Rugăciunea, de Foster

Rugăciunea. Aflarea adevăratului cămin al inimii, Richard Foster, Editura Kerigma, Oradea, 2012, 329 p.

1

“La drept vorbind, folosirea de către Isus a “Rugăciunii către Ava” a fost o acțiune globală, atotcuprinzătoare. Utilizând diminutivul cuvântului “tată”, Isus scoate la iveală adevărul că relația noastră cu Dumnezeu implică nu doar tăria și împuternicirea identificate de obicei cu masculinitatea, ci și intimitatea hrănitoare și grijulie, asociată adesea cu feminitatea.

Poate că vă va fi de folos un scurt comentariu referitor la structura acestei cărți. Fără a duce prea departe analogia, ar fi util să observăm că cele trei mișcări ale rugăciunii au un caracter trinitar. Mișcarea spre înăuntru (Partea întâi) este rugăciunea către Dumnezeu Fiul, Isus Hristos, care corespunde rolului Său de Mântuitor și Învățător în mijlocul nostru. Mișcarea în sus (Partea a doua) este rugăciunea către Dumnezeu Tatăl, și corespunde rolului Său de Împărat suveran și Preaiubit veșnic, în relație cu noi. Mișcarea în afară (Partea a treia) este rugăciunea către Dumnezeu Duhul Sfânt, și corespunde rolului Său de Evanghelist, și Cel de la care primim putere. Mișcarea spre înăuntru apare prima din simplu motiv că Dumnezeu ni S-a revelat pe Sine Însuși cel mai deplin și cel mai limpede în Isus Hristos.

Un ultim sfat înainte de a porni la drum în această călătorie disciplinată spre locul sfânt: rugăciunea sănătoasă necesită experiențe frecvente, însă experiențe dintre cele comune, pământești, banale. Cum ar fi plimbările, discuțiile și râsul sănătos, din tot sufletul. Cum ar fi lucrul în grădină, pălăvrăgeala cu vecinii și spălatul geamurilor. Cum ar fi iubirea față de soț sau soție, joaca cu copiii și munca alături de colegii de serviciu. Pentru a fi în formă din punct de vedere spiritual, astfel încât să putem escalada munții Himalaya ai spiritului, trebuie să exersăm cu regularitate pe dealurile și în văile vieții obișnuite.” (p. 12-13)

Eugene Peterson: “Vreme de mulţi ani, Rugăciunea lui Richard Foster a fost o binevenită scânteiere de lumină ce a scos din beznă întunecatele percepții greșite și acele tenebroase concepții eronate ce abundă în cultura noastră și care dau peste cap încercările de a se ruga ale atât de multor oameni. O învățătură de prim rang asupra unui subiect de prim rang.”

Tony Campolo: “Richard Foster distilează ceea ce sfinţii au aflat despre rugăciune de-a lungul vremurilor și oferă învățătura aceasta unor oameni ca tine și ca mine, a căror viață de rugăciune este adesea superficială și seacă. Cartea aceasta mă ajută enorm în lupta pe care o duc pentru dobândirea vitalității și a profunzimii spirituale.”

Brennan Manning: “Nu pot să nu mărturisesc impactul pe care această lucrare clasică l-a avut asupra vieții mele. Cartea lui Richard Foster este neprețuită.”

Luci Shaw: “Richard Foster ne arată calea prin care putem ajunge să practicăm rugăciunea la un nivel profund al inimii – nu doar ca manifestare a emoţiilor şi sentimentelor, ci şi ca punct focal în care duhul omului este transformat şi intră într+o puternică uniune cu Dumnezeu. Această carte îţi poate schimba viața!”

John Ortberg: “Această carte este un dar cum rareori primești – plină de înțelepciune străveche, accesibilă cititorilor contemporani și practică, în cel mai bun sens al cuvântului. Pentru mulți cititori (inclusiv pentru mine) ea este atât un ghid spre rugăciune, cât și un răspuns la rugăciuni.”

2

“Nu există nicio rugăciune mai tânguitoare şi izvorâtă mai din adâncul inimii decât strigătul lui Isus: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:46b). Experiența lui Isus pe cruce a fost, desigur, cu totul unică și irepetabilă, pentru că acolo El lua asupra Sa păcatul lumii. Însă, în felul nostru, tu și cu mine ne vom ruga această Rugăciune a celui părăsit – dacă urmărim intimitatea comuniunii perpetue cu Tatăl. Se pare că perioadele de aparentă părăsire, absență și abandon au un caracter universal printre cei care au umblat mai înainte de noi pe această cale a credinței. Bine am face să ne obișnuim cu ideea că, mai devreme sau mai târziu, și noi vom afla ce înseamnă să te simți părăsit de Dumnezeu.” (p. 33)

3

“Psalmii de lamentaţie ne învaţă să aducem în rugăciune conflictele şi contradicţiile noastre lăuntrice. Ne îngăduie să ne strigăm părăsirea în cavernele întunecate ala abandonului şi apoi să auzim ecoul întorcându-se înspre noi, tot mereu și mereu, până când ne luăm vorbele înapoi, plini de amărăciune, doar pentru a le striga din nou. Ne dau voie acum să ne ridicăm pumnul spre Dumnezeu, iar în clipa următoare să izbucnim într-o doxologie.” (p. 41)

4

“Pe măsură ce învăţăm să ne rugăm, descoperim o progresie interesantă. La început voia noastră este prinsă în luptă cu voia lui Dumnezeu. Implorăm. Ne îmbufnăm. Cerem. Ne așteptăm ca Dumnezeu să facă spectacol ca un magician sau să ne potopească cu binecuvântări ca un fel de Moș Crăciun. Devenim specialiști în soluții instant și în rugăciuni manipulatore.

Oricât de dificilă ar fi această perioadă de lupte, nu trebuie cu nici un chip să o disprețuim sau să încercăm să o evităm. Ea este o parte esențială a procesului nostru de creștere și de adâncire în lucrurile spirituale. Fără îndoială, este vorba de o etapă inferioară, însă doar în sensul în care un copil se află într-o etapă inferioară față de un adult. Adultul poate raționa mai bine și poate purta greutăți mai mari, deoarece atât creierul, cât și musculatura îi sunt mai bine dezvoltate, însă copilul face exact ceea ce ne-am aștepta de la el la această vârstă. La fel este și în viața spirituală.” (67)

“Rugăciunea de renunţare înseamnă a da drumul cu bună-credință unui anumit lucru; însă vorbim de o renunțare plină de speranță. Nu ne lăsăm într-o resemnare fatalistă. Suntem înviorați de încrederea deplină în caracterul lui Dumnezeu. Chiar și atunci când nu vedem nimic mai mult decât firele încâlcite de pe dosul tapițeriei vieții, știm totuși că Dumnezeu este bun și că întotdeauna este pornit să ne facă bine. Această ne dă speranță spre a crede că suntem învingători, indiferent care ar fi lucrurile la care suntem chemați să renunțăm. Dumnezeu ne invită să mergem tot mai departe, atât în profunzime, cât și în sus. Acolo vom deprinde neprihănirea și vom avea parte de putere transformatoare, de bucurii noi și de o mai mare intimitate.” (p. 73)

5

“Rugăciunea legământului este o chemare profundă, lăuntrică a inimii către o viaţă saturată de Dumnezeu. Și ea ne conduce la răspântia deciziei personale. Ne călăuzește prin valea dedicării sacre. Ne ademenește pe cărarea muntoasă a supunerii sfinte.

Esența Rugăciunii legământului este surprinsă în mărturisirea psalmistului. “Inima mea este tare, Dumnezeului, inima mea este tare” (Ps. 57:7). La altarul Rugăciunii legământului jurăm loialitate de neclintit; luăm hotărâri mari; făgăduim supunere sfântă.” (p. 91)

“Rugăciunea legământului nu ne lasă în sfera largă a angajamentului supunerii sfinte, ci ne cheamă şi la decizii de detaliu. În The Saints’ Everlasting Rest, Richard Baxter ne sfătuieşte să căutăm “cel mai potrivit timp pentru rugăciune, cel mai potrivit loc pentru rugăciune și cea mai potrivită pregătire a inimii” pentru rugăciune. Aceasta constituie angajamentele specifice de loialitate ale Rugăciunii legământului.” (p. 97)

6

“Rugăciunea de adorare trebuie învăţată. Ea nu vine în mod automat. Să privim la proprii noştri copii! Ei nu au nevoie să fie instruiţi să ceară diverse lucruri. Dacă e să verificăm în mod empiric această afirmaţie, tot ce trebuie să facem este să mergem cu copiii la mall sau la supermarket! Dar când vine vorba să-și exprime mulțumirile? Situația stă cu totul altfel. Ce eforturi fără de sfârșit sunt necesare pentru a ne ajuta copiii să cultive obiceiul recunoștinței!

Același lucru este adevărat și în ce ne privește pe noi. Mulțumirea, lauda, adorarea – rareori sunt acestea primele cuvinte care ne vin în minte… sau pe buze. Avem nevoie de tot ajutorul de care putem face rost pentru a pătrunde într-o adorare mai profundă, mai deplină.” (p. 114-115)

7

“Jean Vanier, fondatorul comunităţilor L’Arche pentru persoanele cu handicap mintal, explică adesea printr-o ilustrație simplă modul său de a-i aborda pe cei din L’Arche. Îşi face mâinile căuş uşurel şi spune: “Să presupunem că aș avea în palme o pasăre rănită. Ce s-ar întâmpla dacă mi-aș închide palmele cu totul?” Răspunsul vine imediat: “Păi bine, pasărea ar fi strivită şi ar muri.” “Atunci ce s-ar întîmpla dacă mi-aș deschide palmele cu totul?” “O, nu, atunci pasărea va încerca să zboare, va cădea și va muri.” Vanier zâmbește şi spune: “Locul potrivit se aaseamănă cu mâinile mele făcute căuș, nici total deschis, dar nici total închis. Este spațiul în care poate avea loc creșterea.”

Și pentru noi palmele lui Dumnezeu sunt făcute căuș ușurel. Avem îndeajuns de multă libertate cât să ne putem întinde și să putem crește, însă totodată suntem îndeajuns de protejați cât să nu fim răniți – și astfel putem fi vindecați. Aceasta este Rugăciunea de odihnă.” (p. 133)

8

“Biblia abundă de ceea ce s-ar putea numi rugăciunea trupului: Moise s-a rugat cu mâinile ridicate în timp ce israeliții se luptau cu amaleciții; Elisei s-a rugat și l-a readus la viață pe fiul sunamitei, culcându-se peste el; David a dansat înaintea Domnului atunci când Chivotul a fost readus în orașul sfânt; Isus Și-a pus mâinile asupra mulțimilor; Ioan a căzut cu fața la pământ înaintea Hristosului glorificat în timp ce se afla în Patmos. Și lista ar putea continua la nesfârșit.

Cea mai obișnuită poziție pentru rugăciune întâlnită în Biblie este: culcat cu totul la pământ, cu mâinile întinse în lateral. O a doua poziție des întâlnită este cu mâinile ridicate și palmele în sus. Poziția cea mai familiară nouă – cu mâinile împreunate și ochii închiși – nu se regăsește nicăieri în Scriptură. Asta nu înseamnă că primele două poziții amintite sunt potrivite, iar a treia nepotrivită, însă observația aceasta ar trebui să ne dea libertatea de a folosi orice limbaj al trupului care este potrivit experienței de rugăciune în care pătrundem.” (p. 149)

9

“Rugăciunea contemplativă ne scufundă în tăcerea lui Dumnezeu. Ce nevoie avem noi, cei din lumea modernă, de acest botez fără de cuvinte! Am devenit, după cum spunea unul dintre părinții din vechime ai Bisericii, Clement din Alexandria, asemenea unor pantofi vechi – uzați cu totul, mai puțin limba. Trăim într-o lume a vorbelor, de când cu toate sistemele noastre de comunicație sofisticate, high-tech. Mai mult decât oricare altă civilizație din istorie, suntem acum martorii unei distincții ambigue, și anume suntem capabili să comunicăm mai mult, și totuși să spunem mai puțin.

Isaac de Ninive, un călugăr sirian, a remarcat odată: “Cei care-și găsesc desfătarea în mulţimea cuvintelor, chiar dacă rostesc lucruri admirabile, sunt goi pe dinăuntru.” Ir astăzi noi ne aflăm sub mustrarea acestei remarci.

Rugăciunea contemplativă este singur disciplină care ne poate elibera de dependența noastră de cuvinte. Mersul înainte în intimitatea lui Dumnezeu înseamnă mers înainte către tăcere. “Numai în Dumnezeu sufletul meu îşi găseşte liniştea”, declară psalmistul (Ps. 62:1, NTR).” (p. 195)

10

“A te ruga în Numele lui Isus înseamnă a te ruga cu siguranţa deplină dată de lucrarea măreaţă pe care Hristos a înfăptuit-o – în viața Sa, prin moartea Sa, prin învierea Sa și prin domnia Sa fără de sfârșit la dreapta lui Dumnezeu Tată. […]

Aceasta este latura obiectivă, legală a rugăciunii în Numele lui Isus. Însă mai există şi o latură subiectivă, ce ţine de experienţa personală. A ne ruga în Numele lui Isus înseamnă a ne ruga în concordanţă cu calea şi natura lui Hristos. Înseamnă să facem şi noi felul de mijlocire pe care l-ar face El dacă ar fi printre noi în trup. Suntem ambasadorii Lui, împuterniciți de El. Ni s-a dat Numele Lui spre a-l folosi cu întreaga lui autoritate. Prin urmare, caracterul și conținutul rugăciunilor noastre trebuie să fie, în mod obligatoriu, în unitate cu natura Sa.” (p. 243)

Publicitate