlalți despre răpire. Imaginați-vă o biserică în care membrii nu cunosc teoriile celorlalți privind mileniul – și realmente nu le pasă. Imaginați-vă o biserică ce are o singură preocupare, o singură obsesie, un singur scop și un singur obiectiv grandios: să-L cunoască și să-L iubească pe Domnul Isus Hristos.

Aceasta nu înseamnă că diferite alte subiecte nu sunt în afara perimetrului discuției, ci că acele subiecte nu vor deveni centrul de interes al bisericii și nici nu vor constitui temei pentru dezbinarea poporului lui Dumnezeu.” (p. 112)

12

“De-a lungul anilor, nu puțini au fost cei care mă întrebau, “Frank, biserica nu prea contează, nu-i așa? Viața creștină e cel mai important lucru; biserica e ceva secundar, nu-i așa?”

Răspunsul meu la această întrebare era, “Biserica înseamnă foarte mult, pentru că înseamnă foarte mult pentru Dumnezeu. Și n-ar trebui separată de viața creștină”.

Prin urmare, în spatele practicii bisericii stă un scop enorm, incredibil. Acest scop Pavel îl denumește “planul veșnic” (Ef. 3:11). […]

Efeseni ne învață că scopul lui Dumnezeu depășește cu mult planul de răscumpărare a omului. Încă din veșnicia trecută, Dumnezeu Tatăl căuta o mireasă și un trup pentru Fiul Său, o casă și o familie pentru Sine. Aceste patru imagini – mireasa, trupul, casa și familia – alcătuiesc măreața poveste a întregii Biblii. Și ele sunt ascunse adânc în inima lui Dumnezeu. Ele sunt marea Lui pasiune, scopul Său ultim și intenția Sa de căpătâi. Altfel spus, planul veșnic al lui Dumnezeu este învăluit intim în biserica Sa. […]

De când sunt creștin, am făcut următoarea observație simplă: evanghelia noastră modernă este centrată pe nevoile omului. Ideea principală a acestei evanghelii este că Dumnezeu este binevoitor și că are ca scop principal binecuvântarea și vindecarea unei lumi decăzute. Astfel, evanghelia noastră este centrată pe mântuirea sufletului omului (vindecare) și/sau pe mântuirea trupului (vindecarea bolnavilor, eliberarea captivilor, ajutorarea săracilor, susținerea celor oprimați etc.). Pe scurt, evanghelia predicată de obicei în zilele noastre este centrată pe om, focalizată pe nevoile omenirii, fie acestea spirituale sau materiale.

Există însă un scop al lui Dumnezeu care Îl are în vedere pe Dumnezeu. Acest scop se afla în Hristos încă înainte de căderea omului. Satisfacerea nevoilor omenești este un produs secundar ce decurge automat din acest scop, nu este scopul principal. […]

Contrar opiniei larg răspândite, nu Evangheliile sunt punctul de început al credinței creștine, și nici Vechiul Testament. Atât Evangheliile cât și Vechiul Testament ne redau partea de mijloc a relatării biblice. Efeseni, Coloseni și Evanghelia după Ioan sunt introducerea și primele capitole ale relatării. Aceste scrieri ne dezvăluie un crâmpei din Hristos cel de dinainte de timp și din misiunea Sa. Viața Sa pământească, așa cum este ea relatată de Matei, Marcu și Luca, trebuie înțeleasă pe acest fundal.” (p. 116-119)

13

“Astăzi, structura de conducere ce caracterizează biserica este ierarhică și pozițională. […]

Structura de conducere contemporană derivă dintr-o concepție pozițională, care proiectează autoritatea în termenii unor posturi de ocupat, a îndeplinirii unor sarcini din fișa postului, a unor titluri de afișat și a unor ranguri de râvnit. Ea rezonează cu preocuparea obsesivă pentru structuri de conducere explicite. Potrivit acestei concepții poziționale, termeni ca pastor, prezbiter, profet, episcop și apostol sunt titluri reprezentând oficii eclesiale. (Oficiul este o nișă eclesiologică definită de un grup de oameni. Este o realitate distinctă de caracterul și acțiunile persoanei ce o ocupă.)

Prin contrast, noțiunea noutestamentală de conducere este înrădăcinată într-un concept funcțional. Acesta înfățișează autoritatea în termenii unei funcționări organice, adică se focalizează pe expresia vieții spirituale.

Conducerea în Noul Testament pune mare preț pe înzestrarea spirituală unică, pe maturitatea spirituală, pe slujirea jertfitoare a fiecărui membru. Ea pune accentul pe sarcină, mai degrabă decât pe titluri. Principala ei preopcupare o reprezintă activități cum sunt cele de pastor-ație, prezbiter-ie, prooroc-ie, supraveghe-re, apostol-ie etc.

Într-o altă formulare, gândirea pozițională este descrisă de substantive, pe când gândirea funcțională este descrisă de verbe.

În cadrul concepției poziționale despre conducere, biserica urmează tiparul structurilor manageriale și militare ale culturii contemporane. În cadrul viziunii funcționale asupra conducerii, biserica operează prin viață – viața divină. Slujirea reciprocă decurge natural când poporul lui Dumnezeu este echipat și când structurile ierarhice lipsesc.

Specifică bisericilor orientate după concepția ierarhică / pozițională este mașinăria politică ce lucrează în spatele scenei. Această mașinărie promovează anumiți oameni în poziții de putere și autoritate eclesială. Bisericile orientate pe funcționalitate sunt caracterizate de responsabilitate reciprocă și rotație colegială a rolurilor membrilor ei.  Ei ascultă împreună de Domnul. Ei se susțin unii pe alții în darurile cu care i-a înzestrat Duhul. Ei se încurajează unii pe alții spre Hristos.

Pe scurt, conducerea orientată după Noul Testament este organică și funcțională. Orientarea ierarhică / pozițională este fundamental lumească.” (p. 131-132)

14

“Fiecare biserică din Noul Testament căreia Pavel i-a scris se afla în criză. (Excepție fac destinatarii Epistolei către efeseni.) Cu toate acestea, Pavel nu se adresează niciodată în mod expres prezbiterilor din aceste biserici.

Să luăm, de exemplu, biserica din Corint, cea mai turbulentă dintre bisericile menționate în Noul Testament. În toată corespondența corinteniană, Pavel nu se adresează niciodată prezbiterilor. Nu-i critică, nu recomandă niciodată să li se dea ascultare. De fapt, nici nu-i menționează.

Pavel face apel la întreaga biserică. El arată că este responsabilitatea întregii biserici să se ocupe de rănile autoprovocate. În 1 Corinteni, de peste treizeci de ori, Pavel îi mustră pe “frați” și le cere să facă anumite lucruri. Le scrie ca și cum între ei n-ar exista vreun lider. Acest lucru e valabil în toate celelalte epistole ale sale adresate bisericilor aflate în criză.

Dacă în biserica din Corint ar fi existat lideri, de bună seamă că Pavel li s-ar fi adresat să rezolve problemele. Dar n-a făcut-o. La sfârșitul epistolei, Pavel le spune corintenilor să fie supuși lui Ștefana și casei ei, care s-au pus cu totul în slujba sfinților. Apoi lărgește grupul, și zice “și fiecăruia care ajută la lucru și ostenește” (1 Cor. 16:16).

De remarcat că Pavel pune accent pe funcție, nu pe poziție. Instrucțiunile lui sunt puse pe umerii întregii biserici. Întreaga epistolă către corinteni este un apel adresat întregii adunări în vederea rezolvării propriilor probleme.

Probabil, cel mai clar exemplu de absență a prezbiterilor oficiali din biserica din Corint se găsește în 1 Corinteni 5. În acest capitol, Pavel mandatează întreaga adunare să disciplineze un membru căzut, dându-l pe mâna Satanei (1 Cor. 5:1). Îndemnul lui Pavel este în mod contrar concepției contemporane. În gândirea de astăzi numai cei care posedă autoritate eclesială sunt considerați calificați să se ocupe de sarcini atât de complicate.

Diferența dintre felul cum îi privește Pavel pe prezbiteri și cel în care sunt aceștia priviți în cele mai multe biserici moderne, cu greu ar putea fi mai izbitor. În niciuna din cele nouă epistole ale sale către biserici, Pavel nu rostește nici măcar un cuvânt despre prezbiteri. Între aceștia se numără și tratatul său ultracoercitiv din Galateni. În schimb, Pavel le cere sistematic “fraților” să acționeze.” (p. 154-155)

15

“Noul Testament nu promovează altă formă de conducere în biserică decât cea la care toți membrii iau parte. Domnul a ales să-Și conducă biserica prin comunitatea celor mulți, a tuturor membrilor. Prezbiterii au apărut mai târziu. Ei ofereau îngrijire pastorală bisericii și asigurau supravegherea. În plus, în orice biserică din primii ani ai creștinismului existau prezbiteri, și nu doar un singur prezbiter.

Însă simplul fapt al slujirii în biserică de către mai mulți prezbiteri nu garantează că biserica va fi sănătoasă. Dacă prezbiterii nu supraveghează potrivit cu viața și harul lui Hristos, ei pot face mai mult rău decât poate face un singur prezbiter. (Din nefericire, cunosc și eu cazuri de biserici în care lideri autoritari și-au impus voința prin forță. Acești lideri nu se considerau opresori, dar biserica exact așa îi percepea.)

Din acest motiv, problema luării deciziilor în biserică este una crucială. Spre deosebire de sistemul clerical modern, prezbiterii din primul secol nu erau priviți ca figurile proeminente ale bisericii.

După cum am observat deja, în întreg Noul Testament constatăm o lipsă de atenție aproape totală acordată prezbiterilor. Această omisiune este semnificativă. Ea ridică, de regulă, serioase semne de întrebare cu privire la noțiunea protestantă de preeminență a pastorului și cu privire la noțiunea populară din terminologia “bisericii în case” a preeminenței prezbiterilor. Ambele noțiuni sunt în dezacord cu principiile Noului Testament.

În capitolul 8, am văzut că modelul biblic de conducere militează împotriva otravei supunerii forțate, a structurilor de autoritate cu greutate la vârf și a relațiilor ierarhice (Mat. 23:11; Marcu 10:42-45; Luca 22:26-27). Modelul noutestamental de conducere servește ca măsură de garantare a poziției de Cap, reală și vie, a lui Hristos. În același timp este și o măsură de prevenire a autoritarismului. Înflorirea toiagului lui Aaron ilustrează foarte frumos faptul că temeiul autorității spirituale este viața înviată (Numeri 17:1-11) și niciodată poziția deținută.

Supraveghetorii bisericii primare își exercitau slujba prin exemplu, nu prin coerciție sau manipulare. Respectul pe care-l primeau din partea celorlalți membri era direct proporțional cu măsura în care se jertfeau  în slujbă (1 Cor. 16:10-11, 15-18; Filip 2:29-30; 1 Tes. 5:12-13; 1 Tim. 5:17). Autoritatea lor era înrădăcinată în maturitatea lor spirituală mai degrabă decât poziția lor sacerdotală. În cuvintele lui Petru, ei nu supravegheau “ca și cum ar stăpâni peste cei ce le căzuseră la împărțeală, ci făcîndu-se pilde turmei” (1 Petru 5:3). […]

Simplu spus, supravegherea în Noul Testament nu era o obligație înrobitoare și nici o necesitate nemiloasă. Dimpotrivă, era o resursă familială valoroasă, marcată de smerenie, relaționare și servitute.” (p. 159-161)

16

“Disjuncția dintre practica bisericii instituționale în ce privește luarea deciziilor și realitatea Noului Testament este profundă. Ar trebui să ne oprim și să ne întrebăm cum de s-a ajuns aici.

În multe biserici instituționale, pastorul (uneori “comitetul”) ia decizii independent de biserică. Același lucru e valabil și în unele biserici în case în care cei care conduc sunt prezbiterii. În aceste biserici prezbiterii decid fără să le pese de poziția sau opinia bisericii. Membrii acesteia nu au cuvânt în chestiunile ce privesc viața bisericii. Și ce e și mai grav, dacă unii dintre membri își exprimă nemulțumirea și nu vor să se alinieze hotărârii venite de sus, li se spune că sunt liberi să plece la oricare altă biserică doresc.

În bisericile în care decizia se ia pe baza votului majorității, cei care pierd la vot ajung să pună la îndoială judecata majorității. (Uneori aceștia ajung să pună la îndoială însăși corectitudinea votului.) Faptul că Scriptura este plină de exemple în care majoritatea a greșit este trecut cu ușurință cu vederea, fiind mai convenabil. Adesea, când 52 la sută din membrii unei biserici consideră că au obținut o mare victorie, ceilalți 48 la sută cârtesc și caută să submineze decizia majorității.

Fără îndoială că ajungerea la consens costă. Pentru atingerea acestui obiectiv, tuturor membrilor unei biserici le revine responsabilitatea de a căuta ei înșiși voia lui Dumnezeu. De asemenea, membrii bisericii trebuie să se confrunte între ei și să dezbată, cu răbdare, pentru a descoperi voia lui Domnului. Ajungerea la consens presupune, adesea, renunțarea la decizii grăbite pentru ca, în schimb, să se câștige încredere prin amânare. Dar ce zidire laolaltă se dobândește! Ce lucrare a răbdării! Ce expresie a dragostei și respectului reciproc! Ce exercițiu de viață comunitară creștină! Ce înfrânare impusă firii! Ce purtare a crucii! Și ce moarte față de propria agendă!” (p. 165)

17

“De când fac parte din adunări din afara bisericii instituționale, am cunoscut multe persoane care au avut de suferit din partea unor lideri de biserici instituționale.Acestor suflete curajoase li s-au adresat întrebări directe cu privire la autoritatea eclesială. De fapt, li s-au adresat aceleași întrebări pe care liderii religioși I le-au adresat Domnului Isus cu secole în urmă: “Cu ce putere (autoritate) faci Tu lucrurile acestea, și cine Ți-a dat puterea (autoritatea) aceasta?” (Mat. 21:23). Sau, cum întreabă astăzi, “Sub a cui acoperire te afli?”

Dacă reducem totul la esență, ideea de “acoperire” se bazează pe o concepție ierarhică în ce privește conducerea bisericii, în care puterea este concentrată la vârf. Această concepție este împrumutată din structurile ce aparțin lumii acesteia. În nici un caz, ea nu reflectă Împărăția lui Dumnezeu. În consecință, constatăm că există o afinitate naturală între orientarea pozițional / ierarhică și învățătura despre “acoperire”.

Este interesant de remarcat că termenul acoperire (cu acest sens, dar sub o altă formă, aceea de învelire) apare o singură dată în întreg Noul Testament, și atunci cu referire la acoperirea / învelirea capului femeii (1 Cor. 11:15). În Vechiul Testament, termenul este folosit sporadic și, de obicei, se referă la un articol de îmbrăcăminte. Niciodată nu este folosit în sens spiritual.

Așadar, primul lucru pe care îl putem spune despre “acoperirea spirituală” este că nu prea are suport biblic. În ciuda acestui fapt, nenumărați creștini pun fără să se gândească întrebarea “Sub a cui acoperire spirituală te afli?” Unii merg până acolo încât folosesc această întrebare ca pe o hârtie de turnesol pentru a măsura autenticitatea unei biserici sau a unei organizații creștine.

Aceasta mă face să pun și eu o întrebare: Dacă Biblia tace în privința “acoperirii spirituale”, ce vor să spună oamenii când întreabă “Sub a cui acoperire spirituală te afli?” Cei mai mulți (dacă nu înțelegi) vor reformula “Cui dați socoteală?”

Aceasta însă ridică o altă problemă dificilă. Biblia nu precizează nicăieri că trebuie să dăm socoteală unor oameni. Socoteala trebui să-I dăm doar lui Dumnezeu (Mat. 12:36; 18:23; Luca 16:2; Rom. 3:19; 14:12; 1 Cor. 4:5; Evr. 4:13; 13:17; 1 Petru 4:5).

În consecință, răspunsul biblic corect la întrebarea “Sub a cui acoperire spirituală te afli?” este simplu: “Eu dau socoteală aceleiași Persoane căreia și tu Îi dai socoteală: lui Dumnezeu.” Ciudat însă, un asemenea răspuns duce, de obicei, la o înțelegere greșită și la false acuzații.

Așadar, chiar dacă timbrul și cheia în care sună “a da socoteală” sunt diferite de cele în care sună “acoperire spirituală”, cântecul este în esență același adică unul care nu se armonizează cu melodia Scripturii.” (p. 170-171)

“Adevărul este că persoana din vârful piramidei eclesiale nu dă socoteală nimănui, în timp ce tuturor celor aflați sub ea li se spune că trebuie să dea socoteală. Bineînțeles că problema reală cu modelul “Dumnezeu-denominațiune-pastor-laic” trece mult dincolo de logica ei incoerentă, de covrig. Principala problemă este că un astfel de model violează natura organiză a bisericii, pentru că, în spatele retoricii pioase despre asigurarea “acoperirii” și necesitatea de a da socoteală se poate ușor ghici un sistem pus în mișcare de spiritul de control și lipsit de suport biblic. Într-un cuvânt, chestiunea din spatele învățăturii despre “acoperire” are de-a face cu puterea și controlul.” (p. 172)

18

“Ideea că unii creștini ar avea autoritate asupra altor creștini este o mostră de exegeză forțată: este o idee lipsită de suport biblic. Când liderii bisericești devin același tip de autoritate ca și oficialii guvernamentali, ei devin uzurpatori.

Firește, în biserică funcționează o formă de autoritate, dar autoritatea care lucrează în ekklesia este drastic diferită de autoritatea exercitată în societatea umană, în ansamblul ei. Lucrul acesta poate fi înțeles diar prin faptul că biserica nu este o organizație omenească, ci un organism spiritual. Autoritatea care operează în biserică nu este o autoritate oficială, ci o autoritate organică.

Ce este autoritatea organică? Este autoritatea înrădăcinată în viața spirituală. Autoritatea organică este o autoritate comunicativă. Adică atunci când o persoană comunică viața lui Dumnezeu prin fapte și cuvinte, ea are îndreptățirea și sprijinul Domnului Însuși.

În virtutea faptului că au viața Duhului, toți creștinii sunt capabili să comunice autoritate organică. Acesta este motivul pentru care Noul Testament ne îndeamnă să ne supunem unii altora, din respect față de Hristos (Ef. 5:21). Acei creștini însă care sunt mai experimentați în viața spirituală pot exprima voia lui Dumnezeu mai bine decât cei mai tineri în credință (Evr. 5:14). […]

Creștinii pot exercita autoritate spirituală numai în măsura în care Îl reprezintă pe Hristos în cuvintele și faptele lor.

Autoritatea organică este, așadar, flexibilă și fluidă. Nu este statică. Autoritatea organică este transmisă, nu inovativă. Prin urmare, ea nu este o posesiune irevocabilă. De asemenea, autoritatea organică este evaluată și afirmată de trup.

Datorită faptului că autoritatea organică nu este oficiată ci derivată, credincioșii nu-și pot asuma, nu pot moșteni, nu pot conferi sau substitui autoritatea lui Dumnezeu, ci doar o pot reprezenta. Precizarea aceasta este foarte importantă. Neînțelegerea acestei realități a condus la grave confuzii și abuzuri în poporul lui Dumnezeu. […]

Dacă o persoană este cu adevărat spirituală, aceasta se va vedea în felul de trai și de slujire al acesteia. Spiritualitatea poate fi pusă în evidență numai prin fapte, nu prin autopromovare sau pretenția persoanei care și-o asumă. În felul acesta, concentrarea bisericii organice pe slujire și funcționare o ajută pe aceasta să se protejeze de alunecare spre cultul personalității.” (p. 181-183)

19

“Sistemul denominațional a fragmentat trupul unic al lui Hristos prin partizanat religios. A înstrăinat familia lui Dumnezeu, împărțind-ol în grupări religioase separate. A sfâșiat fibra frățietății, transformând-o într-o adunătură nesfârșită de partide religioase. A fracturat părtășia poporului lui Dumnezeu. A ciopârțit trupul lui Hristos. A spart biserica în cioburi. A produs mii de clanuri rivale în familia lui Hristos. (E șocant să aflăm că în lume există în prezent mai mult de treizeci de mii de denominațiuni creștine.) Într-un cuvânt, adunătura denominațională contemporană a poluat peisajul creștin.

Avocații denominaționalismului susțin că acest sistem este de ajutor. Pentru ei, diferitele denominațiuni reprezintă diferitele părți ale trupului lui Hristos. Sistemul denominațional este însă străin de principiul noutestamental și incompatibil cu unitatea creștină. El se bazează pe diviziuni omenești, nejustificate biblic (1 Cor. 1, 2, 3) și emană dintr-o viziune fracturată cu privire la la trupul lui Hristos ce contravine diversității în unitate a Dumnezeului triunic.” (p. 199)

20

“Sistemul clerical și structura instituțională sunt cele care inhibă redescoperirea comuniunii tuturor, uzurpă locul de căpetenie funcțională a lui Hristos și reprimă deplina slujire a fiecărui credincios. În consecință, toate încercările de reînnoire vor fi întotdeauna limitate, câtă vreme sistemul clerical și structura instituțională nu sunt desființate ca să rămână doar comunitatea locală. […]

Cred cu tărie că sistemul clerical, din care face parte oficiul pastoral modern, trebuie să fie abandonat. Sistemul este unul dintre principalii vinovați, nu oamenii, nu motivele sau intențiile. Experiența m-a învățat că o biserică instituțională nu va întruchipa niciodată visul lui Dumnezeu, până nu va recunoaște că matricea în care operează este inadecvată și dăunătoare sieși. În ciuda bunelor intenții ale celor care le-au conceput, structura și ierarhia interioară a bisericii instituționale ne prescriu înfrângerea.” (p. 226-227)

Publicitate