Biserica Baptistă din Baia Mare

Biserica Creștină Baptistă Română din Baia Mare 1930-1990: istorie și reflecții – Vasile Bel, Editura Risoprint, Cluj, 2015, 197 p.

1

“Baia Mare era o localitate importantă prin istoria ei. Avea o industrie minieră atractivă pentru oamenii dornici de a câştiga şi de a avea un venit mai sigur. Aici au avut loc şi boteze nou-testamentare, dar cu membrii maghiari, sau veniți de prin localitățile din jur.

În anul 1932 a avut loc un botez oficiat de către fratele Ioan Bălănean și fratele Nicolae Miclăuș. Atunci s-au botezat primii credincioși români, convertiți în casa fratelui Virag.” (p. 15)

“În 1939 biserica avea 37 de membri. Acest număr l-am găsit în fișa pastorală a fr. Costin Mihai. În anul 1952, biserica avea 64 de membri botezați. Fratele Costin era autorizat ca pastor al bisericii cu certificatul 57/C.

În 1954, prin Direcția Generală a Arhivelor Statului din Baia Mare, Inspectoratul Teritorial al Cultelor arată că numărul membrilor era de 92.” (p. 19-20)

2

“Primul botez ţinut la Baia Mare a avut loc la pârâul de la baia comunală. Botezul se făcea în apă curgătoare și era nevoie de aprobare de la poliție, care asigura protecția programului, pentru că unii erau puși să facă gălăgie, să tulbure bunul mers al lucrării.

După 1946 au început alte restricții impuse de stat și botezul a început să se facă în lăcașul de închinare, dar se făceau și la râu, mai ales pentru cei ce nu aveau voie să se boteze. Se acordase permisiunea de a se boteza oricine avea 18 ani și era din familie baptistă. Frați păstori mai curajoși făceau botez cu aceștia și cu persoane care erau din altă religie și treceau la cea baptistă și care nu aveau permisiunea de trecere de la preot.

Unele botezuri erau făcute în taină, adică pastorul care boteza mergea cu candidații la apă, fără să fie văzuți și botezul se ținea în secret. Împuternicitul de la Baia Mare se plângea de această practică, pentru că din această cauză baptiștii nu puteau fi controlați. Comitetul trebuia să dea lista candidaților la botez și acei cărora li se aproba cererea aveau liber la botezul din biserică, în timpul unui program special de botez.

După anul 1975 lucrurile s-au mai schimbat în bine pentru că nu mai trebuia adeverință de la preot și nu se limita vârsta și descendența confesională. În Baia Mare, când era botez se folosea un bazin de la biserica baptistă maghiară. Noua clădire s-a construit cu baptistier.” (p. 46)

3

“Dacă în perioada 1930-1945 serviciile divine mai erau deranjate de oameni ațâțați de preoți, între 1946-1989 erau anumite persoane plătite de stat, numite împuterniciți de cult. Ei controlau adunările, urmăreau starea de spirit, urmăreau să știe cine vine la biserică și dădeau rapoarte, până și primarii trebuiau să dea rapoarte despre starea de spirit din adunările creștine.

Acești împuterniciți erau și buni și răi: erau buni deoarece se temeau să facă rău, poate se temeau de Dumnezeu. Pe de altă parte, se temeau și să îți facă un bine, erau să spunem “căldicei”. Unii erau corupți, dar făceau și bine, din când în când.” (p. 56-57)

4

“Primele cărţi de cântări la baptişti au fost “Cântările Sionului”, acestea fiind folosite și de Biserica din Baia Mare. Nu sunt multe informații despre carte, unii nici nu știu de ea, mă refer la frații care sunt mai în vârstă, chiar de seama mea sau mai bătrâni. Cartea conținea cântări de laudă, rugăciune, mângâiere, suferințele Domnului Isus și toate temele legate de viața Domnului.

În 1941 a ieșit ediția a douăsprezecea, dar după ce a fost schimbat numele în “Cântările Evangheliei”, pentru că în guvern era un curent antisionist și orice cuvânt era interpretat și putea constitui o pricină de neplăceri și neajunsuri. În edițiile de până în 1940 era inclus și imnul regal al României la numărul 595.” (p. 74-75)

5

“Spre sfârşitul perioadei comuniste, din 1982-1990, un frate activ a fost Traian Sfărcuș. La o predică, a fost cercetat că trebuie să facă ceva în lucrarea Domnului, și el a descoperit că ar putea să aprovizioneze Biserica cu cele necesare hranei sufletești. În acea perioadă a venit la biserică fr. Croitoru Victor din Fălticeni și Traian l-a chemat acasă la el și i-a povestit nevoia mare de literatură. Fratele i-a spus foarte clar: “Eşti dispus să vii după Biblii?” “Da frate, oriunde.” După o vreme, fratele l+a sunat să plece la Fălticeni şi de acolo la Constanţa, şi aşa s-a înrolat în rețeaua de retribuție.

În acea vreme era un mare risc să transporți literatură, puteai fi arestat dacă erai depistat sau pârât de cineva. Traian povestește că mergea la fratele de legătură, dădea valizele și era liber până ce trebuia să meargă trenul. Frații se ocupau și de ducere valizei la tren și punerea ei la loc, ca nu cumva cel ce însoțea valiza să fie suspect pentru miliția din gară.” (p. 93-94)

6

“Muscan Teodor, născut în 1930, povesteşte cum jandarmii duceau la post pe toţi cei ce erau în adunare (adunarea din case) chiar și pe copii, dar aceștia fugeau, iar jandarmii îi lăsau să fugă. Pe frați îi țineau în arest până a doua zi și apoi îi lăsau să meargă acasă. Într-o zi, prin anul 1935, părinții lui Toader Gheorghe și Ana au fost chemați de preotul catolic la niște vecini ca să fie lămuriți să se lase de credință. Aici a fost de față și copilul Toader, care avea 5 ani, dar și jandarmii veniți să-i intimideze ca să renunțe la credința lor. Văzându-se încolțiți din toate părțile cu întrebări și cu învățături, dar și cu o asistență cam ostilă, acești doi credincioși s-au gândit să aplice mai bine metoda Mântuitorului lor, care nu a răspuns acuzațiilor, și ei au tăcut. Atunci diacul a luat cuvântul și le-a spus clar și răspicat: “Auzi Gheorghe, mai bine ai fi murit prizonier în Rusia decât să fi adus această cale greșită.” Așa de mare era ura unor oameni față de acești credincioși, care aveau pacea lui Dumnezeu în inimă.” (p. 96-97)

“Odată cu venirea comunismului a început un alt sistem de persecuție, care era mai perfid și cu o viclenie șireată care făcea suferința mai profundă, dar cu toate acestea, frații aveau o înfățișare plăcută, care nu trăda deloc zbuciumul din viață și din suflet.” (p. 102)

7

“În 1939 [Mihai Costin] primește de la Uniunea Baptistă recunoașterea de lucrător în Biserica din Baia Mare, care avea un număr de 37 de membri. A condus biserica în vreme de război, alături de fr. Miclăuș Nicolae, care întocmea actele și apoi alături de pastori angajați.

De multe ori a fost chemat la Securitate și a fost făcut făcut membru de partid cu forța, dar fratele le-a spus: “Nu mă faceți membri de partid, că eu la biserică tot mă duc!” Ei au replicat: “Nu te vei mai duce tu!” Însă fratele frecventa biserica, iar în concediu pleca în misiune la Corni, Oarța. Dacă au văzut că nu se lasă de biserică și cineva l-a pârât la partid, la o ședință a fost propus pentru excludere, dar fratele le-a înmânat carnetul de membru zicând: “Aici este carnetul, eu am zis să nu mă faceți pentru că de biserică nu mă las.”

Lucra la uzina de plumb, unde era maistru zidar șamotor la cald, era numit “bătrânul uzinei” pentru că era apreciat și se pricepea la meserie.” (p. 134)

8

“Fr. Nicolae avea o vice foarte puternică şi împuternicitul l-a întrebat de ce predică așa de tare, la care fratele a răspuns: “Pentru că eu sunt un predicator al surzilor!” “Cum adică?” “Păi eu predic tare și dumneata m-ai auzit de atâtea ori ș nu te-ai predat Domnului”. L-au dus la Securitate și fratele le-a spus că el trebuie să asculte de Dumnezeu, dar nu i-au făcut nimic, deoarece avea 9 copii. A fost pârât că botează în mod clandestin pe oamenii care nu puteau aduce adeverință de la preot.

În anul 1981, fratele Miclăuș Nicolae, în cel de-al 84-lea an al vieții sale, a fost chemat în veșnicie. Soția fratelui a plecat acasă la Tatăl în anul 1996. De-a lungul vieții sale, fratele Miclăuș Nicolae a lucrat fără întrerupere ca pastor itinerant, din anul 1928 când a fost ordinat și până în anul 1980. A fost un om cu o mare demnitate, școlit și cu prestanță, era hotărât și pretindea celor pe care îi boteza, zicându-le: “Să nu se spună despre voi: «Și acesta a fost pocăit…»” A tradus materiale pentru Calendarul Creștin, a scris poezii, a fost consecvent în lucrarea pe care a îndrăgit-o, a trăit frumos și a fost chemat de Dumnezeu în slavă.” (p. 144)

9

“În luna octombrie [1971] [Simion Rusu] primeşte autorizație de pastor pentru Biserica Creștină Baptistă Baia Mare, unde rămâne până la ieșirea la pensie, în 1990, după 40 de ani de slujire intensă pe ogorul Evangheliei.

Biserica îl primește bine și fratele se acomodează și în oraș. Fiind o fire prietenoasă, oamenii au început să-l cunoască tot mai mulți așa că greu puteai să mergi cu dânsul pe trotuar fără să fie oprit ici și acolo de trecători.

Deși a avut experiențe negative cu autoritățile, nu s-a dat în lături să ia bătălia de la capăt și să lupte pentru a dobândi autorizație de construcție pentru Biserica demolată de pe Bulevardul Unirii. Face demersuri și memorii la autorități și sprijinit de comitetul Bisericii obține ceva, dar ceva mai mult când construiesc. Așa că păstorul Rusu împreună cu comitetul și Biserica, sprijiniți de mâna atotputernică a lui Dumnezeu și sub ocrotirea Lui, ridică o clădire ce atrage privirea.” (p. 148)

10

“Ioan Bălănean a fost ordinat ca pastor în cercul Sălaj, dar a străbătut meleagurile noastre străbune din zona Maramureș, Baia Mare, Satu Mare, spre Oradea, Cluj, pe toată zona Someșului. A plecat ca un neînfricat față de vitregiile din acea vreme, a știut că are cu el braț atotputernic, că are un scut ce-l apără, că se încrede în Dumnezeul atotputernic și biruitor.

Figura lui era blândă, vorbele lui erau alese cu grijă, vorbea rar, dar plin de învățătură, a fost un om care nu a știut să urască pe nimeni, ci a iubit oamenii din preajma lui. Caracterul lui plăcut l-a ajutat să aduce oameni, să facă ucenici după porunca Domnului Isus, dar să își aleagă dintre ei ucenici care să îi calce pe urme în predicarea Evangheliei.” (155-156)

Publicitate