Credință publică
1
„Credinţa creştină este disfuncţională când este practicată ca religie mistică în care ascensiunea este urmată de o revenire sterilă, nu creativă, o întoarcere care nu are niciun obiectiv pozitiv pentru lume, ci e doar rezultatul inevitabil al incapacității unui om din carne-și-sânge de a suporta experiența unirii în temporalitate. […]
Ascensiunea este momentul receptiv. „Revenirea” este punctul în care, în interacţiunea cu lumea, mesajul este rostit, transpus în fapte, introdus în liturghii sau instituţii ori codificat n legi. Revenirea este momentul creativ.” (p. 31)
2
„Există cel puţin trei motive care fac credinţa să fie apatică. Cel dintâi are legătură cu caracterul credincioşilor; pentru unii oameni, credinţa pe care o adoptă este prea solicitantă, astfel că aleg ca la cantină, îşi pun în tavă dulciuri, dar evita broccoli şi peştele. Al doilea e că credincioşii se văd prinşi în chingile unor sisteme mai mari sau mai mici în care trăiesc şi muncesc pentru a prospera – sau măcar pentru a supraviețui – simt că trebuie să se supună logicii respectivelor sisteme, iar nu imperavitelor credinței la care au aderat. Cel de-al treilea motiv al credinței apatice vizează credința ca atare; fie credința nu le este aplicată noilor împrejurări, fie nu pare relevantă pentru problemele contemporane – de la la energie nucleară, la descoperirile din neuroștiințe. Combinând aceste trei motive ce stau la baza credinței apatice, nu e de mirare că oamenii înțeleg greșit credința și o folosesc mai degrabă ca pe un drog ce stimulează performanțele sau ca pe o alifie decât ca solușie pentru a-și călăuzi viața în lume.” (p. 45)
3
„Nu e de ajuns să obținem succesul și să evităm eșecul, nici măcar ca în acest demers să ne trăim viețile cu integritate și excelență morală. Suntem oameni și pentru că, în parte, atunci când muncim sau când ne jucăm, nu vrem doar „să o facem” (cum spunea reclama la Nike din urmă cu câțiva ani). Noi reflectăm la sensul a ceea ce facem și ne întrebăm de ce facem ceea ce facem. Iar pe urmă, analizăm dacă răspunsul la întrebarea „de ce” are sens. Este scopul pentru care lucrez suficient pentru a mă susține de-a lungul timpului nu doar ca „animal economic”, ci ca fiinţă umană? Este în armonie cu natura realității – cu cine sunt eu ca ființă corporală, spirituală și relațională și cu felul în care e alcătuită lumea? Credința care contează aduce răspunsuri plauzibile la aceste întrebări. Și, la drept vorbinf, aceasta este cea mai importantă funcție a ei.” (p. 54)
4
„Cu cât reducem mai tare credinţa la o religiozitate vagă, ce slujește cu precădere pentru a stimula, vindeca și conferi un sens aspectelor vieții care sunt determinate de factori străini credinței (precum interesele naționale sau economice), cu atât ne va fi mai rău. Din contră, cu cât credința creștină va fi importantă pentru adepții ei în calitatea ei de credință ce conturează un mod de viață și cu cât o vor trăi ei ca pe o tradiție neîntreruptă cu puternice legături cu istoria ei și originile ei, având un conținut cognitiv și moral clar, cu atât ne va fi mai bine.” (p. 62)
5
„Nici caracterul credinței creștine (ca religie monoteistă), nici unele dintre convingerile sale fundamentale (precum aceea că Dumnezeu a creat lumea și S-a angajat să o răscumpere) nu sunt generatoare de violență. Credința creștină este deturnată când este folosită pentru a gira violența.” (p. 73)
6
„Dacă în centrul unei vieți bune așezăm plăcerea, odată ce o decuplăm de dragostea de Dumnezeu, sursa supremă de sens, și când o sdespărțim de iubirea de aproapele și de speranța unui viitor comun, rămânem, așa cum spunea Andrew Delbanco: „fără nicio modalitate de organizare a plăcerii într-o structură cu semnificație”. Iar cum noi, oamenii, suntem în mod invariabil „animale” făuritoare-de-semnificații, dorința de a ne satisface plăceri autonome va rămâne mereu profund nesatisfăcătoare.” (p. 85)
7
„Comunităţile creştine timpurii n-au fost niciodată jucători sociali importanți! Nu erau nici măcar printre printre spectatorii care aplaudau sau huiduiau. […]
Pentru comunităţile creştine timpurii, persecuţia nu era prilej de îngrijorare, ci o (incomodă) ocazie de bucurie. a fi izolat într-un ungher întunecos, departe de ochii publicului nu era semnul eșecului, ci al unei companii selecte. În mare parte similar cu urmașii lui Cristos persecutați în vremea noastră în lume, bisericile timpurii par să-și fi gestionat precaritatea și marginalitatea cu încredere și creativitate. Noi, în Occident, dimpotrivă, suntem deja speriați de diminuarea influenței. În mijlocul adversității violente, primii creștini sărbătoreau și întrupau un mod de viață: viața pe care o experimentaseră ca dar de la Dumnezeu și care era modelată în asemănare cu Cristos, un ideal al umanității adevărate. Spre deosebire de ei, în contextul libertății și al prosperității economnice, numeroase biserici din Vest, cu precădere din Statele Unite, deplâng pierderea influenței și urzesc planuri să o redobândească prin putere politică.” (p. 100)
8
„Teza că pur și simplu mesajul creștin este (sau poate fi făcut) inteligibil „pentru lume” nu mai ţine. Avem nevoie de modalităţi mai complexe de a gândi relaţia cu cultura, astfel încât să ţinem cont de pluralitatea complexă a lumilor culturale care se schimbă rapid şi care alcătuiesc societăţile contemporane.” (p. 104)
9
„Identitatea creştină într-o cultură anume este întotdeauna o rețea complexă și flexibilă de mici și mari respingeri, divergențe, subversiuni și propuneri și acțiuni alternative mai mult sau mai puțin radicale și cuprinzătoare, înconjurate de acceptarea multor daturi culturale. Nu există o singură modalitate de raportare la cultură și nici măcar la tendințele ei dominante; există doar nunmeroase modalități de acceptare, transformare și înlocuire din interior a diverselor aspecte dintr-o cultură dată. Creștinii nu dețin niciodată un teritoriu cultural propriu pur și exclusiv – o limbă, valori, practici sau o rațiune care să le aparțină numai lor. Vorbesc limba învățată de la alții, chiar dacă îi metaforizează sensurile. Moștenesc un set de valori din mediul lor cultural, însă îi modifică mai mult sau mai puțin radical unele dintre elemente, refuzând să le accepte pe altele. Acceptă normele unei culturi date, însăle subminează, le schimbă parțial, unora refuză să se supună, și introduc altele noi.
A deveni creștin înseamnă să te distanțezi fără să părăsești. A trăi creștinește înseamnă a implementa continuu o diferențiere într-o anumită cultură, fără ca vreodată să ieși din acea cultură pentru a-ți realiza aceaastă intenție.” (p. 114-115)
10
„Singura modalitate de rezolvare a problemei confruntării violente dintre diferite perspective asupra vieții – indiferent dacă sunt religioase sau laice – constă în cfocalizarea pe resursele interne ale fiecăreia, în vederea unei culturi a păcii. În fiecare caz, aceste resurse vor fi diferite, chiar dacă, iarăși, s-ar putea să înregistreze suprapuneri însemnate.” (p. 152)
Romania Evanghelica 