Suicidul. O analiză teologică

suicidul

Suicidul. O analiză teologică – Emanuel Adrian Sârbu, Editura Ars Academica, București, 2011, 327 p.

Din prezentarea pe ultima copertă:

Dr. Emanuel Adrian Sârbu, “în calitatea sa de teologi, filolog, sociolog şi psiholog, deţine suficiente calităţi şi cunoştinţe pentru a se aventura într-un demers atât de ambițios precum cel de față, el fiind doctor în teologie, membru fondator al Asociației de Suicidologie, inițiatorul unei noi paradigme disciplinare – suicidologia integrativă – și, de asemenea, inițiatorul unui site care oferă sprijin emoțional și consiliere persoanelor cu comportament autodistructiv și supraviețuitorilor acestora”. (Prof. Univ. Dr. Vasile Talpoș, Universitatea din București)

1

“Conform statisticilor oficiale ale organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, aproximativ un milion de oameni şi-au pus capăt zilelor numai în anul 2000, iar numărul celor care au încercat să facă lucrul acesta, însă au eșuat din varii motive, este de 10-20 de ori mai mare. Statistic vorbind, lucrul acesta înseamnă că la fiecare 3 secunde, undeva în lume o persoană încearcă să se sinucidă, și că la fiecare 40 de secunde unul dintre aceștia reușește. De asemenea, forul internațional antecitat atrage atenția că numărul celor care aleg să își încheie socotelile cu viața prin autoliză este mai mare decât cel al victimelor tuturor conflictelor armate care se desfășoară la nivel global și, de asemenea, că este similar sau sensibil superior celui al victimelor accidentelor rutiere. Toate acestea plasează suicidul pe una din primele trei poziții în topul principalelor cauze de deces ale adolescenților și tinerilor adulți la nivel mondial și, respectiv, pe poziția a treisprezecea a cauzelor de deces ale tuturor categoriilor de vârstă.

O analiză comparativă a statisticilor referitoare la suicid relevă faptul că, în ultimii 45 de ani, rata sinuciderilor la nivel mondial a crescut cu 60%, motiv pentru care numeroase țări au introdus, în planurile lor anuale de acțiune și în strategiile lor de dezvoltare pe termen mediu și lung, politici speciale de prevenire a fenomenului suicidar.

La nivel european, fenomenul este cu atât mai îngrijorător cu cât nu mai puțin de opt state membre se află în topul primelor țări ale lumii cu cei mai mulți bărbați sinucigași, respectiv cinci state membre în topul primelor 15 țări ale lumii cu cele mai multe femei care se sinucid.

Cele mai multe sinucideri se înregistrează în statele est-europene din fostul bloc sovietic: Lituania, Belarus, Rusia, Slovenia, Ungaria. Kazahstan, Letonia, Ucraina.” (p. 15-16)

“Cartea Suicidul. O analiză teologică reprezintă o contribuție științifică deosebit de importantă în dezbaterea unei complexe problematici: sinuciderea, ca punct terminus al existenței – domeniu de mari dimensiuni și cu implicații profunde, rezultatul unui proiect de cercetare științifică de anvergură, ambițios realizat de un cercetător tânăr, având o solidă formație științifică și profesională, multi- și inter-disciplinară.” (Prof. Univ. Dr. Ștefan Costea, Universitatea Spiru Haret din București)

“O gamă largă de argumente logice și empirice reușesc să arate că nu doar teologiile creștine ar avea de câștigat prin integrarea studiilor din alte domenii științifice, ci și suicidologia în sine ar beneficia de pe urma încorporării teologiei creștine în cadrul acestei științe multidisciplinare, inclusiv în vederea eficientizării măsurilor practice de protecție, intervenție și prevenție privitore la suicid.” (Conf. Univ. Dr. Alexandru Neagoe, Universitatea de Vest din Timișoara)

2

“Perspectiva creştină asupra sinuciderii rămâne constantă inclusiv în perioada Renaşterii, în ciuda faptului că existau deja numeroase ramuri denominaţionale. Ala cum remarcă Minois, “atât pentru catolici, cât şi pentru lutherani, calvinişti şi anglicani, suicidul e un act diavolesc şi, din această cauză, intră în arsenalul luptelor religioase: un mare număr de cazuri de sinucidere la adversar e dovada caracterului satanic al cauzei pe care o îmbrățișează; partizanii săi sunt stăpâniți de Diavol, care-i împinge în ghearele deznădejdii. Fiecare grupare religioasă e așadar deosebit de vigilentă în reprimarea suicidului în propriile rânduri și în exploatarea știrii suicidului printre dușmani.” Se poate remarca deci că, în pofida influențelor culturale și a afirmării libertății individuale, a redescoperirii valorilor antice, creștinismul a fost întotdeauna ferm și s-a pronunțat categoric împotriva suicidului, pe care nu-l recunoaște ca opțiune a omului nici măcar atunci când propria existență este considerată de acesta insuportabilă. Astfel, sinuciderea nu poate fi în nici un caz asociată cu ideea de ascultare de Dumnezeu, de sfințenie sau de element (fie el și incidental) al unei vieți creștine autentice, ci mai degrabă ca apanaj al disperării, al influenței demonice, al lepădării sau al căderii din adevărata credință și umblare cu Hristos.” (p. 28)

3

“Nu există nici o îndoială în privinţa faptului că problematica suicidului a fost abordată din diverse perspective, într-un număr impresionant de articole, secțiuni din diferite tratate și lucrări de specialitate și, desigur, în lucrări de sine stătătoare. Cu toate acestea, George Minois remarcă următoarele:

În pofida progresului înregistrat în perioada din urmă în privința cercetării istorice în domeniul suicidului, numărul de lucrări consacrate exclusiv acestei problematici e încă restrâns, partea esențială a materialului documentar fiind dispersată într-o multitudine de lucrări despre moarte, din sfera dreptului penal, a psihologiei, medicinei, sociologiei, literaturii, teologiei, demografiei pe care, evident, nu se pune problema să le enumerăm aici. (Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 344)

Într-adevăr, potrivit estimărilor lui Minois, dacă se cumulează eforturile tuturor domeniilor antemenționate, se pare că există peste cinci mii de articole și cărți referitoare la problematica suicidului, însă “clasice” pot fi considerate, în opinia aceluiași autor, lucrările lui J. Baechler, A. Bayet, R. Cavan, D. Daube, E. Durkheim, H. Fedden, M-A. frison-Roche, R. Jaccard, M. Thevoz. P. Moron. J. O’Dea. […]

Observaţia lui Minois referitoare la cercetările existente cu privire la problematica suicidului se dovedeşte a fi adevărată şi în domeniul teologiei. Deşi problematica a fost abordată consistent, în sute de lucrări, număr celor consacrate exclusiv şi in extenso acestui subiect este neimpresionant, deşi există extrem de mulţi autori care au avut contribuţii cel puţin notabile. Acestea au abordat însă fie anumite particularităţi ale problemei (cum ar fi, de exemplu, cea a recuperării sau reintegrării supraviețuitorilor, a intervenției în cazurile în care se constată un act iminent auto-distructiv etc.), fie au fost integrate în diverse tratate teologice sau în lucrări specializate de consiliere creștină. Astfel se poate vorbi, pe lângă lucrările clasice ale lui Augustin, Toma d’Aquino şi alţii, şi despre lucrări contemporane valoroase ale unor autori precum: John Breck, Olivier Clement, Jean-Claude Larchet din spațiul ortodox, ba chiar, pentru vechimea și curajul abordării, și cea a lui Ioan Popescu (1989); apoi merită amintite măcar contribuțiile lui Elio Sgreccia și Victor Tambone din spațiul romano-catolic, ale lui Gary Collins, jay Adams, Larry Crabbm Billy graham, June Hunt, Josh McDowell, Bob Hostetler , Erwin Lutzer, Scott B. Rae, Charles Stanley din spațiul protestant evanghelic.

În concluzie, se poate afirma că, deși s-au înregistrat progrese remarcabile în fiecare dintre domeniile de cercetare care, împreună, fac obiectul de studiu și alcătuiesc suicidologia, există o serie de zone neexplorate și neluate în seamă decât individual, ceea ce face ca progresul suicidologiei în sine să nu fie cel potențial. Prin urmare, se poate conchide că, deși este necesară continuarea de către fiecare dintre disciplinele antemenționate a eforturilor în direcțiile impuse de metodologiile de cercetare și de premisele specifice, se impune totuși și acordarea unui grad mai mare de atenție perspectivelor integratoare, cumulării, conexării și coroborării acestor cunoștințe pentru a putea contribui împreună la crearea imaginii de ansamblu, necesară atât înțelegerii mai profunde a problematicii suicidului, cât și identificării unor modalități de intervenție și de prevenire mult mai eficiente.” (p. 33-34)

4

“Punerea în practică a pornirilor autodistructive depinde într-o măsură covârșitoare de modul în care este privită moartea, pe de o parte, și viața de dincolo de moarte, pe de altă parte. […]

Pentru creştinul autentic, practicant, experienţa morţii reprezintă, așa cum magistral a descris-o Dumitru Stăniloae, un moment necesar și plin de sens, întrucât marchează trecerea individului în faza eshatologică, “acolo unde se revelează sensul deplin al existenței pământești”. De altfel, indiferent dacă există acord sau un dezacord vizavi de poziția teologică a lui Stăniloae, trebuie admis faptul că, oricât de straniu ar părea, cel mai sigur lucru cu privire la viața umană este… moartea. Din acest punct de vedere nu există nici dubii, nici dezbateri, nici pasiuni sau negații în nici una dintre marile religii ale lumii. De aici însă, lucrurile se complică, fiecare teologie, curent de gândire, mișcare și grupare ideologică venind cu propriile sale interpretări și percepții referitoare la realitățile ultime.

Ideea de viață după moarte – idee de bază a creștinismului, care este o religie exclusiv a învierii – presupune continuitatea existenței umane, într-o formă similară cu ceea ce individul experimentează în timpul viețuirii sale terestre sau într-o formă diferită de cea cotidiană. Asemănările și diferențele posibile, anticiparea a ceea ce va să fie, aura de mister datorată faptului că dorința de cunoaștere trebuie limitată doar “la ceea ce este scris”, şi nu la cât şi-ar dori poate ființa umană să fie scris – toate acestea au stârnit pasiuni, controverse, ba uneori chiar și războaie. Dacă multe dintre aceste lucruri sunt astăzi de domeniul trecutului, au rămas, în schimb, convingerile, doctrinele, lucrările teologice, mișcările și curentele de gândire pe care le-au generat. Iar subcapitolul de față își propune, cum s-a arătat deja, o trecere în revistă a modului în care diferitele confesiuni creștine s-au raportat la acestea, le-au asimilat, ori le-au respins. Există însă și afirmații cu care toate denominațiunile, ramurile și subramurile confesionale creștine manifestă un acord unanim, iar una dintre acestea este, cu siguranță, faptul că moartea nu este în nici un caz cea din urmă realitate a destinului uman.” (p. 64-65)

5

“Cu privire la diversele perspective creştine referitoare la factorii motivatori ai suicidului, se poate observa identificarea corectă a acestora şi, mai mult, în acord cu celelalte direcţii de cercetare, chiar dacă nu întotdeauna ele respectă strict clasificarea celorlalte ştiinţe. Totuşi, ţinând cont de faptul că, în numeroase situaţii, acestea au la bază observarea strictă a unei cazuistici, proces care se întinde pe toată durata existenței sale multimilenare, se poate afirma că oferă un valoros input în suicidologie, în contextul integrării teologiei în această știință inter-disciplinară.

Un prim autor la care se va face referire este Charles Stanley, ale cărui observații constituie într-un fel o mixtură între factorii endogeni și cei exogeni descriși. Astfel, el consideră că există cinci factori motivatori ai suicidului, indiferent dacă acesta survine în cadrul societății laice sau în biserică: o cauză căreia persoana respectiv îi este dedicată trup și suflet (endogen); un pact între doi sau mai mulți oameni (exogen); sentimentul puternic al lipsei de sens / semnificație (endogen); circumstanțe care îl copleșesc pe individ (endogen); o boală prelungită care a adus cu sine și dureri puternice, care nu pot fi înlăturate (endogen). Acestor cauze, el le adaugă aproape întotdeauna o alta, mult mai profundă: auto-izolarea pe care și-o impun sau pe care o experimentează cei mai mulți oameni înainte de a se sinucide (aceasta fiind, la rândul ei, o modalitate de autoexcludere socială, deci o perspectivă exogenă, care apare însă pe fond endogen).” (p. 113)

6

“Josh McDowell şi Bob Hostetler compară efectele unui suicid cu cele ale unei avalanşe, sau ale unui val care, indiferent de intenţia celui care a declanșat-o sau dacă acesta este sau nu conștient de efectele sale distructive, nu îl afectează doar pe suicidar, ci deopotrivă și pe cei apropiați lui: părinți, parteneri de viață, rude apropiate, prieteni, membri apropiați din biserică etc. Câteva dintre efectele acestor crize includ: auto-învinuirea pentru moartea sinucigașului, complexe de vinovăție; ba, uneori, acestea pot chiar crea premisele ca rudele de gradul întâi sau prietenii apropiați să îi urmeze exemplul negativ.

Sinuciderea marchează, în denominațiile tradiționale, așa cum s-a amintit deja tangențial, nu doar apogeul unei crize în relația cu divinitatea sau cu familia nucleară, ci și al unei crize în relația cu Biserica, comunitatea de credincioși cu care (teoretic, până la proba contrarie și, în mod specific, până la comiterea actului autolitic) ar fi împărtășit aceleași valori. Prin alegerea voluntară a individului de rupe relația sa cu Dumnezeu (existentă sau potențială), Biserica Ortodoxă consideră că suicidarul își reneagă apartenența ca membru în Trupul lui Hristos, Biserica, urmarea firească a acestui fapt fiind, cum s-a arătat, refuzul acesteia din urmă, prin canoanele bisericești, de a-și da acordul și de a-și oferi serviciile ca sinucigașul să fie înmormântat creștinește; implicit, asta înseamnă oprobiul public asupra autorului actului autolitic, dar și asupra familiei sale – care, pe lângă durerea prilejuită de moartea celui drag, va fi nevoită să înfrunte și prejudecățile sau dezaprobarea celor din comunitate.

Acesta este probabil unul dintre motivele pentru care John Breck pledează pentru o înțelegere profundă a crizei traversate de supraviețuitori, din partea Bisericii, care ar trebui să dea dovadă de iubire, milă, compasiune creștină și să manifeste o atitudine pastorală, terapeutică. La aceeași concluzie ajunge și Gary Collins, care vede în suicid un potențial strigăt de ajutor, căruia Biserica, comunitatea, trebuie să se grăbească să-i răspundă, să se implice, să prevină.” (p. 149)

7

“Cu siguranţă, teologia creştină a adus, de-a lungul timpului, numeroase beneficii nu doar prin etica pe care a promovat-o (care a dus la crearea unui stil de viață în urma căruia societatea occidentală a cunoscut o dezvoltare fără precedent), ci şi prin contribuţia semnificativă la limitarea comportamentului auto-agresiv. Gary P. Stewart, comentând afirmația potrivit căreia suicidul ar fi o soluție permanentă la o problemă temporară, subliniază faptul că, “din perspectivă creștină, suicidul nu este permanent și nu soluționează nimic. Fiecare individ este creat după Chipul lui Dumnezeu și este, prin urmare, o ființă nemuritoare ale cărei responsabilități și răspunderi pentru faptele sale merg dincolo de mormânt”. Cu toate acestea, au existat în istoria Bisericii perioade în care martirajul a fost confundat cu dorința de a muri, fiind considerat uneori nu o opțiune din fața căreia individul nu trebuie să se dea înapoi dacă situația o impune, ci chiar o virtute pe care ar fi de preferat să o dobândească. Acesta este motivul pentru care, de-a lungul timpului, numeroși gânditori creștini au analizat problema și au luat atitudine, eliminând falsurile și preconcepțiile, pentru a scoate la lumină adevărurile biblice, așa cum au fost acestea înțelese și aplicate de-a lungul timpului de oamenii care au făcut din ascultarea de Dumnezeu scopul vieții lor.” (p. 157)

8

“Pentru teologul care militează pentru justeţea şi oportunitatea includerii teologiei, ca ştiinţă, şi pentru consilierea creştină, ca formă particulară de intervenţie terapeutică, în cadrul suicidologiei, tocmai această distincţie dintre bolile mintale şi posibila influenţă a unor factori spirituali exteriori individului poate reprezenta un plus de valoare, întrucât în felul acesta pot fi acoperite și domenii care nu sunt și nici nu pot fi abordate în mod profesionist și eficient de alte științe. În ciuda numeroaselor prejudecăți create de-a lungul timpului legat de aceste aspecte, la care filmologia hollywoodiană a contribuit din plin și, din păcate, a făcut o imensă defavoare Bisericii și în mod special consilierii creștine, în cadrul intervențiilor specializate terapia se realizează de către profesioniști cu pregătire atât în domeniile clasice de intervenție (psihologie, psihiatrie), cât și în cel teologic. Consilieri creștini cu reputație internațională, cum este cazul lui Gary Collins, recomandă ca luarea în discuție a practicii exorcismelor să fie făcută doar după o analiză extrem de profundă a cazului respectiv, în momentul în care celelalte metode terapeutice nu dau rezultate și doar dacă există siguranța că lipsa apariției unor îmbunătățiri nu se datorează incompetenței sau insuficientei pregătiri a terapeutului, și nici refuzului consiliatului de a coopera în procesul terapeutic. În schimb, este extrem de util și de benefic a se lua în considerare faptul că individul, în calitate de creștin, poate fi ținta atacurilor influențelor demonice, având în vedere starea de război spiritual în care Biblia afirmă că se află toți urmașii lui Hristos (Efeseni 6:12). Iar dacă lucrul acesta este adevărat, și dacă este veridică ipoteza că aceste forțe întunecate ar putea contribui la favorizarea sau la propagarea unei conduite (auto)violente sau (auto)distructive, atunci domeniile tradiționale de intervenție, respectiv psihologia / psihoterapia au limite serioase atât în prevenirea, cât și în intervenția eficientă în astfel de cazuri. Spre deosebire de ele, consilierea creștină, ca ramură specializată a teologiei, are avantajul de a milita nu atât în favoarea exorcismelor (deși nu le exclude, cu exigența ca ele să fie făcute de creștini maturi recunoscuți de Biserică pentru capacitatea lor de intervenție în atare situații), cât pentru prevenirea unor atari ipostaze, prin întărirea capacității individului de a lupta împotriva acestor factori, prin încercarea de a-l “imuniza”, după cum subliniază Collins, citându-l pe Pavel (Efeseni 6:11-18):

Noi nu suntem instruiți să luptăm împotriva acestor forțe prin exorcisme și confruntări de un înalt dramatism. În schimb suntem îndemnați să devenim tari în Domnul și în puterea tăriei Lui. Să ne îmbrăcăm cu toată armura lui Dumnezeu pentru a putea ține piept uneltirilor Diavolului… Și având lucrurile acestea în minte, să fim în stare de alertă și să continuăm mereu să ne rugăm pentru toți sfinții”. Trebuie să arătăm o atitudine fermă împotriva Diavolului, însă nu prin încercarea de a ne împotrivi acestuia prin forţele noastre proprii, ci bizuindu-ne în schimb pe puterea măreață a lui Hristos.” (p. 183-184)

9

“Motivul principal, în accepţiunea lui Lutzer, pentru care un creștin nu trebuie să-I forțeze mâna lui Dumnezeu sau să se “arunce” în brațele Lui înainte de a fi chemați de El, pe nume, este acela că vom da socoteală pentru felul în care am trăit (și acest lucru include și ultimele clipe de viață) pe pământ; în plus, există riscul ca unii oameni să se înșele în privința calității lor reale de creștini, situație în care sinuciderea ar reprezenta cu siguranță doar începutul unei nenorociri eterne și, din nefericire, ireparabile.

Tentația sinuciderii în viața celui credincios este abordată de June Hunt în cartea Cheile consilierii biblice, unde oferă șapte argumente raționale preventive:

– Sinuciderea respinge pacea interioară oferită de Dumnezeu.
– Sinuciderea respinge suveranitatea lui Dumnezeu cu privire la durata vieții.
– Sinuciderea nu acceptă dreptul lui Dumnezeu de a fi Domn al vieții tale.
– Sinuciderea încalcă porunca lui Dumnezeu de a nu ucide.
– Sinuciderea refuză capacitatea lui Dumnezeu de a-ți vindeca rănile.
– Sinuciderea respinge planul lui Dumnezeu de a-ți da speranță.
– Sinuciderea respinge puterea lui Dumnezeu, care este deja în tine, pentru a te face sfânt.

Cele “șapte motive pentru a spune NU sinuciderii” pot fi considerate o reiterare a unei mini-teologii evanghelice cu privire la suicid, incluzând ideea de suveranitate a lui Dumnezei, calitatea Lui de Domn al vieții, interdicția de a ucide, împiedicarea sfințirii credinciosului, puterea divină de a oferi sprijin și putere în încercări ș.a.m.d. Ar mai putea fi totuși, adăugate cel puțin două alte motive: că omul este plăsmuit după imaginea Creatorului, iar al doilea, care decurge din el: că omul poartă în el darul divin al vieții.

O poziție oarecum atipică au Josh McDowell și Bob Hostetler care, după ce afirmă răspicat că sinuciderea nu este în nici un caz aprobată de Scriptură și, implicit de Dumnezei, fiind o încălcare a principiului sanctității vieții (însă nefiind “păcatul de neiertat”), arată că, avându-se în vedere suficienţa jertfei lui Hristos pentru toate păcatele – trecute, prezente și viitoare – nici măcar sinuciderea nu anulează efectele harului. În final, cei doi autori își exprimă convingerea că victimele actului suicidar care sunt copiii lui Dumnezeu se găsesc în prezența Stăpânului îndurării. Așa cum s-a arătat deja, se poate considera că, întrucât nu există argumente biblice care să susțină fără urmă de îndoială o asemenea posibilitate, afirmarea ei nu reprezintă decât o hazardare și un act periculos, potențial letal pentru un cuicidar insuficient de matur încât să poată lua decizii în deplină cunoștință de cauză.

Deși pare a le da dreptate celor doi autori antecitați (considerând, așa cum s-a arătat deja, că Dumnezeu iartă inclusiv păcatul sinuciderii), Charles Stanley afirmă în mod categoric că promisiunea iertării nu reprezintă în nici un caz acordarea permisiunii de a ceda tentației, dimpotrivă, creștinul confruntat cu o astfel de problemă ar trebui să facă apel la toate “armele” credinței, nădăjduind în puterea lui Dumnezeu de a ajuta și de a regenera.

Cu privire la creștinii care dau curs acestor gânduri, Garry Collins afirmă că săvârșesc un păcat, însă nu “păcatul de neiertat” despre care vorbește Scriptura. Militând pentru implicarea activă a Bisericii în problemele cu care se confruntă membrii săi, pentru o manifestare constantă a preocupării și a dragostei față de cei mai slabi, pentru solicitarea sprijinului divin prin rugăciune, Collins subliniază că. în situația în care nu se reușește împiedicarea gestului fatal, responsabilitatea finală îi aparține exclusiv sinucigașului, neputând fi considerată un eșec al celor care au încercat să îl ajute să nu o facă. Este – sau cel puțin pare a fi – exact opusul la ceea ce opina Hauerwas, citat de Breck în cartea Darul vieții:

Un cuvânt final în această privință, din partea eminentului etician protestant Stanley Hauerwas pare relevant: “Sinuciderea nu este, întâi de toate, o judecată despre o persoană, ci o aducere aminte că nu am reuşit să întrupăm, ca o comunitate, legământul de a nu ne abandona unul pe celălalt”. Sinuciderea e o tragedie ce ne implică pe fiecare dintre noi ca mădulare ale unui singur trup. Și, într-o oarecare măsură, răspunderea ei cade asupra noastră, a tuturor.” (p. 250-252)

10

“Impactul mărturiei creştine evanghelice (ca ramură a protestantismului “radical”) în domeniul prevenirii sinuciderilor poate fi considerat demonstrat și susținut de o serie de studii și cercetări sociologice solide. De asemenea,a fost evidențiată importanța participării la serviciile religioase și, mai ales, a încurajării membrilor să se implice activ în viața bisericii, în cultivarea de legături frățești care să continue și în afara spațiului eclesial, în manifestarea unei atitudini pline de grijă și de dragoste hristică față de coreligionari și, nu în ultimul rând, față de toți membrii societății.” (p. 302)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: