Sărbătoarea Corturilor

Sărbătoarea Corturilor – Ioan T. Morar, Editura Polirom, Iași, 2016, 480. p

1

“Nu un șarpe am crescut la sîn, cum zice Scriptura, ci doi. Frica și trufia. Încercînd să privesc înapoi cu înțelegere, nici nu pot spune clar ce m-a împins să colaborez cu Securitatea, frica sau trufia? Frica să nu mă toarne altcineva pe mine ori sentimentul că sînt cel mai bun și că eu ar trebui să conduc grupul de muzică din biserică sau, măcar informal, trupa de tineri din jurul lui Jac? […]

Pe atunci credeam că există două entități care sînt veșnice: Dumnezeu și Comunismul. Am colaborat cu amîndouă – mi-am împărțit viața între credința în Biserică și delațiunea la Securitate. De a doua aș fi vrut să scap la u moment dat. Dar nu s-a mai putut.” (p. 11)

2

“Nu pot spune cu exactitate de ce am plecat de la baptişti. Adică nu am un set de motive pe care să le pot expune. Mie chiar mi-a părut rău, într-un fel, că acolo am crescut, acolo eram învățat, acolo era credința mea, așa cum era ea, mai fragilă uneori, dar era. Cu toate astea, în noua nota mea informativă am spus că Grupul caută o biserică mai deschisă la modernizare și o atmosferă mai destinsă. Era o prostie, dar de unde să știe “domnul inginer Oproiu” că penticostalii nu erau deloc mai moderni, ci, dimpotrivă, mai puțin emancipați. Cînd am ajuns noi acolo abia au început unii să poarte cravată. […]

Singurul motiv adevărat pentru care am făcut această trecere e că ne-am luat după Jac, sprijinit și de Beni, care a spus că noi suntem “drumeţi ai credinţei”. Tratativele le-a dus Jac, prin dirijorul corului de acolo. Înainte de asta știu că a fost și ideea de a merge la Creștinii după Evanghelie, dar a rămas o simplă idee fără urmări. Inițial a fost vorba să mergem de cîteva ori “de probă”, după care să ni se facă și Botezul cu Duhul Sfînt, ca completare a botezului nostru baptist, făcut numai cu apă.” (p. 71)

3

“Eu eram jachist prin Beni. Jachist de grasul doi. Eram fermecat de Beni, care era fermecat de Jac. Abia mai tîrziu, după multe întîmplări și despărțiri, în ultimul ceas, al doisprezecelea, să zic, devenisem și eu jachist adevărat. Deja eram singurul. Atunci cînd nu mai trebuia să scriu despre cei din Grup, cînd scăpasem de obsesia notelor informative, m-am putut apropia și l-am putut simți pe Jac în toată tulburătoarea lui trăire spirituală. Și m-am întrebat alături de el: “Oare noi ne schimbăm credinţele sau credinţele ne schimbă pe noi? “.“ (p.76)

4

“I-am spus, direct, că și noi vrem să îmbrăţişăm de tot religia lui Isus. Şi că vrem să ne circucidem.

– La vîrsta asta? Dar doare, frate! E cam riscant…

– Nu, nu doare, că ni se face anestezie locală.

– Cine v-o face?

– Dumneavoastră. De aia am venit.

– Păi… nu ştiu ce să zic… n-am mai făcut așa ceva, eu am fost ginecolog… e altă treabă…

– Trebuie să fiți anestezist doar, mohel avem de la sinagogă, e oficial, cu patalama… Sigur nu vă e frică să faceți niște injecții.

– Unde să le fac…

– Avem amenajat tot… nu e nimic ilegal. Mă rog, nu o să ne fălim cu asta, nu putem da anunț la ziar… va fi discret, cam cum sînt unele botezuri și la baptiști, noaptea, în păcure, în Mureș, să nu afle lumea. Nu ne ascundem, dar nici nu ne expunem…

– Cîți sînteți? Să știu cîte injecții…

– Treisprezece în total. În general ne știți, sîntem Grupul, nucleul lui…

– Și toți, deodată, o să vă tăiați împrejur? Doamne, Isuse, ajută-mă să-i ajut!” (p. 148-149)

5

“- Ne-am născut baptişti, cei mai mulţi dinte noi. Jac, liderul nostru spiritual, s-a născut ortodox, apoi a trecut cu familia la baptiști. El e din Zalău, în fine, dintr-un sat din Sălaj… de fapt, din Șimleu. Am alcătuit, în Arad, un grup muzical care, tot mai mult, a devenit Grup cu identitate religioasă. Am avut probleme la baptiști, am fost dați afară… de fapt, am plecat de bunăvoie la penticostali, am stat și acolo o vreme, cu cîntece, cu vorbit în limbi, cu botezul Duhului Sfînt… dar nu ne-am simțit confortabil sufletește… așa că am plecat la adventiști, am recuperat Sabatul… Între timp, Jac cînta la sinagogă, el și vreo patru sau cinci din Grup. Se numeau “Talmud-Tora” și au avut succes… Apoi a venit ideea de a trece la mozaism… Ne-am pregătit de convertire, ne-am tăiat împrejur… în fine, am devenit evrei. Şi nu ştiu cum s+a născut ideea că, dacă vrem să fim evrei cu adevărat, trebuie să ajungem în Israel. Am fost ajutaţi de comunitate… şi am ajuns aici.” (p. 120)

6

“Mă așteptam să ajung într-o comunitate în care toți să fie prieteni, să ne bucurăm de șansa de a fi în Israel, de a trăi momente religioase înălțătoare. Dar am ajuns într-un fel de CAP, locuind împreună, muncind împreună și construind socialismul împreună. Un socialism rural inspirat nu de Marx neapărat, ci de Tolstoi. Singura diferență dintre colhozurile sovietice (sau ceapeurile românești) și kibbutz era că nu ni se cerea să fim atei. Eram credincioși, dar nu se punea baza pe asta. Un fel de adiere laică se simțea în mai multe kibbutzuri, printre care și al nostru. Venit dintr-un stat care avea ca ideal ateismul științific, integrarea mea, om în căutarea credinței, a fost imposibilă. […]

Nu am putut să ne facem prieteni acolo, mai ales că preocupările noastre religioase erau autentice. Pînă şi rabinul (un polonez din Cracovia) care avea în grijă kibbutzul era mai preocupat de egalitate, de politică și de sport decît de Tora. Avea aerul unui secretar de partid din întreprinderile noastre: nu muncea, doar observa șli dădea indicații. Puține și alea. Am profitat totuși de orele de ebraică, de cele cîteva cărți de istorie a Israelului și, în general, de bibliotecă, pentru a compensa izolarea în care trăiam.

Nu, nu acesta era Sionul visat. Nu eram nici noi kibbutznicii ideali, culegători de portocale spălați pe creier și bucuroși că-s egali unii cu alții. Fotbal nu jucam, jocuri de cărți, seara, nici atît. Și nici în echipa de dansuri nu am intrat. Ce am fi făcut cu pricepere nu ni s-a permis: orchestra americanilor nu ne-a chemat să cîntăm și noi în micile turnee prin localitățile din jur, făcute și ele pentru a aduna un ban în plus în căciula colectivă din care eram plătiți toți.” (p. 249-250)

7

“Cu Eliazar ca dascăl “de împletit”, ne-am dus la masa cea lungă și am ales fiecare dintre noi plantele pentru “buchetul final”, de fapt un mănunchi. Cele patru specii sînt frunza de palmier (dar cel care face curmale), creanga de mirt, creanga de salcie și etrogul, un fel de lămîie. Pentru creștini, mănunchiul acesta se numește “buchetul Domnului”. Cele trei ramuri se împletesc și rezultă un fel de trident, cu frunzele de palmier la mijloc. Desigur, și aici sînt mai multe școli și curente, interpretări și sfaturi. Așkenazii împletesc într-un fel, sefarzii în alt fel. Așkenazii încep balansarea buchetului într-o direcție, sefarzii în altă direcție. Iar hasidimii cînd așa, cînd așa. Cîte corturi, atîtea obiceiuri și legi!

– E un hățiș de înțelesuri simbolice în Sărbătoarea Corturilor.

– Da, a răspuns Eliazar. Spunea un profesor de-al meu, de la universitate, cam așa: “Dumnezeu a pus între noi și el o barieră de netrecut: înțelepciunea rabinilor.” Acolo, în înțelepciunea rabinilor, se nasc înțelesuri noi, se sting altele, vechi. Vedeți, evreii etiopieni (nu vei care vin aici și se dau pe brazdă, adică devin ortodocși), care au o credință străveche, prerabinică, să-i spun așa, nu au Sărbătoarea Corturilor. Au, tot timp de o săptămînă, Sărbătoarea Umbrei. Deci nu pomenesc coliba, cortul, ci umbra din interior. […]

– S-a spus că cele patru specii ar reprezenta patru tipuri de credincioși, a insistat Beni să continuăm discuția.

– O, aici gîndirea rabinică a zburdat. Unii consideră că cele patru specii reprezintă cei patru patriarhi ai Israelului: Avram, Isac, Iacob și Iosif.. Alții spun că se referă la corpul uman, etrogul fiind în acest caz simbolul inimii. Marele Maimonide are o interpretare care mie îmi place, e mai rațională. Zice că cele patru specii ar reprezenta etapele intrării poporului lui Moise (fără Moise) în Țara Promisă.” (p. 303-305)

8

“- Și acum ce ești, ca religie?

– Ce sînt? Nu am o identitate foarte precisă… Aș spune că sînt credincios al Bibliei. Biblist. Sînt și baptist, că așa m-am botezat, sînt și evreu, că așa m-am născut, sînt și metodist, că așa m-am însurat… Și sînt tată de copii pe jumătate indieni și pe sfert evrei.

– Deci e mai greu de stabilit o identitate… mai ales pentru copii. Interesant… Am mai întîlnit aici un caz al unei poloneze cu două convertiri… și, în prezent, cu nici o identitate…

– E greșit să cauți cu orice preț o identitate atunci cînd absența ei te face fericit.” (p. 329-330)

9

“- Noi nu mai sîntem evrei în totalitate, asta am decis întorcîndu-ne. Cum ți-am mai spus, Vechiul Testament plus paradis egal creștinism. Isus, la care noi revenim, pe care nu-l puteam scoate din Cort, promite paradisul. Suntem iudeo-creștini, suntem ca Isus, care a fost iudeu pînă la moarte. Luăm din învățătura Lui, dar nu din învățăturile ulterioare Lui. După Înviere învinge viața. Care e veșnică. Vom trăi mereu, fără dureri. Vom fi în paradis. Nu ne putem identifica total cu speranța evreului de a reînvia pentru Noul Templu. Practic, de cînd ne-am întors, de cînd am montat Cortul, noi nu mai suntem doar evrei – subliniez asta și ar trebui subliniat și în predici. Noi sîntem în Arad, Jac, și aici vom muri, aici vom învia.” (p. 441-442)

10

“Teoria lui Beni despre Apocalipsă (scrisă la mașina kibbutzului)

“În fiecare dintre noi e și o bucățică din sfîrșitul lumii. Apocalipsa nu va fi o explozie, ci o năpădire lentă a morții. Apocalipsa e un proces, nu un fulger. Lumea se îndreaptă spre Apocalipsă – toate busolele defecte, toate corectitudinile, toate egalitățile o duc într-acolo. Cînd se vor stinge religiile, se va stinge lumea.

Lumea nu a fost făcută într-o zi, așa încît de ce ar fi distrusă într-o zi?”” (p. 470)

Publicitate