Istoria Bisericii Penticostale din Romania (1922-1989)

istoria-bisericii-penticostale

Istoria Bisericii Penticostale din România (1922-1989). instituţie şi harisme – Ciprian Bălăban, Oradea: Scriptum, Cluj-Napoca: Risoprint, 2016, 328 p.

1

“Faptul că în primele trei decenii ale mișcării penticostale din România foarte mulți baptiști au devenit penticostali (cel mai probabil, majoritatea penticostalilor proveneau dintre baptiști) nu a putut rămâne fără o reacție din partea liderilor baptiști. Gheorghe Bradin, considerat răspunzător de aducerea credinței penticostal în România, a fost inițial prezbiter baptist, lucru negat de Alexa Popovici, care pune desprinderea lui Bradin de baptiști pe seama faptului că ordinarea sa a fost amânată. Cert este că Bradin era recunoscut drept un lider, din moment ce, în luna aprilie 1921, în revista baptistă Farul Mântuirei, est publicat un articol scris de el. (p. 27)

2

“În 1932, anul la începutul căruia s-a produs schisma în mișcarea penticostală din România, și acest subiect era intens dezbătut în acest grup religios, un cititor al revistei Cuvântul Adevărului întreabă dacă poate primi botezul cu Duhul Sfânt o persoană care nu practică spălarea picioarelor la Cina Domnului.” (p. 58)

“Constatăm că și grupul care nu practica spălarea picioarelor la Cina Domnului, desprins pentru prima dată de grupul majoritar la începutul anului 1932, care urma să se numească Creștini Botezați cu Duhul Sfânt, avea o amplă argumentație logică și teologică pentru a motiva nepracticarea acestui act.” (p. 60)

3

“Toate cele trei grupări penticostale aveau împreună, în anul 1945, 15.000 de membri. Cel mai probabil, pe durata războiului, numărul penticostalilor s-a dublat. În anul 1945, membrii “Bisericii lui Dumnezeu Apostolice – Penticostale” (Arad) se aflau în special în provinciile Crișana și Transilvania, membrii asociației “Creștinii botezați cu Duhul Sfânt”, în Banat și Bucovina și “Ucenicii Domnului Isus”, majoritatea în București. Muntenia și Moldova se împărțeau între primele două grupări existente și în București. Din anul 1945 până în anul 1950, numărul penticostalilor din România a crescut de la 15.000 la aproximativ 30.000 persoane. “Biserica lui Dumnezeu Apostolică – Penticostală” – Arad avea prestigiul unui adevărat leagăn al penticostalismului din România și era cea mai unită și mai dinamică dintre cele trei organizații, astfel că a reușit să atragă cel mai mare număr de membri [25.910]. […]

Deoarece statul comunist era dispus să accepte numai un singur Cult Penticostal, cele două centre mai mici s-au unit cu cel din Arad.” (p. 86-87)

4

“O latură importantă a penticostalilor este reprezentată de cântările cântate cu întreaga comunitate de credincioși, așa numitele cântări cântate în comun. Prima harfă cu cântări penticostale pentru cântat în comun este publicată în anul 1930 sub numele Harfa Bisericilor lui Dumnezeu. Acesta avea să rămână numele consacrat pentru acest repertoriu penticostal. Începând cu ediția a V-a, din anul 1952, Harfa Bisericilor lui Dumnezeu trece printr-o cenzură riguroasă. Cântări care făceau referire la Domnul Isus ca rege, care chemau la luptă pentru Dumnezeu, care aveau un pronunțat caracter eshatologic sau care făceau referiri prea directe la botezul în Duhul Sfânt nu puteau trece de cenzură. O serie de cântări care au fost scoase din această harfă în 1952 au fost reintroduse în ediția din anul 1970, bineînțeles, după ce unele au fost modificate, cu cea ce se știa că ar fi mai acceptabil pentru regimul comunist.” (p. 114)

5

“Timp de mai mulţi ani mişcarea penticostală a fost lipsită de o revistă proprie. Ministerul Cultelor vedea ca necesară această revistă ce urma să apară sub numele Curierul Cultului Penticostal (…). S-a reușit să se obțină aprobarea pentru tipărirea revistei Buletinul Cultului Penticostal, începând cu luna septembrie a anului 1953. […]

De la primul număr al revistei Buletinul Cultului Penticostal, se poate observa implementarea unui program de propagandă, nemaiîntâlnită în revistele penticostale românești de până atunci, care să laude libertatea și bunăstarea aduse de regimul de democrație populară, de Uniunea Sovietică, iar după anul 1965, de Nicolae Ceaușescu, în dreptul căruia glorificarea atingea apogeul. Era compromisul cu prețul căruia se putea publica o revistă penticostală după aproape șase ani de interdicție.” (p. 119)

6

“În ce privește alegerile, atât cele al comitetului executiv, ale consiliului bisericesc, cele ale “organelor intermediare” – cum se exprimau cei din minister –, cât și conducerea comunităților locale, toate erau influențate de împuterniciții Ministrului Cultelor care aveau misiunea de a demonstra că este în interesul cultului să nu se promoveze în funcții de conducere foști moșieri, foști industriași, foști legionari, precum și foști politicieni. Dacă cineva nu dorea să înțeleagă, trebuia să fie “influențat pozitiv” de către superiorii săi din conducerea cultului, iar dacă nu se izbutea convingerea sa, era dat la o parte și înlocuit.” (p. 142-143)

7

“Lupta cu misticismul şi glosolalia a fost cea mai importantă luptă a împuterniciţilor ministrului în relaţia cu Cultul Penticostal. Se făceau multe presiuni pe cale ierarhică, pentru influenţarea acestor manifestări, dar mulţi lideri, chiar dacă făceau unele promisiuni împuterniciţilor, băteau în retragere, când trebuiau să treacă la fapte.” (p. 145)

“Cu toate eforturile făcute de Securitate pentru a stăvili fenomenele harismatice din cadrul Bisericii Penticostale, aceste experiențe au fost factorul care a determinat ca mișcarea de trezire spirituală Oastea Domnului, care în perioada comunistă era scoasă în afara legii, să se îndrepte spre penticostali.” (p. 147)

8

“Când mai multe organizații religioase occidental (Campus Crusade for Christ, Slavic Gospel Association, Operation Mobilization, European Christian Mission, The Navigators, East European Bible Mission, Open Doors etc.) care activau în țările comuniste au văzut necesitatea instruirii de lideri religioși pregătiți în aceste zone, au format organizația Biblical Education by Extension, care avea ca scop traducerea și publicarea unor manual de studiu biblic, ce aveau să fie introduse clandestin în țările comuniste. Prin această organizație urmau să fie inițiați, de către persoane din afara țării, lideri, care, la rândul lor, să formeze grup de studiu biblic, scopul final fiind ca acest studii să ajungă la cât mai mulți destinatari.

Astfel de grupe de studii au fost format în întreaga țară, atât între penticostali, cât și între baptiști și probabil și între creștini după Evanghelie. […]

În Bucureşti, organizatorul principal al cursurilor biblice clandestine între penticostali era Constantin Caraman.” (p. 168-169)

9

“Un dezavantaj net al Cultului Penticostal în relația sa cu statul comunist l-a constituit faptul că, spre deosebire de celelalte trei confesiuni evanghelice – baptiști, creștini după evanghelie și adventiști –, penticostalii au fost recunoscuți oficial pentru prima dată chiar de către regimul de democrație populară, după un sfert de secol de clandestinitate. Această situație a atras o atitudine îndatoritoare față de regim, pentru favorul făcut credincioșilor penticostali, care căpătaseră libertate religioasă. În acest context, se explică acceptarea docilă, de către Gheorghe Bradin, a acțiunilor Securității de promovare sau înlăturare a unor lideri din structurile de conducere a cultului, acțiuni care au instituit un model perpetuat până la Revoluția din decembrie 1989.” (p. 219)

10

“Din perspectiva influenţelor statului comunist asupra mişcării penticostale din România, putem spune că, sub aspect doctrinar, aceasta nu a fost negativă; statul comunist nu a reuşit să influenţeze doctrina penticostală, după cum nici persecuția din perioada interbelică, și nici perioada de integrare în mișcarea baptistă nu a reușit acest lucru; contextul caracteristic acestor perioade a dus mai degrabă la temperarea unor extreme ivite în practica penticostală, dar care totuși nu se reflectau în publicațiile apărute într-un cadru recunoscut internațional.

Urme ale acestei perioade se pot observa în special la nivelul unor mentalități ca aceea privind menținerea, în cadrul instituției Cultului Penticostal, a unei inovații implementate de regimul comunist: “sectorul pastoral”. Potrivit acesteia, o singură persoană păstorește un număr de patru, cinci, până la zece și chiar mai multe comunități, care uneori au un număr mare de membri. Prin această inovație, regimul comunist urmărea suprasolicitarea pastorilor și scăderea calității pastorației.

De asemenea, a fost perpetuată o serioasă aversiune față de instituție, mult grupuri penticostale alegând independența față de structurile instituționale și în perioada de după Revoluția din Decembrie 1989. Fundalul acestei aversiuni îl constituie realitatea că, în primii ani ai perioadei comuniste, învățătura penticostală despre harisme era pusă în practică într-o măsură foarte mare în mediul disident clandestin. Din pricina unor erori teologice și de practică, apărute în rândul acestor grupuri greu de controlat, însă ușor de influențat, în ultimele decenii de dictatură comunistă s-a dezvoltat tot mai mult, în penticostalismul românesc, semi-clandestinitatea. Foarte multe persoane care făceau part din cultul recunoscut oficial participau la întâlniri ilegale de rugăciune și studiu biblic.

Deși pe teren se pot observa unele interpretări diferite în legătură cu botezul în Duhul Sfânt și darurile harismatice, teologia oficială despre acestea este consecventă, învățătura penticostală românească despre harisme din perioada 1922-1989 fiind în acord cu actuala mărturisire de credință.” (p. 220)


%d blogeri au apreciat asta: