Bonhoeffer: pastor, martir, profet, spion

bonhoeffer

Bonhoeffer: pastor, martir, profet, spion – Eric Metaxas, Editura Scriptum, Oradea, 2016, 735 p.

1

“Credința pe care Paula Bonhoeffer o avea vorbea de la sine; aceasta trăia în acțiunile ei și era evidentă în felul cum îi punea pe alții înaintea ei și cum își învăța copiii să procedeze la fel. “În casa noastră, nu exista loc pentru pioşenia falsă şi nici pentru religia de faţadă – spus Sabine. Mama aștepta ca toți să dăm dovadă de fermitate.” Simplul mers la biserică nu o atrăgea deloc. Conceptul de har ieftin, pe care Dietrich îl va face ulterior atât de faimos, ar putea să-și aibă originile la mama lui – nu termenul, ci ideea din spatele termenului, anume că o credință fără fapte nu este credință, ci pur și simplu neascultare de Dumnezeu. În timpul ascensiunii naziste, ea și-a îndemnat fiul cu respect, dar și cu fermitate, să ceară bisericii pe care o conducea să pună în practică principiile în care declara că crede, să se pronunțe public împotriva lui Hitler și a naziștilor și să acționeze fățiș împotriva lor.” (p. 44)

Timothy Keller: Mulți creștini vorbesc numai despre dragostea lui Dumnezeu și despre faptul că El ne acceptă. Acestora nu le place să vorbească despre moartea lui Isus pe cruce pentru a satisface mânia și dreptatea lui divină. Sunt unii care au ajuns chiar să numească moartea lui Isus pe cruce o “abuzare divină a copiilor”. Dar dacă nu au grijă, ei riscă să cadă în credința “harului ieftin” – o iubire trivială din partea lui Dumnezeu nesfânt, care nu face nimic altceva decât să ne iubească și ă ne accepte așa cum suntem. Deci s-ar părea că avem încă nevoie să-l ascultăm pe Bonhoeffer și pe alții ca el, care analizează în profunzime natura Evangheliei.

Haddon Robinson: Dacă a existat vreodată un «Imperiu al răului», acesta a fost Germania lui Hitler. Dacă a existat vreodată un erou şovăielnic, acesta a Dietrich Bonhoeffer. Eric Metaxas a scris o biografie splendidă, o istorie captivantă despre un om care L-a luat în serios pe Dumnezeu.

Alan Wolfe: O biografie minunat construită… Pe tot cuprinsul cărții, dar mai ales spre final, Metaxas îl transformă pe acest teolog erudit și uneori greu de înțeles într-o ființă umană vie și tragică.

Greg Thornbury: Eric Metaxas a produs o relatare bogată, detaliată și frumoasă despre marele pastor și teolog care ne-a dat Costul uceniciei și care și-a sacrificat viața împotrivindu-se lui Hitler. Cartea lui Metaxas despre Bonhoeffer este o realizare monumentală și o lucrare extrem de importantă.

George W. Bush: Cartea aceasta este importantă şi sper să fie citită de cât mai mulţi oameni.

2

“Pe lângă Harnack, alți trei profesori au exercitat o influență importantă asupra lui Bonhoeffer. Aceștia au fost Karl Holl, care era probabil cel mai bun cunoscător al lui Luther din generația respectivă; Reinhold Seeberg, care era specializat în teologie sistematică și sub îndrumarea căruia Bonhoeffer și-a scris teza de doctorat; și Adolf Deissmann, care l-a introdus pe Bonhoeffer în mișcarea ecumenică, mișcare ce va juca un rol atât de important în viața lui și îi va pune la dispoziție mijloacele pentru implicarea în conspirația împotriva lui Hitler. Dar a mai existat un teolog care l-a influențat pe Bonhoeffer mai mult decât toți aceștia și pe care avea să-l cinstească și să-l respecte la fel de mult ca toți ceilalți din vremea lui, acesta avea să-i devină mentor și chiar prieten. Este vorba de Karl Barth.” (p. 98)

3

“În toamna anului 1928, Bonhoeffer a decis ca, pe lângă celelalte îndatoriri ale sale, să țină trei conferințe. […]

Cele trei conferinţe sunt impresionante, mai ales pentru cineva care a depășit nu cu mult timp în urmă vârsta liceului, și abordează majoritatea temelor care aveau să-l facă faimos în anii următori. Prima prelegere s-a intitulat “Tragedia profeției și sensul ei peren”; a doua “Isus Cristos şi esenţa creștinismului”; iar a treia “Întrebările de bază ale eticii creștine”.

A doua prelegere, ţinută la data de 11 septembrie, este probabil cea mai bună. Ca în majoritatea predicilor sale, Bonhoeffer a început într-un mod provocator, avansând ideea că Cristos a fost exilat din viaţa celor mai mulți creștini. “Desigur – a spus el – Îi construim un templu, dar noi continuăm să locuim în casele noastre.” Religia a fost exilată pentru duminica dimineața, într-un loc “unde ne refugiem cu plăcere pentru vreo două ore, însă numai ca să ne întoarcem imediat după aceea acolo unde muncim.” El a avertizat că nu-I putem da lui Cristos doar “un mic compartiment din viaţa noastră spirituală”, ci trebuie să-I dăm totul ori să nu-I dăm nimic. “Religia lui Cristos – a spus el – nu este o prăjiturică pe care o luăm după ce am mân cat mai întâi pâinea; ea este sau pâinea, sau nimic. Oamenii ar trebui să înțeleagă și să accepte cel puțin lucrul acesta, dacă au pretenția să se numească creștini.”” (p. 124-125)

4

“Bonhoeffer gândea de față cu studenții lui și îi învăța și pe ei să facă același lucru. Urmăreau diferitele direcții de gândire până la consecințele lor logice și analizau cu atenție fiecare punct de vedere dintr-un simț al exhaustivității totale și pentru ca nimic să nu depindă doar de emoție. El acorda ideilor teologice același respect pe care tatăl său și Karl-Friedrich îl acordau ideilor științifice, sau fratele lui Klaus îl acorda ideilor juridice. Întrebările referitoare la Biblie, etică și teologie trebuiau tratate cu aceeași rigoare, și orice vorbărie, orice “pălăvrăgeală” trebuia identificată, expusă ca atare, tăiată și eliminată. Se dorea obținerea unor răspunsuri care să poată face față oricărei investigații, căci trebuiau să trăiască pe baza acelor concluzii. Apoi răspunsurile urmau să fie transformate în acțiuni și să devină substanța vieții. Odată ce Cuvântul lui Dumnezeu era înțeles clar, trebuia să se acționeze pe baza lui și a implicațiilor sale, indiferent care ar fi fost ele. Și în Germania vremii respective acțiunile aveau consecințe serioase.

Studenții îl considerau pe Bonhoeffer un om extrem de răbdător și deschis la minte. Helmut Traub l-a descris ca “extraordinar de rezervat, gata să abordeze orice întrebare nouă ce i se punea prin analizarea până și a celor mai îndepărtate idei”. Studenţii au învăţat de la el cum să-și rezerve timpul necesar ca să gândească lucrurile până la capăt. “Natura lui conservatoare, educația lui academică şi exhaustivitatea abordărilor sale îl împiedicau să ajungă repede la un rezultat.”” (p. 179-180)

5

“Bonhoeffer părea să funcționeze la o altitudine teologică inaccesibilă și să vadă lucruri la o distanță de neatins pentru cei din jurul său. Lucrul acesta a constituit, desigur, o sursă de frustrare pentru el, dar și pentru cei din jurul său. Influența lui Jean Lasserre i-a trezit o dragoste adâncă pentru Predica de pe Munte, iar lucrul acesta i-a deschis ușa către o nouă perspectivă asupra lucrurilor care se întâmplau acum și asupra celor care urmau să se întâmple.

În profunzimea lucrurilor cu care se confrunta, existau alte niveluri de semnificație. În timp ce Hildebrandt, Niemöller și Jacobi se gândeau cum să-l biruie pe Müller, Bonhoeffer se gândea la chemarea supremă a lui Dumnezeu, la chemarea uceniciei și la costul ei. Se gândea la Ieremia și la chemarea lui Dumnezeu de a lua parte la suferință, chiar până la moarte. Bonhoeffer medita la toate acestea, în timp ce se gândea care ar trebui să fie mutarea următoare în privința lui Heckel și în contextul luptei bisericii. Se gândea la chemarea profundă a lui Cristos, care nu era o chemare la succes, ci la supunere față de Dumnezeu, indiferent unde ar putea să ducă ea.” (p. 266)

6

“În toamna acelui an, Bonhoeffer l-a întâlnit la Londra pe episcopul George Bell, care avea să joace un rol proeminent în viața lui încă din prima clipă. De asemenea, Bell avea să fie persoana căreia îi va adresa ultimele cuvinte, la doar câteva ore înaintea execuției sal. Bell și Bonhoeffer aveau aceeași zi de naștere, 4 februarie, deși Bell se născuse în 1883. Bell și Karl Barth erau cu două decenii mai în vârstă decât Bonhoeffer și au fost singurii care au îndeplinit pentru el oarecum rolul de mentori. În discuțiile cu prietenii, cum ar fi Franz Hildebranst, Bonhoeffer îi spunea lui Bell cu afecțiune unchiul George, însă niciodată în față.

Bell a fost un personaj impresionant. Pe vremea când era student la Christ Church, Oxford, a câștigat un concurs de poezie, iar după ce a fost ales să ocupe postul de capelan al faimosului Arhiepiscop Randall Davidson s-a apucat să scrie o biografie a acestuia, o lucrare monumentală și definitivă de 1.400 de pagini. Bell s-a implicat în mișcarea ecumenică după Primul Război Mondial și a devenit una dintre figurile ei majore. Mișcarea ecumenică a fost cea care l-a pus în contact cu Bonhoeffer, acesta devenind principala lui sursă de informație referitoare la ororile care se petreceau n Germania.” (p.269)

“Bonhoeffer va constitui principala sursă de informație a lui Bell în legătură cu lucrurile care se petreceau în Germania, iar Bell – care era membru în Camera Lorzilor – va aduce informațiile primite în atenția publicului britanic, de cele mai multe ori prin intermediul unor scrisori adresate ziarului londonez Times. Nu există nici o îndoială că în decada care a urmat, Bell și Bonhoeffer au jucat un rol vital în galvanizarea atitudinii britanicilor împotriva lui Hitler și a celui de-al Treilea Reich.” (p. 271)

7

“Datorită calităţilor sale extraordinare de lider, Bonhoeffer a reuşit curând să schimbe şi opiniile altor pastori germani din Londra. În acest moment crucial, el a fost acela care le-a călăuzit atitudinile personale și colective față de Reichskirche. Din pricina lui, bisericile germane din Anglia s-au alăturat Ligii de Criză a Pastorilor, iar mai târziu Bisericii Mărturisitoare. Dintre toate țările care aveau congregații germane, numai una singură – Anglia – a adoptat o astfel de atitudine; și aceasta numai din cauza lui Bonhoeffer.” (p. 276-277)

8

“În ultimele trei zile ale lunii mai 1934, conducătorii Ligii de Criză a Pastorilor au ținut un sinod la Barmen. Acolo, pe malurile râului Wupper, au scris faimoasa Declarație de la Barmen, din care s-a născut ceea ce avea să se numească Biserica Mărturisitoare.

Scopul Declarației de la Barmen a fost să afirme ceea ce biserica germană a crezut dintotdeauna, să o întemeieze pe Scripturi și să o distanțeze de teologia bastardă a Creștinilor Germani. Declarația afirma clar că biserica germană nu se afla sub autoritatea statului, respingea antisemitismul și alte erezii ale Creștinilor Germeniși, de asemenea, biserica “oficială” condusă de Müller. Principalul autor al Mărturisirii de la Barmen a fost Karl Barth, care avea să afirme că a elaborat versiunea finală “întărit de o cafea tare și de unul sau două trabucuri braziliene”.” (p. 298-299)

9

“În cartea sa Costul uceniciei, Bonhoeffer avea să trateze aspectele teologice ale devierii luteranismului de la felul cum înțelesese Luther recunoștința noastră față de harul lui Dumnezeu și alunecarea lui spre ingratitudinea a ceea ce Bonhoeffer numea har ieftin. Bonhoeffer a înțeles că o mare parte a problemei o constituia educația teologică luterană, care nu producea ucenici ai lui Cristos, ci teologi și clerici distanți, a căror capacitate de a trăi viața creștină – și de a-i ajuta pe alții să o trăiască – era cât se poate de evidentă. Biserica a pierdut contactul cu oamenii cărora trebuia să le slujească. În această privință, Ludwig Müller și Creștinii Germani aveau dreptate în critica lor, dar soluția lor superficială era să se dedice, pur și simplu, național-socialismului. Pentru ei, discuțiile despre doctrine nu erau decât baliverne care nu contau pentru omul de pe stradă. Bonhoeffer, în schimb, considera că doctrinele trebuie să devină reale pentru omul de pe stradă, și acesta era punctul în care biserica falimenta.” (p. 348-349)

10

“Bonhoeffer credea că rolul bisericii este să vorbească în numele celor ce nu pot să vorbească. Respingerea sclaviei în interiorul bisericii era un lucru bun, însă acceptarea ei în afara bisericii era ceva rău. La fel stăteau lucrurile acum cu persecutarea evreilor de către statul nazist. Ridicarea vocii în apărarea celor persecutați ar fi demonstrat că Biserica Mărturisitoare era adevărata biserică, deoarece, întocmai cum Bonhoeffer scrisese că Isus Cristos a fost “om pentru alții”, tot așa și biserica, trupul Lui pe acest pământ, trebuie să fie o comunitate în care Cristos este prezent – o comunitate care să existe “pentru alții”. A sluji celor din afara bisericii, a-i iubi așa cum ne iubim pe noi înșine și a face altora ce am dori să ne facă ei nouă, toate acestea sunt porunci clare ale lui Cristos.

În vremea aceea a făcut Bonhoeffer faimoasa declarație: “Numai cine ia apărarea evreilor are dreptul să cânte psalmii gregorieni.” Din punctul lui de vedere, a avea curajul să-I cânți lui Dumnezeu atunci când poporul Său ales este bătut și omorât înseamnă să ridici glasul împotriva suferinței lor. Dacă cineva nu este gata să facă lucrul acesta, Dumnezeu nu este interesat de închinarea lui.” (p. 370-371)

11

“În 1937, naziștii au abandonat orice mască a dreptății și au lovit cu putere Biserica Mărturisitoare. În anul acela, peste opt sute de pastori și conducători laici ai Bisericii Mărturisitoare au fost arestați și închiși. Conducătorul lor, îndrăznețul Martin Niemöller din Dahlem, a fost unul dintre ei.” […]

Niemöller a stat în închisoare opt luni, însă în ziua eliberării ale, Gestapoul l-a arestat din nou. Cei de acolo erau cunoscuți pentru această tactică neplăcută. Hitler nu suporta ca unul care vorbea cu atâta lejeritate împotriva lui să fie liber. În consecință, l-a onorat pe pastorul Niemöller cu distincția de “prizonier personal” al Führer-ului pentru următorii șapte ani, pe care Niemöller i-a petrecut la Dachau. A fost eliberat de aliați, în 1945.” (387-390)

12

“În 1937, naziștii au abandonat orice mască a dreptății și au lovit cu putere Biserica Mărturisitoare. În anul acela, peste opt sute de pastori și conducători laici ai Bisericii Mărturisitoare au fost arestați și închiși. Conducătorul lor, îndrăznețul Martin Niemöller din Dahlem, a fost unul dintre ei.” […]

Niemöller a stat în închisoare opt luni, însă în ziua eliberării ale, Gestapoul l-a arestat din nou. Cei de acolo erau cunoscuți pentru această tactică neplăcută. Hitler nu suporta ca unul care vorbea cu atâta lejeritate împotriva lui să fie liber. În consecință, l-a onorat pe pastorul Niemöller cu distincția de “prizonier personal” al Führer-ului pentru următorii șapte ani, pe care Niemöller i-a petrecut la Dachau. A fost eliberat de aliați, în 1945.” (387-390)

13

“Pentru conspiratori, cultivarea legăturilor de prietenie cu străinătatea şi convingerea puterilor străine de credibilitatea conspiraţiei lor era o parte vitală a planului de ansamblu.

Acesta era rolul pe care urma să-l joace Dietrich Bonhoeffer. Misiunea lui de contactare a englezilor urma să aibă o importanță crucială în următorii câțiva ani. Legăturile lui cu episcopul Bell și cu alții – dar și legăturile lui Bell cu oameni importanți din structura guvernului britanic – erau importante. De asemenea, Bonhoeffer avea legături în Norvegia și în America. Va fi oare pastorul acesta în stare să facă ultimul pas și să treacă de la sprijinul afectiv și intelectual la participarea activă alături de ceilalți?” (p. 467)

14

“Când Bonhoeffer s-a întors din Elveția, la sfârșitul lui septembrie, a fost informat despre și mai multe orori. Dar acestea erau comise în interiorul Germaniei. Un nou decret cerea tuturor evreilor din Germania să poarte în public o stea galbenă. Lucrurile trecuseră deja la un alt nivel, și Bonhoeffer știa că acesta era doar începutul unor atrocități și mai mari. În casa lui Dohnány, în acea lună septembrie, Bonhoeffer a făcut faimoasa declarație că, dacă va fi necesar, va fi gata să-l ucidă pe Hitler. Nu avea să se ajungă la asta, însă Bonhoeffer a vrut să arate clar că nu ajuta la înfăptuirea unei acțiuni pe care el însuși nu era dispus să o execute. A subliniat, totuși, că mai întâi va trebui să-și dea demisia din Biserica Mărturisitoare. El știa că cei mai mulți membri ai acesteia nu-i împărtășeau poziția în această privință; mai mult, nu dorea să-i implice într-un lucru pe care și-l asumase singur. Rolul lui în conspirație era o chestiune personală între el și Dumnezeu; știa lucrul acesta. Și mai știa că a fi ales de Dumnezeu, așa cum au fost aleși evreii și profeții, era ceva de nepătruns. Era onoarea cea mai înaltă, dar și cea mai teribilă, una la care nimeni nu aspira.” (p. 506-507)

15

“Bonhoeffer știa că a trăi cu teama de “vină” este un păcat. Dumnezeu vrea ca preaiubiții lui copii să acționeze liber și cu bucurie, făcând ceea ce este drept și bine nu din teama de a nu face vreo greșeală. A trăi în frică și vină înseamnă să fii “religios”, în sensul peiorativ al termenului, temă despre care Bonhoeffer a vorbit şi a predicat de multe ori. El era conştient de faptul că acţiunea liberă poate în mod neintenţionat să conducă la greşeli şi la vinovăţie. De fapt, era convins că trăind în felul acesta, ocolirea vinovăţiei este imposibilă, iar dacă cineva doreşte să trăiască responsabil şi plenar, trebuie să fie gata să îşi asume vinovăţia.” (p. 555)

16

“Bonhoeffer a fost executat pentru implicarea sa în complotul pentru uciderea lui Hitler, dar nu a fost arestat din același motiv. În aprilie 1943, naziștii nu aveau nicio idee despre implicarea lui Bonhoeffer în conspirație, nici chiar despre existența unei conspirații. Conspirația a rămas ascunsă până la atentatul nereușit cu bombă pus la cale de Stauffenberg, un an mai târziu. Pentru cele cincisprezece luni pe care le-a petrecut la închisoare, el și Dohnány au fost arestați din motive mult mai nevinovate. Unul dintre ele a fost Operațiunea 7, pe care Gestapoul a interpretat-o ca pe o operație de spălare de bani. Naziștilor nici măcar nu le-a trecut prin minte că Bonhoeffer și ceilalți erau interesați cu adevărat de soarta acelor evrei. Un alt motiv a fost încercarea Abwehrului de a obține scutiri militare pentru pastorii Bisericii Mărturisitoare. Deci Bonhoeffer a fost arestat pentru treburi mărunte. Într-un sens, a fost arestat pentru relația lui cu Dohnány, mai mult decât pentru orice altceva.” (p. 577)

17

“A contestat atitudinile standard față de situația cu care se confruntau și a arătat motivul pentru acre fiecare dintre ele va eșua: “Cine rămâne statornic? a întrebat el. Numai omul al cărui standard ultim nu este rațiunea lui, principiile lui, conștiința lui, libertatea lui sau virtutea lui este gata să sacrifice toate aceste lucruri, atunci când este chemat să acționeze în ascultare, cu responsabilitate în credință și cu fidelitate exclusivă față de Dumnezeu – omul responsabil, care încearcă să facă din întreaga lui viață un răspuns la întrebarea și chemarea lui Dumnezeu.”

Acesta era modul în care Bonhoeffer privea lucrurile pe care le făcea. El a redefinit viața creștină ca pe o viață activă, nu reactivă. Ea nu are drept scop simpla evitare a păcatului sau simpla discutare, învățare sau acceptare a noțiunilor, principiilor, regulilor sau doctrinelor teologice. Scopul ei este trăirea vieții în ascultare totală de chemarea lui Dumnezeu la acțiune. Ea nu pretinde doar o minte, ci și un trup. Dumnezeu ne-a chemat să fim pe deplin umani, să trăim ca ființe umane în ascultare de Cel ce ne-a făcut, acesta fiind de fapt împlinirea destinului nostru. Viața aceasta nu este limitată, compromisă și circumspectă, ci e trăită într-o libertate totală, entuziastă și plină de bucurie; iată ce înseamnă să-L asculți pe Dumnezeu.” (p. 583-584)

18

“Teologia lui Bonhoeffer a întotdeauna către o perspectivă incarnaţională, care nu excludea “lumea”, ci o privea ca pe creația bună a lui Dumnezeu, făcută nu ca să e bucurăm de ea și să o celebrăm, nu să transcendem pur și simplu. Potrivit acestui punct de vedere, Dumnezeu a răscumpărat omenirea prin Isus Cristos și ne-a refăcut “buni”. De aceea, nu trebuie să renunțăm la umanitatea noastră, considerând-o ceva “nespiritual”. Așa cum afirmase Bonhoeffer mai devreme, Dumnezeu dorește ca “da”-ul pe care I-l adresăm Lui să fie un “da” adresat lumii pe care El a creat-o. Aici nu a fost vorba de pseudoumanismul subţire al teologilor liberali din mişcarea “morţii lui Dumnezeu”, care în deceniile următoare l-au revendicat pe Bonhoeffer ca fiind unul de-ai lor; și nici de antiumanismul teologilor pioși și “religioși”, care au abandonat teologia lui Bonhoeffer în favoarea liberalilor. Aici a fost cu totul altceva: a fost umanismul lui Dumnezeu, răscumpărat în Isus Cristos.” (p. 611)

19

“Medicul lagărului de la Flossenbürg a fost H. Fischer-Hüllstrung. În momentul execuției, el nu a știut pe cine asistă. Dar peste mai mulți ani a descris astfel ultimele minute din viața lui Bonhoeffer:

În dimineața acelei zile, între orele cinci și șase, deținuții, între care amiralul Canaris, generalul Oster, generalul Thomas și Reichsgerichtsrat Sack, au fost scoși din celulele lor și li s-au citit verdictele curții marțiale. Prin ușa întredeschisă a uneia dintre încăperile barăcii, l-am văzut pe pastorul Bonhoeffer că înainte să-și dezbrace hainele de întemnițat a îngenuncheat și s-a rugat fierbinte Dumnezeului său. Am fost profund mișcat de felul în care s-a rugat acel om amabil, atât de devotat și de sigur că Dumnezeu îi ascultă rugăciunea. La locul execuției a spus iarăși o scurtă rugăciune, după care a urcat treptele eșafodului curajos și calm. Moartea a survenit în câteva secunde. În cei aproape cincizeci de ani de activitate ca medic, cu greu aș putea spune că am văzut pe cineva care să moară cu atâta supunere față de voința lui Dumnezeu. (Bethge, Dietrich Bonhoeffer: A Biography, 927-928)

Bonhoeffer a crezut că este pur și simplu datoria creștinului, dar și privilegiul și onoarea lui, să sufere împreună cu cei care suferă. Știa că era un privilegiu că Dumnezeu i-a îngăduit să participe la suferința evreilor care muriseră în locul acela înaintea lui. După mărturia lui Schlabrendorff, crematoriul de la Flossenbürg nu a funcționat, de aceea trupurile celor spânzurați în dimineața aceea au fost arse pe o grămadă de lemne; și în aceasta Bonhoeffer a avut onoarea de a se alătura milioanelor de victime ale celui de-al Treilea Reich.” (p. 690-691)


%d blogeri au apreciat asta: