Surprins de speranţă

Surprins de speranță – Tom Wright, Editura Metanoia, Oradea, 2016, 381 p.

1

“Credinţele despre moarte și ceea ce urmează dincolo vin în toate formele, variantele și mărimile posibile. Chiar și o privire rapidă la punctele de vedere clasice ale tradițiilor religioase majore contrazice vechea idee că toate religiile sunt în esență aceleași. Există o diferență imensă între musulmanul care crede că un băiat palestinian ucis de soldații israelieni merge direct în rai și hindusul pentru care desfășurarea riguroasă a karmei înseamnă că trebuie să se întoarcă într-un alt trup, pentru a trece în următorul stadiu al destinului său. Există o diferență imensă între iudeul ortodox care crede că toți ci neprihăniți vor învia la o nouă viață în trup și budistul care speră ca după moarte să se evapore asemenea unei picături în ocean, pierzându-și orice fărâmă de identitate în măreața și necunoscuta, și amorfa viață de apoi. Și există bineînțeles variații majore între diferitele ramuri sau școli de gândire din cadrul acestor mari religii.” (p. 23)

2

“Această credință a primilor creștini în existența unei speranțe dincolo de moarte se află, după cum se poate dovedi, pe harta iudaică, nu pe cea păgână, dar (…), în șapte puncte semnificative, această speranță iudaică a suferit modificări remarcabile, care pot fi identificate, cu o consecvență remarcabilă, la autori începând cu Pavel, la mijlocul primului secol, continuând cu Tertulian și Origen, la sfârșitul celui de-al doilea secol, și mergând mai departe.” (p. 71)

3

“Învierea lui Isus se oferă pe sine studenților de la istorie sau științe, nu mai puțin decât creștinului sau teologului, nu ca un eveniment extrem de ciudat din lumea pe care o cunoaștem, cât ca evenimentul extraordinar de caracteristic, de prototipic și de bază al lumii, așa cum a început ea să fie. Nu este un eveniment absurd din lumea veche, ci este simbolul și punctul de pornire al noii lumi. Afirmația formulată în creștinism are această magnitudine: că odată cu Isus din Nazaret nu există doar o nouă posibilitate religioasă, o nouă etică sau o nouă modalitate de mântuire, ci o nouă creație.” (p. 99-100)

4

“Atmosfera scepticismului care, în ultimii 200 de ani, a făcut să fie ruşinoasă, ba chiar demodată, sugestia că învierea lui Isus s-a întâmplat cu adevărat nu a fost niciodată și nu este nici acum un lucru neutru în sine, din punct de vedere sociologic sau politic. Lovitura de stat intelectuală prin care Iluminismul i-a convins pe atâția că “noi știm acum că oamenii morți nu învie”, ca și cum aceasta ar fi fost o descoperire modernă, și nu o simplă reafirmare a ceea ce Homer și Eschil au considerat a fi indiscutabil, merge mână în mână cu celelalte principii iluministe, mai exact că am devenit majori, că Dumnezeu poate fi înlăturat, că putem continua să conducem lumea cum vrem noi, modelând-o în avantajul nostru, fără nicio imixtiune din exterior. În aceeași măsură, regimurile totalitare din ultimul secol s-au numărat fără îndoială printre manifestările diverse ale unui totalitarism mai larg al gândirii și culturii împotriva căruia s-a revoltat acum, și pe bună dreptate în opinia mea, postmodernismul. Cine, la urma urmei, nu a vrut ca morții să învie? Nu doar timizii pe plan intelectual sau raționaliștii. Ci și aceia care au fost și sunt la putere, tiranii sociali și intelectuali și bătăușii; Cezarii amenințați de un Domn al lumii care a înfrânt ultima armă a tiranului, moartea însăși; Irozii îngroziți de recunoașterea post-mortem a adevăratului Rege al iudeilor. Și acesta este momentul în care a crede în învierea lui Isus încetează dintr-odată să mai fie o chestiune de investigare a unui eveniment ciudat din primul secol și devine o chestiune de redescoperire a speranței în secolul XXI. Speranța este ceea ce primeşti când dintr-odată îți dai seama că este posibilă o altă viziune asupra lumii, o viziune în care cel bogat, cel puternic și cel lipsit de scrupule nu au, în definitiv, ultimul cuvânt. Aceeași schimbare de viziune asupra lumii cerută de învierea lui Isus este și schimbarea care ne va abilita să transformăm lumea.” (p. 107-108)

5

“Cuvântul “escatologie”, care literal înseamnă “studiul ultimelor lucruri”, nu se referă numai la moarte, judecată, rai și iad, așa cum obișnuia să se creadă (și așa cum încă multe dicționare definesc cuvântul). El se referă la credința puternic păstrată a majorității iudeilor din primul secol și, în fond, a tuturor creștinilor de la început că istoria se îndrepta spre ceva sub călăuzirea lui Dumnezeu; și că locul spre care se îndrepta era spre noua lume a lui Dumnezeu, o lume a dreptății, a vindecării și a speranței. Tranziția de la lumea actuală la lumea cea nouă nu era o chestiune de distrugere a universului imediat spațiu-timp, ci de vindecare radicală a sa. Așa cum am văzut în ultimul capitol, scriitorii Noului Testament, mai ales Pavel, au așteptat cu nerăbdare acest moment și au văzut în învierea lui Isus debutul, primul rod al acestui moment. Așadar, când eu (și mulți alții) folosim cuvântul “escatologie”, noi nu vorbim doar despre “a doua venire”, și chiar mai puțin despre o anumită teorie cu privire la ea, ci mai degrabă vorbim despre însemnătatea viitorului lui Dumnezeu pentru lume și despre credința că acel viitor a venit deja și ne întâmpină în prezent. Acest lucru îl găsim în Isus însuși și în învățăturile Bisericii Primare. Prin urmare, ei au adus modificări, dar nu au renunțat la credințele escatologice iudaice pe care le împărtășeau deja.” (p. 158-159)

6

“Parousia este, de fapt, unul dintre acei termeni prin care Pavel este capabil să spună că Isus este realitatea în care Cezar reprezintă parodia. Teologia sa cu privire la cea de-a doua venire face parte din teologia sa politică despre Isus ca Domn. Cu alte cuvinte, avem limbajul cuvântului parousia, al prezenței regale, aflându-se într-o juxtapunere tipic paulină cu limbajul apocaliptic iudaic. Acest lucru nu cred că ar fi prezentat multe probleme pentru primii ascultători ai lui Pavel. Cu siguranță a creat probleme pentru cititorii ulteriori, mai ales pentru cei din ultimul secol sau cam așa ceva.” (p. 168-169)

7

“Întreaga judecată viitoare este percepută în esență ca fiind o veste bună, nu una rea. De ce? În primul rând este o veste bună deoarece Acela prin care justiția lui Dumnezeu va curăța în sfârșit lumea nu este un tiran cu inima împietrită, arogant sau răzbunător, ci Omul suferinței, Acela care a cunoscut durerea; Isus care i-a iubit pe păcătoși și a murit pentru ei; Mesia care a luat asupra Lui pe cruce judecata lumii întregi. Acest lucru înseamnă de asemenea că El este în mod unic investit să judece sistemele și conducătorii care au împărțit lumea între ei, iar Noul Testament arată acest lucru ici și acolo. […]

În Noul Testament și în teologia creștină ulterioară, această judecată este anticipată în anumite circumstanțe. Am vorbit deja de justificarea prin credință. Același lucru este adevărat și în ce privește euharistia, în 1 Corinteni: a mânca și a bea din trupul și sângele lui Isus înseamnă a te confrunta aici și acum cu Acela care este Judecător, dar și Mântuitor al tuturor. Și același lucru este adevărat cu privire la lucrarea Duhului, după cum vedem încă o dată în Ioan 16. Când va veni Duhul, declară Isus, El va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. Judecata finală, cu alte cuvinte, va fi anticipată în lumea prezentă prin lucrarea călăuzită de Duhul Sfânt și prin mărturia discipolilor lui Isus.” (p. 180-181)

8

“Pavel spune că Dumnezeu ne va da trupuri noi; s-ar putea foarte bine să existe o oarecare continuitate corporală, ca și în cazul lui Isus, însă Dumnezeu este cât se poate de în stare să recreeze oameni, chiar dacă (vezi cazul martirilor din Lyon) cenușa lor este împrăștiată într-un râu cu ape repezi.

Ori de câte ori apare întrebarea “cum” în scrierile primilor creștini, răspunsul revine: prin Duhul. Duhul care se mișca pe deasupra apelor, Duhul care a locuit în Isus cu atâta abundență, încât a devenit cunoscut ca Duhul lui Isus: acest Duh, deja prezent în urmașii lui Isus ca întâiul rod, arvuna a ceea ce va veni, nu este numai începutul vieții viitoare, chiar în momentul prezent, ci și puterea activatoare prin care transformarea finală va avea loc. Crezul de la început vorbea despre “Duhul Sfânt, Domnul și dătătorul de viață”. Acest lucru este credincios Noului Testament.” (p. 203)

9

“Misiunea bisericii trebuie să reflecte şi să fie modelată de speranţa viitoare, aşa cum o prezintă Noul Testament. Eu cred că, dacă înțelegem aceste trei domenii – dreptatea, frumusețea și evanghelizarea – în termenii anticipării restabilirii întregii lumi de către Dumnezeu, vom descoperi că ele se completează reciproc, că, de fapt, ele fac parte dintr-un întreg mai mare, care este mesajul speranței și al noii vieți care vine împreună cu Vestea bună a învierii lui Isus.

Aceasta reprezintă, cred eu, temelia speranței în viața de zi cu zi a bisericii.” (p. 275-276)

10

“Săptămâna Paştelui în sine nu ar trebui să fie vremea când toţi preoţii răsuflă uşuraţi şi se duc în vacanţă. Ar trebui să fie o sărbătoare de opt zile, cu șampanie servită după rugăciunea de dimineață sau chiar înainte, cu o mulțime de Aleluia, cu imnuri multe și cantate spectaculoase. Este oare de mirare că oamenilor le e greu să creadă în învierea lui Isus, dacă noi nu ne aruncăm pălăriile sus în aer? Este oare de mirare că ni se ni se pare greu să trăim învierea, dacă nu o facem în mod exuberant în liturghiile noastre? Este oare de mirare că lumea nu este interesată din moment ce Paștele este sărbătorit doar ca un final fericit de o zi, înghesuit la capătul a 40 de zile de post și întristare?” (p. 303)

Publicitate