Rugăciunea lui Isus

rugaciunea-lui-isus

Rugăciunea lui Isus: o abordare tematică – Ghiță Mocan, Societatea Biblică din România, 2014, 329 p.

1

“Numită de obicei Rugăciunea de Mare-Preot, așa cum spuneam, ea nu trebuie privită doar din perspectiva ei mediatoare. Într-adevăr, Domnul Hristos Se interpune între oameni/ucenici şi Dumnezeu Tatăl, însă nu acesta pare a fi înțelesul principal. Mai degrabă ar trebui să vedem în această titulatură calitatea Sa de jertfă. Într-o manieră ireversibilă, El S-a adus pe Sine ca preț de răscumpărare, deci Marele-Preot S-a urcat El însuși pe altar. Aici este diferența, aici este unicitatea! Mijlocitori găsim adesea în Scriptură, așa cum găsim și în istoria milenară a creștinismului, dar un al doilea Răscumpărător ce Se jertfește pe Sine, nu. Clădită pe această realitate a jertfei supreme, Rugăciunea are, într-adevăr, și o valoare profetică. După cum vom observa, Fiul lui Dumnezeu anunță vremuri și evenimente ce vor veni. El Se roagă pentru ucenici în perspectiva prigoanei, a atacurilor spirituale și a altor provocări. Viitorul nu e roz deloc în Rugăciunea lui Isus, dar nici deprimant. Profetismul acestei mijlociri este marcat de speranță, de acea liniște bazată pe încrederea în Dumnezeu. Ca și Împărat al Împărăției Sale, Domnul Isus va învinge forțele răului, iar ucenicii vor fi în mâna Sa.” (p. 28)

Emil Bartoș: “Nu multe cărţi teologice abordează rugăciunea spirituală a lui Isus din Ioan 17. Deși extrem de importantă, în fapt și în conținut, ea nu s-a bucurat de o atenție specială din partea exegeților români. Scrisă într-un stil cursiv, accesibil oricărui gen de cititor, analiza propusă de Ghiță Mocan în această lucrare combină fericit teologia biblică și practica eclesială. Lectura ei ne îmbie la meditație personală și o mai mare încredere în suveranitatea lui Dumnezeu.. De asemenea, suntem invitați să ne implicăm în dinamica Împărăției lui Cristos, al cărei Rege este chiar Mijlocitorul nostru.”

Moise Ardelean: “Iată o analiză profundă a Rugăciunii lui Isus înălțată cu puțin timp înaintea Patimilor. Aceasta Îl glorifică pe Tatăl, evidențiază divinitatea Fiului și-i întărește pe ucenici. Parcurgând lucrarea de față, suntem motivați să ne rugăm și noi. Plini de credință, având certitudinea că suntem ascultați, să mijlocim concret și din toată inima înaintea lui Dumnezeu. Nu facem decât să urmăm exemplul Domnului și să ne bizuim pe calitatea lui de Mare-Preot.”

Ioan Brie: “Lucrarea reprezintă o fascinantă analiză a Rugăciunii lui Isus, rostită înaintea suferințelor Sale. După cum se poate observa încă de la primele pagini, cartea încântă prin rigoarea științifică și o atitudine pastoral-devoțională. Scrisă într-un limbaj și un stil larg accesibil, dezbaterea propusă de autor va îmbogăți cititorul atât în plan intelectual, cât și spiritual.”

2

“Rugăciunea lui Isus nu înseamnă doar cristologie. Aici întâlnim şi alte doctrine, precum teismul (învăţătura despre Dumnezeu) și eclesiologia (învățătura despre Biserică. […]

Cu ceva timp în urmă, profesorul Nils A. Dahl scria un eseu îndrăzneț: Factorul neglijat în teologia Noului Testament. Printr-o justă exegeză, el demonstra că “înțelegerea lui Dumnezeu este factorul cel mai neglijat din teologia nou-testamentală văzută ca întreg”. Deși a stârnit critici vehemente, faptul e totuși real, poate chiar usturător. Există o tendință vizibilă în a ne ocupa exclusiv de Isus, pierzându-L din vedere pe Tatăl. Or, după cum observăm, Isus nu ne-a încurajat niciodată în această direcție. Noul Testament nu-L ignoră pe Tatăl în nici un fel, chiar dacă uneori Îl subînțelege în textul său. Mai mult, fără să ne dăm seama, Îl vedem uneori pe Dumnezeu printr-un fel de “asociere” cu personajele nou-testamentale. Prezenţa Lui în text pare ascunsă sub intriga unei întâmplări ori sub avalanșa unor evenimente. Iată un risc enorm de care suntem prea puțin conștienți. Tocmai de aceea ar trebui să recuperăm imaginea unitară a lui Dumnezeu și să o promovăm ca atare. În fond, relatările Scripturii, narațiunile ei cele mai atrăgătoare, au scopul de a ni-L prezenta pe Cel Preaînalt.” (p. 43)

3

“Îl proslăvim pe Domnul prin atitudinile noastre. Nu faptele, ci mediul interior cu care facem sau nu facem anumite lucruri. Aici se poartă cea dintâi bătălie a credinţei. Volumul slujirii este pus de Dumnezeu pe cântarul justei atitudini. De aici o sumedenie de surprize. Oameni care au cele mai pure și spirituale intenții, dar cu o prestație stângace. Alții, dimpotrivă, au atitudini jalnice, dar prestația lor e pusă în ramă. Însă, dincolo de pura analiză, doar primii Îl onorează pe Dumnezeu. Pe lângă atitudini, mai avem și strădaniile noastre. Doctrină dubioasă în spațiul evanghelic, ea este (totuși) biblică și necesară. O atitudine bună pune în mișcare o acțiune la fel de bună. Reușită sau nu, această acțiune trebuie să atingă apogeul. Dacă admitem că toate faptele noastre bune sunt incomplete în raport cu perfecțiunea lui Dumnezeu, înseamnă că viața ni se compune dintr-o succesiune de tentative. Încercăm, ne străduim, tatonăm, dar facem toate acestea cu seriozitate și frică de Domnul. În fine, Îl proslăvim pe Hristos prin consecvența noastră. Eșecul în facerea binelui este ceva inerent (nu scuzabil). Prin aceasta nu încurajăm răul, ci doar observăm limita. Ei ridică și merg înainte. Alții, se lamentează la nesfârșit, se autoînvinovățesc și se deprimă, dar nu se mai ridică poate niciodată. Rămân prinși în propria lor slăbiciune, în vreme ce Domnul e gata să-i ridice. Dar, să fim onești: de câte ori scăzămintele nu i-au încurajat, indirect, pe alții?! Nu-i așa că, prin toată rușinea, a-ți recunoaște limitele te face mai credibil în fața semenilor?! De ce n-am aprecia tenacitatea cu care unii se agață de poala lui Hristos, în loc să-i judecăm pentru micile poticneli din traseu?! În fond, prin lucruri de felul acesta El este proslăvit și așezat în mintea noastră pe locul ce-l merită.” (p. 89-90)

4

“Doar recunoscând propriile limite, vom putea accede spre cunoaşterea divină. Atitudinea joacă un rol fundamental şi aici. Copleşiţi de Dumnezeu, frapaţi de revelația și Cuvântul Lui, ar trebui să avem cu adevărat simțul măsurii. Pentru nu e vorba doar de cunoașterea lui Dumnezeu, ci și de o bună receptare a propriei persoane. “Dacă arta și filosofia încearcă o cunoaștere a ființei prin escaladare, teologia o face prin coborâre, prin pătrundere.” În timp ce-L căutăm pe El, ne sondăm mai bine pe noi. Nostalgia Edenului încă stăruie în inima noastră, iar această dorință de apropriere de Dumnezeu este legitimă. Ce bine că ea este și posibilă prin lucrarea lui Hristos.

Rugăciunea Domnului face multe referiri în această direcție. Cum apostolii vor înțelege mai târziu, nu există rațiune mai înaltă pentru o viață de om decât să-L cunoaștem pe El. Cauza Lui este o miză suficientă pentru fiecare dintre noi. A trăi pentru scopuri mai înalte decât viețuirea însăși – iată marele deziderat. Și toate acestea sunt posibile prin Hristos. Această optică spirituală se va amplifica mereu și-și va atinge apogeul acolo, în Împărăția lui Dumnezeu.” (p. 122)

5

Fragilitatea, laşitatea şi nepăsarea – de aceste lucruri dorește Domnul să ne păzească. Firea pământească urmărește mereu o soluție facilă. Tendința noastră de victimizare este mai pronunțată decât ne place să recunoaștem. Gândul renunțării, indiferent de consecințe, ne cuprinde adesea. Și, în fine, indolența ascunsă a inimii ne compromite de prea multe ori. Toate aceste metehne cresc în solul neîncrederii în Dumnezeu.” (p. 132)

6

“Privit în sinteză, fragmentul [Ioan 17:12-14] conţine trei elemente. Primul se referă la protecţia Fiului în ceea ce-i priveşte pe ucenici. Fiind pusă la timpul trecut (“îi păzeam Eu”), această protecție s-a consumat de-a lungul umblării lor cu Mântuitorul. Dar, așa cum spuneam, această protecție dovedise în mod cert divinitatea lui Isus. Al doilea element se referă la pierderea lui Iuda (“afară de fiul pierzării”), o dramă pe care Isus o resimte înainte să se consume în fapt. Al treilea element introduce tema adversității mundane (“lumea i-a urât”). Disprețul lumii debutează odată cu ascultarea de Cuvânt. Nu există nici un decalaj între cele două, cel puțin potrivit Rugăciunii lui Isus. De îndată ce oamenii acceptă chemarea divină, ei intră într-un conflict “natural” cu spiritul lumii. O nepotrivire tot mai vizibilă simt ucenicii în raport cu tiparul majorității, iar această nepotrivire naște ură.” (p. 159)

7

“Există ceva mult mai grav decât prigoana. Prigoana presupune o acțiune exterioară din partea lumii (sau dinspre lume). Văzută ca un agent extern, lumea rămâne distinctă și, așa cum spuneam, pericolele venite din exterior întâmpină de obicei o rezistență solidă. Însă mult mai gravă este contopirea cu lumea. Aici lucrurile ating cota maximă de dramatism. Dacă prigoana produce forme de martiraj, coabitarea cu lumea produce victime în plan spiritual. Prima ucide trupul (care oricum e perisabil), a doua ucide credința (care e comoara cea mai de preț). Căderea lui Iuda este probabil cea mai tristă afirmație a Rugăciunii lui Isus. Este singura pierdere incalculabilă, singura situație care îndurerează inima Mântuitorului. Încă înainte de a-l întâlni, în grădină, Isus îl pomenește în Rugăciune. Într-o balanță rapidă, el este trecut în categoria “pierderi”, iar acest fapt dovedește încă o dată sinceritatea Fiului lui Dumnezeu. Pe toți îi alesese în același mod și îi trecuse prin aceeași școală, dar unul dintre ei eșuase. Și ce durere provoca acest eșec nu doar pentru Isus, ci și pentru urmașii Lui.” (p. 184-185)

8

“Confesionalismul și conformismul erodează viața și dinamismul uceniciei, transformând-o într-un fel de inerție religioasă. Și pentru acest motiv este necesar să aprofundăm Rugăciunea lui Isus. Ea ne arată că sfințenia arde ca o flacără puternică în inima lui Dumnezeu. Dar ne mai arată cum, în mod providențial, acest foc poate să cuprindă și inima noastră, purificându-ne și făcîndu-ne destoinici pentru orice lucrare bună.

Deși înțeleasă în moduri diferite, “sfințenia” înseamnă, înainte de toate, dedicare totală. Nu doar un simplu acord sau o emoție de moment. Nu demagogie și nici clișee care sună bine, dar în care nimeni nu mai crede. Este mai degrabă o mișcare energică orientată spre un singur țel. Mintea și inima, cogniția și emoția, voința și gândul se înscriu pe aceeași traiectorie. Nimic din ființa noastră nu rămâne pe din afară, nimic nu se împotrivește. În sens invers, un om nesfânt înseamnă, înainte de toate, un om cu inima împărțită. Cineva care se dedică parțial, care-și mai păstrează din propriul eu, deși e conștient de consecințe. Se înțelege că nimeni nu este perfect (și nici nu poate fi aici și acum), iar Dumnezeu este rezonabil când ne cere un anumit lucru. Știind din ce suntem făcuți și cu ce ne confruntăm, nu are așteptări iluzorii de la noi. Totuși, este legitim să ne ceară o dăruire fără rest. Aceasta este ceea ce-I putem oferi lui Dumnezeu ca un întreg. Prestația noastră este stângace și mereu incompletă, în vreme ce dedicarea poate să atingă plenitudinea. Acolo dorește El să fim compleți, fără nicio reținerere sau ascunziș.” (p. 202-203)

9

“Cei care descriu viața misionară a Bisericii o pun, de obicei, sub semnul riscului. A face misiune înseamnă a te învinge în primul rând pe tine. Comoditatea, egoismul și preconcepțiile trebuie să se topească în focul mistuitor al inimii.” (p. 234)

10

“Faptul de a fi împreună este fundamental în Rugăciunea lui Isus. Această unitate presupune consacrarea anterioară (“Sfinţeşte-i prin adevărul Tău”), dar şi protecţia divină (“Păzește-i de Cel Rău”). Astfel, moralitatea personală devine un fundament pentru legătura dintre ucenici, iar providența lui Dumnezeu va fi cadrul acesteia. Într-un fel, toate petițiile Rugăciunii conduc spre aceasta din urmă. Toate conlucrează la binele comun al ucenicilor, adică la relațiile lor. Pentru că nimic nu ar fi mai păgubos decât, după ce ani de zile umblaseră cu Mântuitorul, să se împrăștie din nou. Mai grav, să recadă în vechile păcate pe care le săvârșeau înainte de întâlnirea cu El sau să trăiască în neorânduială din punct de vedere spiritual.” (p. 282)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: