Triumful vieții

triumful-vietii-180

Triumful vieții – Felix Marțian, Societatea Biblică din România, Oradea, 2013,

1

Triumful vieții

„Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.” (Ps.36:9)

Eu nu văzusem nicio dimineaţă,
Din cele câteva de la-nceput,
Când proaspătului chip făcut din lut
Tu îi suflai în nări un duh de viaţă.

Am tresărit în mâinile-Ţi divine
Şi cu ce-aveam de Tine-n mine pus
M-am luminat şi-am înţeles supus
Că viaţa are obârşia-n Tine.

Cu ceea ce-am primit, căci viaţa dar e,
Am curs prin mii de dimineţi şi seri,
Până la ceasul Sfintei Învieri
Când Viaţa a ieşit biruitoare.

Acolo viaţa s-a-ntâlnit cu Viaţa
Şi s-au unit în chip armonios,
Iar eu am înţeles că în Cristos
Eternităţii pot să-i scriu prefaţa.

Din ceruri, Doamne, viaţa mi-a fost dată
Când îi dădeai ţărânii chip ceresc,
Şi dacă lângă Fiul Tău trăiesc,
Cu El m-ascund în Tine, Sfinte Tată.

2

Iubesc, deci exist

Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea
Chiar îngerească limba dac-ar fi,
Aramă etalându-şi zăngănirea,
Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea
Şi nu-l conjug,trăind, pe „a iubi”.

Dacă tot ghemul tainelor profunde
Cu iscusinţa mea l-aş dezlega
În creuzetul cu idei fecunde,
Aş fi nimic, mergând către niciunde
Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.

Credinţa toată dacă mi-ar fi dată
Şi-n mine-ar locui puterea ei
Încât să pot redesena o hartă
Cu munţi ascultători, de rocă spartă,
Fără iubire n-aş avea temei.

De-aş fi colos de generozitate
Cu mâini de aur care dăruiesc,
N-aş fi mai mult decât o nulitate,
Lipsit de sens şi de coordonate
De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.

Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare?
Nu, eu am fost creat spre-a moşteni
Dumnezeiasca cerului splendoare
De-aceea caut cu înflăcărare
Să-mi însuşesc iubirea zi de zi

Şi prind contur din forme recreate,
Din focul ce se-aprinde-n duhul meu
Arzând a neiubirii răutate;
Iubind, exist, deci am identitate
Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.

3

Credința

Colos cenuşiu plămădit din granit,
Cu nori şi cu vulturi pe frunte,
De veacuri şi veacuri mereu neclintit
Se-nalţă magnificul munte.

Îmi umplu privirea de el, copleşit,
Strivit de statura-i imensă,
Şi-n chinga micimii mă simt stingherit,
Cuprins de o teamă intensă.

Însă, deodată, în duhul înfrânt.
În mult prea umila-mi fiinţă,
Coboară o forţă venind din Cuvânt,
Puterea numită credinţă.

Şi vajnicul munte devine stingher,
Chircindu-şi trufia spre poale,
Căci pot cu credinţa primită din cer
Să-l mătur, să-l mătur din cale.

Ce mare putere ne-a dat Dumnezeu
Sădindu-ne-n inimi credinţă,
Ştiind că prin ea, în furtună, mereu
Putem să avem biruinţă.

Purtăm rădăcina credinţei în noi,
S-o creştem cu multă migală,
Udând-o mereu cu-ale rugilor ploi,
Ferind-o de orice-ndoială.

Căci prin credinţă, tezaur de preţ,
Crescut din divinul grăunte,
Eu pot să cutez, să rostesc îndrăzneţ:
„Eu cred, deci, tu mută-te, munte!”

4

Evadarea

“Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:32)

Visezi, prietene, visezi frumos
Şi te-amăgeşti că eşti în libertate
Dar fără adevăr, fără Cristos,
Nu eşti decât un rob legat vârtos
Chiar dacă-s lanţurile parfumate.

Te-a-nvăluit minciuna ca un nor,
De-aceea, cu privirea-nceţoşată,
Tu-i vezi pe cei ce se avântă-n zbor
A fi ei robi, dar aripile lor
Trec peste colivia-ţi ferecată.

Priveşti zăbrelele dar nu-nţelegi
Că nu tu eşti, ci ei sunt cei de-afară;
Şi-atunci când gratiile ţi le dregi
Tu şi mai mult te-nchizi, mai mult te legi,
Visezi că zbori, dar cei de-afară zboară.

Dar când vei înţelege că eşti rob
Cu zborul doar un vis mijind în zare,
Şi că te-ai mulţumit doar cu un bob
Servit de ignoranţă într-un ciob,
Îţi vei dori aprins…o evadare.

Să scapi de gratii, să le smulgi din zid,
Păşind agil dincolo de hăţişuri;
Ieşind din al ispitei laţ perfid
Să vezi cum zările ţi se deschid,
Sub talpa fermă stăpânind suişuri.

Aceasta-i calea,numai evadând
Şi-mbrăţişând temeinic adevărul
Cu aripi de cunoaştere crescând,
Vei înţelege că, închis, nicicând
Nu poţi vedea nemărginirea,cerul.

5

Pietre vii

“Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Efeseni 2:22)

Găsim în Cronici vremea glorioasă
Dintr-un trecut ce-l evocăm mereu,
Când Domnului I s-a zidit o casă
Strălucitoare şi maiestuoasă,
O casă Numelui lui Dumnezeu.

Se construia cu-atâta armonie
Că pietrele se-aliniau, cuminţi,
În strai de cedru şi de veşnicie
Şi-n lemn, sculptaţi cu multă măiestrie,
Prindeau parcă viaţă colocinţi.

S-au înrolat să întregească lotul,
Şi lemnul de măslin şi chiparos
Şi-apoi s-a-nveşmântat în aur totul,
Iar când în Templu s-a adus chivotul
S-a coborât şi slava-ntr-un nor gros.

Când jertfa s-a adus ca închinare,
Ca drum înspre etern din efemer,
Pământul căuta spre înălţare
Iar cerul îi venea-n întâmpinare
Căci focul pe altar venea din cer.

***

Dar a venit şi crucea dintre ere
Cu-ai mântuirii ai speranţei zori
Când Mielul profeţit, dus la tăiere,
A fost jertfit, o jertfă care cere
În duh şi-n adevăr închinători.

Cu Mielul sfânt, cu Piatra lepădată
Suntem zidiţi şi noi, ca pietre vii
Într-o clădire bine închegată,
Un Templu sfânt, o Casă minunată
Pentru Părintele din veşnicii.

Aliniaţi la Piatra unghiulară,
Având în zid un rost, având un loc,
Să dăm lumină lumii de afară
Iar pentru jertfe, ca odinioară,
Să-I cerem Domnului din ceruri foc.

6

Toamna istoriei

Deşi elegia există
În lacrima toamnei, în ploi
Udând ruginia batistă,
O toamnă în sine nu-i tristă,
O toamnă nu-nseamnă noroi.

E drept că şi ziua-i mai mică
Iar vânturi ce bat, tot mai reci,
Frunzişul îl smulg, îl ridică
În stol pastelat, ce-apoi pică
Să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
Şi-atunci când e smulsă de vânt
Apare tot rodu-n lumină
Şi dă mulţumire deplină
Acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e rază de soare
Ivită pe cerul cernit,
Zâmbind spre convoiul de care
Ce duce recolta-n hambare,
Surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
Departe de ploi şi de ger,
Având pregătită o ţară
Cu soare etern şi cu vară
Ce n-are statut pasager.

***

În toamna istoriei bate
Un vânt de-ncercări, profeţit,
Menit ca să smulgă, să poarte
Frunzişul din ramuri spre moarte,
Dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală, e rece,
E sumbru sfârşitul de veac,
Dar tot ce în jur se petrece
Îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului, doare
Ţesutul în lacrimi decor,
Dar e bucurie, e soare
La cei care merg spre hambare,
La cei ce sunt gata de zbor.

7

Betleem – Casa pâinii

Din vremea când şi David păstorea
Erau în Betleem păşuni şi turme,
Iar păstoritul se perpetua
Prin generaţii de păstori sadea,
Călcându-şi unii altora pe urme.

Dar cei aleşi, cei binecuvântaţi
În noaptea care-şi înstela decorul,
Au fost acei de îngeri vizitaţi
Şi primii dintre oameni, înştiinţaţi
Că S-a născut, între păstori, Păstorul.

Încă din vremea când Boaz ara
Punând sub brazdă spicele de mâine,
Iar Rut printre secerători cânta,
Mereu la Betleem se unduia,
Râzând în soare, un ocean de grâne.

Dar dintre toţi aceşti cultivatori
Cu secera în prelungirea mâinii,
Doar unii au avut acest favor,
De a putea vedea cu ochii lor
Cum Pâinea S-a născut în Casa pâinii.

***

A fost o vreme, timpul crucial,
Iar Betleem a fost un loc anume,
Dar de atunci, ca un favor total,
Privim la naştere în mod egal
Căci e un Betleem întreaga lume.

Zilnic se naşte-n inimi noi Isus,
Când imnul dragostei îşi cântă nota.
Primeşte-L şi tu-n inimă, supus,
Ca să porneşti cu El pe-un drum, doar dus,
Din Betleem la cer, via Golgota.

8

Ioan Botezătorul

“Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea…” (Mc 1:2b).

Când se-ntorcea istoria spre soare
Şi era mântuirii-abia mijea,
Un glas de tunet, cu înflăcărare,
Vestea o cale ce se deschidea.

Intra în eră Antemergătorul
Ce cobora prin timp din prorocii,
Să pregătească el, Botezătorul,
O cale pentru Cel din veşnicii.

Vorbea de pocăinţă şi iertare,
Despre mărturisire şi botez,
Iar vorbele, adesea tăietoare,
Intrau adânc în inimi, până-n miez.

N-a cunoscut până atunci Iordanul
Aşa un val vuind spre valul său,
Căci gloatele veneau cu tot elanul
Voind să-ntoarcă spatele la rău.

Le-a mai vorbit Ioan de Cel ce vine,
El pregătindu-I calea spre norod,
Dar zborul său înaripat spre bine
S-a frânt de răutatea lui Irod.

S-a stins Ioan, profet cu glas de clopot,
Dar nu-nainte de-a fi auzit
Din faptele reverberând în ropot
Că Cel ce vine… deja a venit.

A fost un glas ce-a răscolit pustia
Şi ca ecou s-a consumat, vibrând;
În bezna vremii a purtat făclia
Şi tot ca ea s-a mistuit, arzând.

9

Când Te-ai născut Tu…

Părea că timpu-n cursu-i linear
S-a îndoit, vrând parcă să se rupă,
Când Te-ai născut Tu, bornă de hotar,
Ca să împarţi, în funcţie de har,
Istoria în „înainte de…” şi „după…”

Era-mplinirea vremii, timp marcat
Să-nceapă planul sfânt de mântuire;
Când Te-ai născut Tu, când Te-ai întrupat,
Zăgazul cerului s-a-ndepărtat
Şi-a inundat pământul cu iubire.

Când Te-ai născut Tu, oştile cereşti
Cântau în cor, unindu-se-ntre ele,
Păstorii erau slujitori domneşti,
Iar staulele case-mpărăteşti,
Şi-n Betleem erau mai multe stele.

Totul s-a petrecut cum era scris
Şi totul s-a-mplinit în Pruncul Rege
Venit să spună urii: interzis!
Când Te-ai născut Tu s-a-mplinit un vis,
Căci Tu ai transformat iubirea-n lege.

Te-ai coborât Tu, Fiu de Dumnezeu,
Ca drumul Tău prin lume să Te poarte
Şi pe la uşa sufletului meu;
Când Te-ai născut Tu, m-am născut şi eu,
Căci fără Tine-aş fi trăit în moarte.

10

Procesul lui Isus

Trecea Isus prin săli de judecată,
Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat,
Într-un proces cum n-a mai fost vreodată,
Şi raţiunea ţipă consternată:
„Cum, Adevărul este acuzat?

Pe banca acuzaţilor stă Mila?
Stă Dragostea cu chip curat şi blând?
Se înroşeşte chiar şi clorofila
De indignare, când îşi pun ştampila
Pe condamnare oamenii, pe rând.”

A apărut un licăr de dreptate
Când i s-a dat s-aleagă, la popor,
Între un Miel şi-un om cu mâini pătate,
Însă mulţimile înfierbântate
Ales-au… potrivit cu firea lor.

„La moarte!” ţipa aspru acuzarea
Cu glas de bici, tăios, încrâncenat,
Şi raţiunea-şi strigă consternarea:
„Dar unde-i, unde este apărarea?
Cum să condamni un Om nevinovat?”

Însă procesul, apă-nvolburată,
Curge spre un deznodământ fatal
Şi raţiunea tace sufocată,
Căci toată-această falsă judecată
Trece dincolo de raţional.

Cine şi cum putea să înţeleagă
Că Acuzatul,în tăcerea Lui,
Primea pedeapsa pentru lumea-ntreagă,
Când fiecare îşi ducea-n desagă
Păcatul bici şi suliţă şi cui.

Şi eu I-am provocat grea suferinţă
Însă acum, fiindcă-am înţeles,
Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă,
Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă,
Că n-a fost apărarea la proces.


%d blogeri au apreciat: