Tânjirea după Dumnezeu

Richard J. Foster și Gayle D. Beebe – Tânjirea după Dumnezeu. Șapte căi ale devoțiunii creștine, Editura Casa Cărții, Oradea, 2009, 354 pag.

Cartea a fost premiată în 2010 de Christianity Today la categoria Spiritualitate.

Mai jos sînt cele 15 citate zilnice din luna ianuarie 2010 pe blogul România Evanghelică.

1

“Cartea de față are două scopuri principale. Primul este să explice cele șapte căi principale spre Dumnezeu care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei creștine. […] Autorii au fost selectați pe baza modului în care mărturia lor pentru Cristos a rezistat în timp și i-a călăuzit pe oameni de-a lungul veacurilor. Căile acestea sunt descrise cu lux de amănunte în capitolele următoare.

Cel de-al doilea scop este mult mai personal: vrem să vă treziți și să creșteți în cunoașterea, în înțelegerea și în dedicarea voastră față de Dumnezeu și să vă frământați cu adâncimea și ci bogățiile pe care acești scriitori le prezintă. Cărțile contemporane despre spiritualitate tind spre una din următoarele două extreme: fie prezintă viața spirituală într-un mod analitic și detașat, fie o înfățișează într-o gamă restrânsă de experiențe emoționale distincte care sunt imposibil de reprodus. Niciuna din aceste două extreme nu se conectează la sursa vieții. Scopul nostru este să vă ajutăm să găsiți sursa inepuizabilă a acestei vieți cu Dumnezeu și să participați la realitatea ei.

Prezentând șapte căi distincte, ne împotrivim tendinței contemporane de a reduce marea varietate a scrierilor spirituale la o singură orientare, și aceasta simplificată prea mult, o tendință din pricina căreia credința creștină a avut mult de suferit. Pe de altă parte, accentuăm faptul că există cel puțin șapte căi majore spre viața cu Dumnezeu, toate fiind mijlocite de persoana și de lucrarea lui Isus Cristos. Niciuna dintre aceste căi nu constituie, în mod exclusiv, calea creștină. […]

Titul Tânjirea după Dumnezeu ne duce cu gândul la faimoasa învățătură a lui Augustin conform căreia, dat fiind că am fost creați să găsim deplinătatea vieții în Dumnezeu, toate acțiunile noastre din viață, chiar și cele păcătoase, rezultă din tânjirea noastră după Dumnezeu. Căile prezentate în această carte au rolul de ne îndrepta spre Dumnezeu astfel încît putem să ne satisfacem această tânjire de nestins mai degrabă decât să ne-o amăgim cu surse improprii sau vicioase.”

Teofil Stanciu – Semnal editorial : “Felicit editura pentru îndrăzneala de a publica asemenea carte oarecum riscantă, având în vedere apetenţa scăzută a mediului pentru marile personalităţi ale istoriei bisericeşti.”

2

“Deoarece este o caracteristică a naturii umane aceea de a iubi și de a căuta iubirea, scopul primordial al trăirii noastre cu Dumnezeu este să învățăm să iubim într-un mod în care toate tânjirile inimilor noastre – atât cele naturale cât și cele supranaturale – să fie satisfăcute. Faptul de a-L iubi pe Dumnezeu într-un mod just ordonează toate celelalte iubiri comune existenței umane. Ne întoarcem acum spre cei care pot să ne ajute să ordonăm în mod corect dragostea noastră pentru Dumnezeu.” (19)

3

“Origen îmi aduce aminte de faptul că niciodată nu ajungem la un final în viața spirituală. Această viață cu Dumnezeu se dezvoltă, se adâncește și se complică mereu. Este un lucru cât se poate de critic pentru scena contemporană. În ziua de azi, cu câteva excepții, nu avem o teologie serioasă a creșterii spirituale. Mulți oameni își concentrează atenția în mod obsesiv asupra cerului pe care îl vor vedea când vor muri și mulți au renunțat pur și simplu la formarea substanțială a caracterului înspre asemănarea lui Cristos. Însă iată pe cineva care ne spune că există ceva mai mult: mai multă dragoste, mai multă putere, mai multă înțelegere, mai multă bucurie, mai multă pace. Putem să creștem. Putem să învățăm. Putem să facem progrese. Pe scurt, Origen ne invită să experimentăm permanent, cu sufletul la gură, dragostea imensă – și în continuă creștere – a lui Dumnezeu.” (24)

4

“Nici o personalitate din istoria Bisericii nu a influențat creștinismul mai profund decât Augustin (354-430 d.H.). Temele și traiectoriile care există pretutindeni în scrierile lui sunt centrale pentru gândirea și pentru trăirea noastră. […]

Potrivit lui Augustin, persoana este alcătuită din trup și din suflet (care cuprinde memoria, inteligența și voința). Dumnezeu, care este deasupra și în afara creației, ordonează totul în lume în mod corect. Atunci când avem o relație corectă cu El, El ordonează nivelul trupului nostru și cel al sufletului nostru astfel încât să putem împlini ambele tipuri de nevoi în mod corect. […]

Capacitatea noastră de a raționa me desparte de restul creației. Datorită acesteia putem să reflectăm asupra adevărului creștin și să permitem acestei reflecții să ne influențeze dorințele și activitățile. Obiectivul folosirii corecte a rațiunii este acela de a cuprinde realitatea.” (26-27)

5

“După părerea lui Bernard de Clairvaux, declinul începe atunci când sufletul nostru se deteriorează prin trei tipuri majore de dispreț. […]

CEI 12 PAȘI AI DECLINULUI SPIRITUAL INDICAȚI DE BERNARD

Pierderea dragostei pentru aproapele

1. Curiozitatea
2. Superficialitatea
3. Amuzamentul prostesc
4. Lăudăroșenia
5. Încercarea de a fi diferit
6. Aroganța

Disprețul față de superiori

7. Prezumțiozitatea
8. Justificarea de sine
9. Mărturia mincinoasă
10. Rebeliunea

Disprețul față de Dumnezeu

11. Libertatea de a păcătui și crearea unor tipare păcătoase
12. Nesocotirea Celor Zece Porunci

[…]

Prin contrast, cele 12 trepte ale progresului spiritual sau pașii umilinței încep cu dragostea față de Dumnezeu și se încheie cu iubirea aproapelui.

CEI 12 PAȘI AI PROGRESULUI SPIRITUAL INDICAȚI DE BERNARD

1. Iubirea lui Dumnezeu
2. Vigilența împotriva păcatului
3. Supunerea față de superiori
4. Răbdarea în fața acuzațiilor
5. Onestitate în mărturisirea păcatelor
6. Luarea inițiativei de îndepărtare a păcatului nostru
7. Atitudinea umilă în fața altora
8. Refuzul de a afirma orice drepturi speciale
9. Abținerea de la a vorbi neîntrebați
10. Lipsa poftei de a râde
11. Vorbirea cumpătată
12. Așteptări limitate.” (35-37)

6

“Indiscutabil cea mai bună întrupare a ordonării corecte a dragostei pentru Dumnezeu este Blaise Pascal (1623-1662), un filosof strălucit, om de știință și critic social care a adaptat o mare parte din învățătura lui Augustin la epoca sa. Preocuparea centrală a lui Pascal a fost să demonstreze că orientarea voinței noastre determină rezultatul vieții noastre. Pe fondul declinului religios dezastruos care a urmat după Războiul de 30 de Ani (1618-1662), Pascal a susținut că credința creștină nu este contrară rațiunii, ci e vrednică de reverență și de respect. […]

Surprinzător la Pascal este felul în care a anticipat postmodernismul. El a văzut o vreme în care absoluturile aveau să fie negociate. Pascal a admis că va veni o vreme în care știința va fi dușmanul, nicidecum prietenul nostru. A priceput, chiar și în secoll al XVII-lea, că oamenii își pierd credința în realitatea lui Dumnezeu și în nevoia acceptării adevărului. A admis că oamenii sunt induși în eroare de unele filosofii înșelătoare, cu efecte dezastruoase, Eficiența lui Pascal ca scriitor spiritual provine din modul în care ne constrânge să reflectăm asupra dilemelor noastre și se oferă să ne îndrume spre o viață plină de semnificație ancorată în Dumnezeu. El nu este mobilizator, spunându-ne cum să gândim, ci ne cere, în schimb, să reflectăm asupra întrebărilor care stau la baza fiecărei căutări a adevărului și încearcă să stimuleze tânjirea noastră după Dumnezeu.” (48)

7

“Ideea importantă în teologia spirituală a lui Evagrie este că capacitatea noastră de a-L cunoaște și iubi pe Dumnezeu este legată direct de capacitatea noastră de a cultiva virtuțile religioase. Această cultivare se produce în etape. Afară de cazul în care ne confruntăm cu moartea prematură. Evagrie crede că fiecare dintre noi vom fi asaltați de toate cele opt gânduri rele. Întrebarea este cum vom reacționa la forța de atracție gravitațională a fiecărui gând rău atunci când va veni. Aceste opt gânduri ale răutății sunt:

– lăcomia pântecelui (gastrimargia)
– mânia (orge)
– iubirea de bani sau avariția (philargyia)
– invidia sau slava deșartă (xenodoxia)
– trufia (hyperphania)
– desfrânarea sau preacurvia (porneia)
– lâncezeala sau descurajarea neliniștită (akedia sau acedia – lenea)
– întristarea sau depresia (lype)

[…]

Învingem dezorientarea produsă de cele opt gânduri rele numai prin efectele orientative ale celor opt virtuți divine care corespund în mod direct cu cele opt gânduri ale răutății:

– cumpătarea (învinge lăcomia)
– blândețea (învinge mânia)
– generozitatea (învinge iubirea de bani și avariția)
– bucuria (învinge slava deșartă)
– umilința (învinge trufia)
– castitatea (învinge desfrânarea și preacurvia)
– stăruința (învinge lâncezeala și descurajarea neliniștită)
– înțelepciunea (învinge întristarea și despresia)” (56-57)

8

“Modul în care Bunyan ilustrează [în Călătoria pelerinului] numeroasele ispite cu care ne confruntăm în călătoria noastră cu Dumnezeu este fără egal. Noi suntem ispitiți să încetăm urmărirea dragostei lui Dumnezeu. Suntem ispitiți să ne acomodăm cu o religie morală. Suntem ispitiți să ne autoînșelăm și să fim ipocriți. Suntem ispitiți să fim ironici și critici la adresa altora. Suntem ispitiți chiar să credem că am comis un rău atât de scandalos încât să ne situăm dincolo de limitele capacității lui Dumnezeu de a ierta.

În fiecare caz, Bunyan dorește să înțelegem puterea ispitei astfel încât să putem să ne bazăm pe Dumnezeu că va dispune puterea de a rezista. Când învingem ispita, renunțăm la tendința noastră de a ne vaza pe noi înșine. Învingem modul în care greutățile reușesc adesea să ne deturneze de la viața noastră cu Dumnezeu. Și, în ultima instanță, învingem ispita de a baza sensul vieții pe o formă morală de religie.” (76-77)

9

“Putem să fim întotdeauna recunoscători pentru locul considerabil pe care D’Aquino îl acordă rațiunii corecte în viața spirituală. Prin separarea voinței de intelect – păcatul îndepărtează voința, nu intelectul, de la scopul ei exact –, D’Aquino poate să înțeleagă rațiunea umană care rămâne operativă, în ciuda Căderii. Și iată care este cheia: D’Aquino nu a asmuțit niciodată credința împotriva rațiunii, așa cum se obișnuiește astăzi. Nu, rațiunea și credința lucrează mână în mână, două căi ale cunoașterii, ambele valide și ambele necesare. Credința completează rațiunea, iar rațiunea oferă temeiul pentru credință. Rațiunea ne ajută să alegem dintre toate opțiunile pentru o viață bună, iar credința ne face în stare să ne dedicăm acestei vieți.” (98)

10

“Trei lucruri mă izbesc, în mod special, la Martin Luther. Primul este înțelegerea sa teologică rar întâlnită. Era în stare să vadă esența problemelor teologice și să se exprime cu o originalitate și cu o forță uimitoare. Acest lucru poate fi văzut în ceea ce a ajuns să fie numit de-a lungul timpului ‘cele cinci sola ale Reformei’: sola fide, justificarea numai prin credință, sola gratia, mântuire numai prin har; sola Scriptura, autoritatea supremă este numai în Scriptură; sola Christo, mântuirea este numai de la Cristos; și soli Deo gloria, totul este numai spre slava lui Dumnezeu. […]

O a doua realitate uimitoare este legătura bine întemeiată a lui Luther cu oamenii de rând. Să ne gândim că a tradus Biblia într-o germană simplă și comună. Ea s-a dovedit a fi pentru lumea vorbitoare de limbă germană un succes la fel de mare și influenă la fel de semnificativă cum a fost Versiunea King James mai târziu pentru lumea vorbitoare de limbă engleză. Biblia Luther ar trebui privită drept una dintre cele mai valoroase contribuții la tezaurul Bisericii germane. […]

În cele din urmă, sunt profund uimit de talentul lui Luther de a compune imnuri și de dragostea lui pentru muzică și pentru poezie în general, care a dat un impuls reformelor sale liturgice. Ca în cazul Bibliei, el a instituit închinarea în limba maternă și a readus în Biserică cântarea în comun.” (108-110)

11

“Jean Calvin a fost cel care a adus în teologia dogmatică funcția întreită a lui Cristos de profet, de preot și de împărat. Acest lucru are cele mai profunde implicații pentru formarea noastră spirituală. Funcția întreită a lui Cristos constituie un mod de a se vorbi despre activitatea continuă a lui Cristos printre cei din poporul Lui. El este viu. El este aici. El este activ. El este profetul care ne învață. El este preotul care ne dezleagă. El este împăratul care stăpânește peste noi.

Funcția întreită a lui Cristos este soluția revelată în mod divin la boala cu trei fațete a păcatului: ignoranța, vinovăția și corupția. Cristos învinge prin lumina Lui profetică ignoranța noastră și întunericul greșelilor în care trăim. Prin meritele Lui preoțești, El ia vinovăția noastră și ne împacă cu Dumnezeu. Prin puterea Lui împărătească, El rupe legăturile păcatului și ale morții care ne țineau. Profetul iluminează mintea prin duhul iluminării; preotul vindecă inima și sufletul prin duhul compasiunii; împăratul supune sentimentele noastre rebele prin duhul sfințirii.” (119)

12

“Între 1025 și cel de-al Patrulea Conciliu Lateran din 1215, istoricii atestă faptul că mii de oameni din toate păturile sociale au aderat în grupuri la modul de viață ‘evanghelic’ așa cum era exprimat de Francisc [de Assisi].

Prin termenul ‘evanghelic’, Francisc înțelegea o redescoperire a vieții, a învățăturilor și a spiritului lui Isus așa cum sunt conținute și comunicate de cele patru evanghelii. Francisc credea cu fermitate că evangheliile îi cheamă pe credincioși să exprime prin viețile lor o întrupare totală și perfectă a vieții și a spiritului lui Isus. Noul său accent a comunicat o puritate care a atras pe oameni. Nu exista nimic sofisticat sau ascuns în accentul său; scopurile și țelurile vieții creștine erau articulate clar și simplu în termeni concreți.” (125)

13

Imitarea lui Cristos [de Thomas à Kempis] a fost scrisă în secolul al XV-lea tocmai pentru a ne ajuta să găsim drumul înapoi pe cale. A fost un succes neîntârziat și a ajuns să reprezinte cumpăna spiritualității creștine din secolul al XV-lea. La sfârșitul secolului, cartea a ajuns să fie tradusă în mai multe limbi și răspândită în întreaga lume cunoscută. Aceasta urma să devină unul dintre cele două texte principale care l-au condus pe Ignațiu de Loyola înapoi la trăirea sa cu Dumnezeu. Odată ce a fost tradusă în limba engleză, a devenit și a fost un bestseller peren, împreună cu Călătoria pelerinului și cu Biblia. […]

Timp de o jumătate de mileniu, Imitarea lui Cristos a fost capodopera devoțională inegalabilă a creștinilor de pretutindeni. Noi am fost îmbogățiți peste măsură de această carte simplă care distilează perspectivele unei comunități creștine dinamice din secolul al XV-lea cunoscute sub numele de Frații Vieții Comune. Imitarea lui Cristos este una dintre cele mai nobile expresii ale mișcării spirituale numite devotio moderna (devoțiunea modernă) care s-a răspândit pe continentul european între secolele al XIV-lea și al XVI-lea. Aceasta accentua viața devoțională lăuntrică și avertiza împotriva unei vieți exterioare copoleșite de treburi și griji.” (141, 146)

14

“În ciuda faptului că a fost contemporanul lui Luther și al lui Calvin și s-a opus în mod activ Reformei protestante, Ignațiu de Loyola le-a furnizat catolicilor aceleași unelte pe care le-au furnizat Luther și Calvin protestanților. Metoda de retragere puternic structurată a lui Ignațiu (care include meditare, contemplare, folosirea simțurilor și examinarea conștiinței) reflectă credința sa că noi putem să-L experimentăm în mod direct pe Dumnezeu astfel încât acest lucru nu numai să ne schimbe, ci și să ne ajute să contribuim cu ceva demn la bunul mers al societății.” (154)

15

“Schleiermacher a inversat felul în care ‘cunoaștem’. Calvin, de exemplu, a plecat de la cunoașterea lui Dumnezeu spre înțelegerea naturii umane. În schimb, Schleiermacher pleacă de la natura umană, mai ales de la experiențele noastre cu Dumnezeu, și încearcă să se îndrepte spre o teologie robustă a lui Dumnezeu. Este unul dintre meritele lui Schleiermacher faptul că a luat în serios scepticismul zilelor lui, confruntându-i pe criticii creștinismuluin pe propriul lor teren, și că a încercat să ofere o bază rațională pentru credința creștină prin apelul la experiența religioasă ca mijloc valod al cunoașterii morale.

Ceea ce a încercat să facă pentru sceptici în Despre religie, a încercat să facă și pentru credincioși în Credința creștină. Mulți au considerat că acest efort sistematic a făcut din el unul dintre adevărații clasici ai teologiei creștine. În acest sens, el ar trebui să fie considerat reprezentantul clasic al încercării moderne de a reconcilia știința, filosofia, religia și teologia. El a încercat să adapteze credința creștină la modernism.” (198-199)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: