Harul viitor

harul-viitor

Harul viitor – John Piper, Editura Metanoia, Oradea, 2015, 505 p.

J.I. Packer: “Scopul scrierilor pastorului Piper este revitalizarea unui creștinism decadent care cunoaște doar un har ieftin și o credință la fel de ieftină. Îmbibat de Scriptură, intoxicat de Dumnezeu, profund evanghelic și pasionat de umanitate, Piper umple dimensiunile uitate ale credinței – speranța și mulțumirea, stabilitatea și sfințenia, prețuirea și glorificarea lui Dumnezeu – cu o mână de maestru. Aceasta este o carte bogată și înțeleaptă, una pe care s-o apreciezi și s-o recitești.”

Kevin DeYoung: “Puține cărți mi-au ascuțit gândirea teologică, mi-au deschis ochii în fața interpretării și mi-au hrănit, atât de consistent, sufletul ca și cartea aceasta. Dintre toate ’cărţile mari’ ale lui John Piper, Harul viitor a avut cel mai mare impact în viaţa şi în lucrarea mea.”

Albert Mohler: “În Harul viitor John Piper încurajează credincioșii să înțeleagă conflictele actuale ale vieții creștine în termenii harului excepțional al lui Dumnezeu în Cristos – un har care ne cheamă să ne bucurăm de lucrarea viitoare a lui Dumnezeu în noi, în timp ce experimentăm harul prezent al lui Dumnezeu și ne odihnim în siguranța harului lui Dumnezeu pentru noi din trecut.”

Wayne Grudem: “Această carte oferă o cheie necesară fiecărui creștin pentru a-l ajuta să înțeleagă cum să trăiască o viață plină de bucurie, plăcută lui Dumnezeu.”

1

“Alister McGrath, teologul de la Oxford şi observatorul pătrunzător al evanghelicalismului american, descrie o “criză a spiritualității în evanghelicalismul american”. El susține că evanghelicalismul, mai ales cel american, dezamăgește Biserica.

Evanghelicii au făcut o lucrare superbă de evanghelizare a oamenilor, aducându-i la o cunoaștere salvatoare a lui Isus Cristos ca Mântuitor și Domn, dar ei nu reușesc să le ofere credincioșilor modalități de abordare a vieții care să îi ajute să meargă mai departe și să crească într-o relație spirituală cu El. Mulți încep viața de credință cu mult entuziasm, doar pentru a se afla în dificultate nu mult după aceea. Așteptările lor cele mai mari și intențiile lor bune încep să dispară. Spiritul vrea, dar trupul se dovedește a fi slab… Oamenii au nevoie de sprijin ca să meargă înainte atunci când entuziasmul dispare.” (Spirituality in an Age of Change: Rediscovering the Spirit of the Reformers)

Scopul meu și ruga mea este ca această carte să ofere acel fel de sprijin și o “modalitate de abordare a vieții care să-i ajute pe credincioși să meargă mai departe și să crească”. […]

Am aflat, în cei aproape 40 de ani de predicare, predare și osteneală alături de oameni care voiau să fie creștini autentici, că felul în care gândesc trăirea creștină este adesea absorbit mai degrabă din aerul cultural pe care îl respirăm, decât învățat din categoriile Scripturii. Mai mult, unele dintre categoriile gândirii “creștine” sunt atât de desincronizate față de Biblie, încât lucrează chiar împotriva ascultării pe care sunt destinate să o promoveze.” (p. 27-29)

2

“Nu intenționez, în nici un fel, să confund justificarea cu sfințirea. Ele sunt distincte. Justificarea nu este o conduită umană, a trupului sau a sufletului. Dar sfințirea este (în mod divin cauzată) o conduită umană, a sufletului sau a trupului. Atât justificarea, cât și sfințirea sunt determinate de Dumnezeu, dar nu în același fel. Justificarea este o acțiune de judecare din partea lui Dumnezeu, sfințirea este o acțiune de transformare din partea lui Dumnezeu.

Astfel funcțiunea credinței în raport cu fiecare este diferită. În ce privește justificarea, credința nu este canalul prin care o putere sau o transformare curge spre sufletul credinciosului, ci, mai degrabă, credința este ocazia iertării, achitării și socotirii noastre ca neprihăniți de către Dumnezeu prin virtutea unirii noastre cu Cristos ce-i aparține credinței. Aceste acțiuni justificatoare ale lui Dumnezeu nu ating sufletul omului prin ele însele. Ele sunt extra nos – în afara noastră. Pavel vorbește despre justificarea “păcătosului” (Romani 4:5). Noi nu rămânem păcătoși, dar începe ca “păcătoși justificați”. Cu toate acestea, în ce privește sfințirea, credința este într-adevăr canalul prin care puterea și transformarea divină curg înspre suflet și lucrarea lui Dumnezeu prin credință atinge într-adevăr sufletul și îl schimbă.

Ceea ce vreau să demonstrez în această carte este faptul că această credință, care este prilejul pentru justificare, este aceeași prin care puterea sfințitoare vine în păcătosul justificat.” (p. 54-55)

3

“Credinţa în harul viitor reprezintă secretul care protejează impulsurile de recunoștință de la transformarea lor în etica datornicului. Adevărata gratitudine jubilează în bogățiile harului lui Dumnezeu în timp ce privește înapoi la beneficiile pe care le-a primit. Prin această prețuire a harului trecut determină inima să se încreadă în harul viitor. Am putea spune că recunoștința are un apetit puternic pentru plăcerea de a privi înapoi la revărsările harului lui Dumnezeu. Și, din moment ce Dumnezeu lărgește rezervorul de har trecut, turnând, prin credință, și mai mult har, de aceea, de dragul acestei acumulări, recunoștința își trimite impulsurile de desfătare înspre credința în acest har viitor, continuu revărsat.” (p. 68)

4

“Motivul pentru care harul viitor este atât de important se datorează faptului că întreaga viață creștină depinde de el. Nu poți fi creștin fără a avea credință în harul viitor. […]

Când Pavel îşi încheie scrisorile cu cuvintele “Harul să fie cu voi”, el își binecuvântează cititorii cu ceea ce vor avea nevoie pentru a fi creștini din acel moment încolo – har viitor. Nimeni nu devine creștin fără harul trecut. Și nimeni nu poate fi creștin, clipă de clipă, fără harul viitor. Poziția noastră de creștini este atât de sigură, pe cât este de sigură rezerva de har viitor a lui Dumnezeu.” (p. 101-102)

5

“Suferinţa constrânge mila; dar păcatul aprinde mânia. De aceea, harul arătat păcătoşilor este cea mai voluntară faptă a lui Dumnezeu.

Cu toate acestea liber nu înseamnă întotdeauna necondiționat. Multe dintre faptele de har ale lui Dumnezeu sunt condiționate. De exemplu, când Pavel spune: “Harul să fie cu toți cei ce iubesc pe Domnul nostru, Isus Hristos, în curăție” (Efeseni 6:24). El implică faptul că există un har care vine peste cei ce-L iubesc pe Isus, dar nu vine peste cei ce nu Îl iubesc. Acest har este condiționat. Iar când Iacov spune: “[Dumnezeu] ne dă un har şi mai mare… Dumnezeu stă împotriva celor mândri; dar dă har celor smeriți” (Iacov 4:6), el implică faptul că există har care vine peste cei smeriți, dar nu vine peste cei mândri.” (p. 114)

6

“Îngrijorarea nu arată a mândrie. Arată slabă. Arată de parcă a-i mărturisi că nu ai niciun control asupra viitorului. Da, într-un fel, cei mândri admit acest lucru. Dar această recunoaștere nu ucide mândria până când inima cea mândră nu se uită la Cel ce deține controlul asupra viitorului și nu se bazează pe El. Până atunci, cei mândri se țin de dreptul lor la autonomie, chiar dacă aceasta se dezintegrează la orizontul viitorului.

Dovada remarcabilă a acestui adevăr o găsim în două locuri. Primul este în Isaia 51:12-13, unde Dumnezeu acuză Israelul îngrijorat, arătându-le mândria din spatele fricii: “Eu, Eu vă mângâi. Dar cine ești tu, ca să te temi de omul cel muritor, și de fiul omului, care trece ca iarba, și să uiți pe Domnul, care te-a făcut, care a întins cerurile și a întemeiat pământul? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului?”. Cu alte cuvinte, “Cine crezi că ești, de îți este frică de niște simpli oameni? Trebuie să te crezi cineva, de îți este așa de frică!” Acum, asta este o mustrare ciudată. Dar sensul este foarte simplu: frica ta este o formă de mândrie. […]

Cel de-al doilea loc în care vedem îngrijorarea ca o formă de mândrie este 1 Petru 5:6-7. “Smeriți-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi.” Observă legătura gramaticală dintre versetele 6 şi 7 (n.tr. – traducerea în limba engleză cuprinde versetele 6 și 7 într-o singură frază, în timp ce, în traducerea Cornilescu, cele două versete reprezintă fraze diferite). “Smeriți-vă… sub mâna tare a lui Dumnezeu… aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre.” Versetul 7 nu reprezintă o frază nouă, ci este o propoziție subordonată. “Smeriți-vă… [prin] aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre.” Asta înseamnă că aruncarea îngrijorărilor tale asupra lui Dumnezeu este o modalitate de a te umili sub mâna tare a lui Dumnezeu.” (p. 134-135)

7

“Noul Testament explică în mod clar că întregul har viitor depinde de venirea trecută a lui Isus. De exemplu, Pavel spune că Isus a venit ca: “să dovedească credincioşia lui Dumnezeu și întărească făgăduințele date părinților” (Romani 15:8). Cu alte cuvinte, Cristos a venit să garanteze că promisiunea Vechiului Testament se va împlini într-adevăr. El a venit de dragul harului viitor. De la venirea lui Cristos încoace, credința Îl îmbrățișează pe Cristosul răstignit și înviat ca și fundația unică, așezată o dată pentru totdeauna, a întregului har viitor. Când privim în urmă la moartea și învierea lui Cristos, Dumnezeu ne arată în prezent imensitatea dragostei Sale pentru noi și, astfel, garantează toată încrederea noastră în harul viitor. “Dar Dumnezeu Își arată (prezent) dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit (trecut) pentru noi” (Romani 5:8). Fără moartea lui Hristos, nu ar exista har viitor.” (p. 144)

8

“Există o ruşine care este, în mod repetat, aruncată asupra oamenilor, dar care nu este a lor. Eliberarea oamenilor, care au fost răniți profund, purtând asemenea rușine greșit plasată, reprezintă cea ce trebuie să facă trăirea prin credința în harul viitor.

A fost extrem de încurajator pentru mine să îmi dau seama că această “rușinare” i s-a întâmplat și lui Isus, în repetate rânduri. De exemplu, L-au numit mâncăcios și bețiv (Luca 7:34). L-au numit distrugător de Templu (Marcu 14:58). L-au numit ipocrit. El i-a salvat pe alții, dar nu S-a putut salva pe Sine (Luca 23:35). Toate acestea pentru a-L împovăra pe Isus cu o rușine pe care nu El trebuia să o poarte. Ei au sperat să-L descurajeze și să-L paralizeze, adunând acuzații rușinoase asupra Lui.

Același lucru a fost adevărat și în cazul lui Pavel. Ei au spus că nu a fost în toate mințile atunci când s-a apărat singur înaintea judecătorilor (Faptele Apostolilor 26:24). L-au numit dușmanul tradiției iudaice și cel care încalcă Legea Mozaică (Faptele Apostolilor 21:21). Ei au spus că el îi învață pe oameni să păcătuiască pentru ca să se înmulțească harul (Romani 3:8). Toate aceste lucruri le-au spus dușmanii lui pentru a-l împovăra cu o rușine pe care nu el trebuia să o poarte.

Și, cu siguranță, ți s-a întâmplat și ție, poate din cauza unor părinți imaturi sau poate din cauza altora. Și ți se va mai întâmpla. Cum ne luptăm cu această rușine greșit plasată? Crezând în promisiunile lui Dumnezeu că, până la urmă, toate eforturile altora de a ne face de rușine vor eșua. Se poate să ne străduim acum să înțelegem care este rușinea pe care trebuie să o purtăm și pe care nu. Dar Dumnezeu are o promisiune pentru noi ce acoperă ambele situații. Isaia le promite oamenilor care se încred în Dumnezeu: “Voi nu veți fi nici rușinați, nici înfruntați, în veci” (Isaia 45:17). Iar Pavel aplică promisiunea Vechiului Testament creștinilor: “Oricine crede în El nu va fi dat de rușine” (Romani 10:11)

Cu alte cuvinte, pentru toate răutățile, ridiculizarea și critica pe care ceilalți o folosesc ca să ne rușineze, pentru toată suferința emoțională și nefericirea pe care le aduc, promisiunea lui Dumnezeu stă în picioare: acestea nu vor avea succes în cele din urmă. Toți copiii lui Dumnezeu vor fi răzbunați. Adevărul va fi cunoscut. Și niciunul dintre cei ce-și vor pune speranța în promisiunile lui Dumnezeu nu va fi lăsat de rușine. Trăirea prin credința în harul viitor înseamnă o viață de libertate față de rușinea paralizantă.” (p. 183-184)

9

“Este extrem de confuz când oamenii spun că singura neprihănire ce are valoare este neprihănirea atribuită a lui Cristos. În mod clar, justificarea nu se bazează pe nici un fel de neprihănire a noastră, ci doar pe neprihănirea lui Cristos atribuită nouă. Uneori, însă, oamenii sunt neatenți și vorbesc compromițător despre toată neprihănirea omenească, de parcă nu ar exista niciun lucru care să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Adesea ei citează textul din Isaia 64:4, care spune că neprihănirea noastră este asemenea unor zdrențe murdare sau unei “haine mânjite”. “Toți am ajuns ca niște necurați și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită”. Dar, în context, Isaia 64:6 nu vrea să spună că toată neprihănirea oamenilor lui Dumnezeu este de neacceptat înaintea lui Dumnezeu. Isaia se referă la oamenii a căror neprihănire este, de fapt, ipocrită. Nu mai este neprihănire. Ci, în versetul dinaintea acestuia, Isaia spune că Dumnezeu iese înaintea celor “celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea” (v.5). […]

Zaharia şi soţia lui, Elisabeta, sunt descrişi de către Luca într-un mod care îi face pe mulți creștini să se poticnească: “Amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului” (Luca 1:6). Neprihănirea lor nu era o haină mânjită. Era o viață de credință și ascultare curente, care primește spălarea de imperfecțiunile sale prin prevederile minunate de iertare care sunt în Cristos și care erau deja operaționale în Vechiul Testament. Sfinții Vechiului Testament, care cântau laude la adresa Legii, știau acest lucru. Dumnezeu putea fi impresionat în mod plăcut de ascultarea lor imperfectă, deoarece era prin credință și deoarece imperfecțiunile sale erau acoperite de sângele lui Cristos.” (p. 200-201)

10

“Luat ca întreg, Vechiul Testament are un mare obiectiv: “Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15:4). Vechiul Testament a fost scris pentru a ne întări speranța în Dumnezeu, ceea ce reprezintă un alt mod de a spune că a fost scris pentru a ne consolida credința în harul viitor.” (p. 203)

11

“Puterea răbdării se bazează pe capacitatea noastră de a crede că Dumnezeu urmează să facă ceva bun pentru noi, în ciuda tuturor întârzierilor și a ocolirilor noastre. Acest lucru necesită o mare credință în harul viitor, deoarece dovada este rareori evidentă. Există o legendă povestită de Richard Wurmbrand, care ilustrează necesitatea încrederii în Dumnezeu pentru bine, pentru scopuri nevăzute, când tot ce putem vedea este doar necaz și frustrare.

O legendă spune că Moise a stat odată în meditație lângă o fântână. Un drumeț s-a oprit să bea din fântână și, când s-a aplecat, i-a căzut punga de la cingătoare. Omul a plecat. La scurt timp, un alt om a trecut pe lângă fântână, a văzut punga și a luat-o. Puțin mai târziu, un al treilea s-a oprit să-și potolească setea și s-a culcat apoi la umbra fântânii. Între timp, primul a descoperit că-i lipsea punga și, dându-și seama că nu putuse să o piardă decât la fântână, s-a întors, l-a trezit pe cel ce dormea acolo (care, desigur, nu știa nimic) și i-a cerut să-i înapoieze banii. Între cei doi a urmat o discuție, apoi s-au înfuriat și primul l-a omorât pe celălalt. Martor la acestea, Moise I-a spus lui Dumnezeu:

– Vezi, de aceea nu cred oamenii în Tine. E prea multă nedreptate și rău în lume. De ce a trebuit ca primul trecător să-și piardă punga și să devină apoi un ucigaș? De ce a trebuit ca cel de-al doilea să găsească punga cu banii, pentru care nu muncise? Al treilea era complet nevinovat. De ce a fost omorât?

– Am să-ți răspund o singură dată, a răspuns Dumnezeu. N-o pot face la fiecare pas. Primul trecător era fiul unui hoț. Punga conținea banii furați de tatăl său de la tatăl celui de-al doilea trecător care, găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaș a cărui crimă nu avea să fie descoperită niciodată și care a primit de la primul pedeapsa pe care o merita. Pe viitor să crezi că există un sens și o dreptate în tot ceea ce se întâmplă, chiar atunci când tu nu le înțelegi. (Richard Wurmbrand, 100 de meditații din închisoare, București, Stephanus, 2000, p. 20)

Nerăbdarea lui Moise față de Dumnezeu, în această poveste, ar fi fost cu siguranță biruită, dacă el ar fi avut mai multă încredere în puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu de a transforma toate lucrurile spre binele poporului Său. Dumnezeu a promis fără încetare în Biblie să facă exact acest lucru (2 Cronici 16:9; Psalmul 23:6; 84:11; Ieremia 32:40-41; Isaia 64:4; Romani 8:28; 32:1; 1 Corinteni 3:22-23).” (p. 223-224)

12

“Benjamin B. Warfield a fost un renumit teolog, care a predat la Seminarul Princeton timp de aproape 34 de ani, până la moartea lui în 16 februarie 1921. Mulţi oameni sunt familiarizaţi cu lucrările lui, precum The Inspiration and Authority of the Bible [Inspiraţia şi autoritatea Bibliei]. Dar ceea ce nu ştiu mulţi oameni este că în anul 1876, la vârsta de 25 de ani, s-a căsătorit cu Annie Pierce Kinkead şi au plecat în Germania, pentru luna de miere. În timpul unei furtuni cumplite, Annie a fost lovită de fulger şi a rămas paralizată. După ce a avut grijă de ea timp de 39 de ani, Warfield a așezat-o în mormânt în 1915. De-a lungul anilor de căsnicie, din cauza nevoilor ei extraordinare, Warfield rareori pleca de acasă mai mult de două ore.

Aici e vorba despre un vis spulberat. Îmi amintesc că i-am spus soției mele în săptămâna dinaintea nunții noastre: “Dacă avem un accident de mașină în luna de miere și tu rămâi desfigurată sau paralizată, îmi voi respecta jurămintele, ’la bine și la greu’”. Lui Warfield chiar i s-a întâmplat acest lucru. Soția sa nu s-a vindecat niciodată. Nu a fost nici un “sfârșit de basm” la finalul acestei povești – doar răbdarea spectaculoasă și credincioșia unui bărbat față de o femeie, în timpul a 39 de ani de situație ce nu a fost niciodată planificată – cel puțin, nu de oameni. Dar, când Warfield a ajuns să-și scrie gândurile despre Romani 8:28, el a spus: “Ideea fundamentală este guvernarea fundamentală a lui Dumnezeu. Tot ceea ce ți se întâmplă se află sub controlul mâinii Sale. Ideea secundară este bunăvoința lui Dumnezeu față de cei ce Îl iubesc. Dacă El domnește peste toate, atunci nimic altceva decât binele se poate abate asupra celor cărora El le vrea binele… Cu toate că suntem prea slabi să ne ajutăm singuri și prea orbi pentru a cere ceea ce avem nevoie și putem doar ofta având dorințe imature, El este cel ce creează în noi tocmai aceste dorințe… și El va domni asupra tuturor lucrurilor în așa fel încât să culegem numai binele din tot ce se abate asupra noastră”.” (p. 225-226)

13

“Unul dintre motivele pentru care această carte are atâtea capitole este deoarece cu cât mă gândeam mai mult în credinţa în harul viitor, cu atât aveam mai multe întrebări. De exemplu, este posibil să crezi promisiunile lui Dumnezeu despre siguranța sfinților și, totuși, să fii pierdut? Dacă credința în harul viitor înseamnă să crezi promisiunile lui Dumnezeu, cum se face că acel promisiuni pot fi crezute, dar “credinciosul” să nu fie salvat?

Posibilitatea este sugerată în Matei 7:21-23: “Nu oricine-Mi zice ’Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ’Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ’Niciodată nu v-am cunoscut, depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege’”. Aceşti oameni au crezut că sunt în siguranță. Altfel, nu ar fi fost atât de uimiți de respingerea lui Isus. Ei cunoșteau învățătura creștină. Și când au citit promisiuni de genul: “Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5), ei le-au crezut, cel puțin, așa se pare. Cel puțin au crezut că promisiunile sunt adevărata pentru ei și acest lucru le-a oferit siguranță. Au fost șocați să audă că Domnul nu îi cunoaște și că vor fi izgoniți din prezența Lui.

Atmosfera religioasă lejeră, aerisită a generațiilor recente nu tolerează seriozitatea și presiunea necesare pentru a face față unor asemenea avertizări. Dar au existat momente și învățători care s-au ocupat cu astfel de probleme, în mod profund. Nici un alt pastor sau teolog nu s-a luptat mai mult cu realitatea înfricoșătoare a ipocriziei înșelătoare decât Jonathan Edwards, în primii ani ai Marii Treziri din New England. Cartea sa, Emoțiile religioase, cercetează adăposturile încurcate ale afecţiunilor umane. El nu a fost singurul. Toţi urmaşii puritanilor au fost preocupaţi ca experienţa religioasă să fie una spirituală şi evlavioasă, nu doar naturală sau contrafăcută. Oameni precum Thomas Shepard (1605-1649) și John Flavell (1630-1691) au deschis drumul pentru Edwards și gândirea lui legată de subtilitatea păcatului omenesc și a autoamăgirii.” (p. 252-253)

14

“Două lucruri sunt necesare pentru ca această credinţă mântuitoare să iasă la lumină. Unul este folosirea percepţiei şi a minţii noastre pentru a auzi, a vedea, a înţelege şi a valida o mărturie despre adevărul lui Cristos. Celălalt este faptul că noi trebuie să înțelegem și să îmbrățișăm frumusețea spirituală și valoarea lui Cristos prin iluminarea Duhului Sfânt. Fără această degustare spirituală irezistibilă a perfecțiunii captivante a lui Cristos, convingerile personale legate de o mărturie pot să nu fie nimic mai mult decât siguranța nefolositoare a diavolului cu privire la faptul că Isus este Calea, Adevărul și Viața. El “crede” acest lucru, dar nu îl percepe ca fiind frumos, valoros și minunat de potrivit pentru a împlini scopuri bune și sfinte. El consimte într-un fel dar nu un consimțământ sincer sau, cum ar spune puritanii, “cordial”. El nu îl gustă pe Cristos ca fiind irezistibil de atrăgător. “Credința” lui este moartă, deoarece nu este animată de un lucru esențial: înțelegerea spirituală a frumuseții spirituale.” (p. 259)

15

“În Evanghelia după Ioan, credinţa mântuitoare este acţiunea unei inimi reînnoite şi însufleţite, o inimă ce iubeşte lumina. Credinţa mântuitoare nu este consimţirea mentală a unei inimi învechite care iubeşte întunericul. Dragostea este implicită în opinia lui Ioan despre credinţa salvatoare. Această “dragoste” este ceea ce am numit, în capitolul precedent, “o mostră spirituală” din frumusețea lui Cristos. Credința nu este simpla afirmare a valorii infinite a lui Cristos; credința înseamnă îmbrățișarea lui Cristos ca pe un lucru de valoare, deoarece lumina lui Cristos este iubită, nu urâtă.

Am spus, în capitolul anterior, că esența credinței mântuitoare este de a fi satisfăcuți de tot ceea ce este Dumnezeu pentru noi în Isus. Un alt text, care mă conduce spre această convingere, este Ioan 6:35: “Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.” Acest text arată spre realitatea că a crede în Isus înseamnă a bea și a mânca din tot ceea ce este Isus. Merge atât de departe încât spune că setea sufletului nostru este satisfăcută de Isus, astfel încât să nu mai însetăm niciodată. El reprezintă capătul căutărilor noastre după satisfacție. Când ne încredem în Isus, așa cum Ioan vrea ca noi să o facem, prezența și promisiunea lui Isus sunt atât de satisfăcătoare, încât nu mai suntem dominați de plăcerile ademenitoare ale păcatului (vezi Romani 6:14). Acest lucru lămurește de ce o asemenea credință în Isus anulează puterea păcatului și împuternicește ascultarea. […]

În Ioan, credinţa mântuitoare nu este o simplă lucrare omenească, ci un dar, fără plată, din partea lui Dumnezeu.” (p. 273-274)

16

“Există părţi ale mântuirii noastre ce sunt condiţionate. Condiţia justificării este credinţa. “Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă. Fără faptele Legii” (Romani 3:28; 5:1; vezi și Galateni 2:16; 3:24). Condiția sfințirii este, de asemenea, credința. Condiția glorificării finale este perseverarea în aceeași credință și speranță. “[Dumnezeu] să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei” (Coloseni 1:22-23).

 

Unele lucrări mărețe ale harului sunt necondiționate, iar altele sunt condiționate. Alegerea și nașterea din nou sunt necondiționate de vreo acțiune omenească. Justificarea sfințirea și glorificarea finală, cu toate acestea, sunt condiționate de credință. Totuși, ele reprezintă lucrarea marelui har. Dar Dumnezeu a aranjat ca acest har să fie un răspuns la credință, în timp ce harul alegerii și al nașterii din nou precedă și produce credința.” (p. 294-295)

17

“Frica de Domnul înseamnă a sta în uimire înaintea prăpastiei dintre sfinţenia şi puterea Sa, pe de o parte, şi păcatul şi slăbiciunea noastră, pe de altă parte. A avea o asemenea inimă reprezintă condiția interioară a păzirii legământului cu Dumnezeu.” (p. 315)

18

“Dacă lucrarea noastră va trebui să stea ca mărturie pentru Cristos mâine, într-o situație lipsită de înțelegere, cheia nu va fi inteligența noastră, ci harul viitor din abundență. Dintre toți oamenii, apostolii par să fi avut cea mai mică nevoie de ajutor în aducerea unei mărturii irezistibile pentru Cristosul înviat. Au fost cu El timp de trei ani. L-au văzut murind. L-au văzut înviat. Aveau “multe dovezi” în arsenalul mărturiei lor (Faptele Apostolilor 1:3). Ai putea crede că, dintre toți oamenii, lucrarea lor ca martori, în acele zile de început, va fi susținută pe baza puterii strălucirii de odinioară, care era încă încă atât de proaspătă.

Dar nu acest lucru ni-l spune cartea Faptelor Apostolilor. În ea stau scrise următoarele: “Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era pentru toți” (Faptele Apostolilor 4:33). Puterea de a fi martor eficient și credincios nu a venit din amintirile de har sau din rezervoarele de înțelepciune; a venit din noile valuri de “mare har”. Așa a fost pentru apostoli și așa va fi și pentru noi în lucrarea noastră de mărturie.” (p. 360-361)

19

“Adevărata virtute vine din credinţa în harul viitor; păcatul vine din lipsa credinţei în harul viitor. Acesta reprezintă unul din motivele pentru care am scris această carte. Până acum, am acordat mult spațiu afirmației conform căreia credința lucrează prin dragoste – că ea este izvorul adevăratei ascultări, al sfințeniei și al dragostei. Dar nu am spus atât de multe despre reversul acestui adevăr – că lipsa credinței în harul viitor, adică a nu fi satisfăcut de tot ceea ce este Dumnezeu pentru noi în Isus, este rădăcina tuturor păcatelor. Satan știe acest lucru și asta îi modelează întreaga strategie cu privire la modul în care să-i determine pe oameni să păcătuiască.

Este important ca și noi să vedem lucrurile la fel de clar, astfel încât această cunoaştere să ne afecteze contraatacul. Toate dispozițiile păcătoase ale inimilor noastre se datorează necredinței în harul viitor extra-abundent al lui Dumnezeu. Tot păcatul vine din eșecul de a fi satisfăcuți de tot ceea ce este Dumnezeu pentru noi în Isus. Rușinea plasată greșit, îngrijorarea, deznădejdea, pofta, dorința trupească, amărăciunea, nerăbdarea, mândria – ele toate sunt lăstari ai rădăcinii necredinței în promisiunile lui Dumnezeu.” (p. 393)

20

“Felul de viaţă ce vine din trăirea prin credinţa în harul viitor va implica, mai mult ca sigur, mai multă suferinţă, nu mai puţină. Când ştii că viitorul tău se află în mâinile unui Dumnezeu atotputernic și înțelept, care promite că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele tău, ești liber să-ți asumi orice risc pe care dragostea îl pretinde – indiferent de preț. Este un adevăr biblic faptul că, cu cât dorim mai mult să fim sarea pământului și lumina lumii, cu cât suntem mai devotați să ajungem cu Evanghelia la toți oamenii pământului, să demascăm lucrările întunericului și să dezlegăm legăturile păcatului și ale lui Satan, cu atât vom suferi mai mult.

Această suferință amenință fără întrerupere să distrugă credința noastră în harul viitor. Dar, dacă suntem bine înrădăcinați în Cuvânt și dacă adevărul lui Dumnezeu s-a infiltrat adânc în sufletele noastre, noi nu ne vom clătina. În schimb, vom vedea suferința însăși nu numai ca o consecință a trăirii prin credința în harul viitor, ci și ca un alt dar de har viitor.” (p. 415-416)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: