Una bună, două rele (1)

Felicitări lui Sali Sabri pentru un ALT FEL de ton la adresa musulmanilor (care, în Medgidia noastră mioritică, încă nu au ținte strategice de distrus), într-un comentariu pe blogul pastorului Ted Doru Pope, aflat în continuare în cantonament ideologic. E adevărat că în comentariul lui Sali am găsit mostre pentru colecția Fascinația cratimei, dar ce mai conteză o liniuță, două, în plus cînd vorbești cu turcii…

Răspunsul lui Ted Doru Pope îmi oferă o confirmare a unei observații pe care blogosfera evanghelică mi-o arată zilnic, mă refer la faptul că e mai comod să ai opinii decît… informații.

Pastorul, cu blogul în evidentă eclipsă calitativă în ultimele luni, scrie, probabil fără să-și dea seama de ridicolul în care se pune: “Rolul postării mele nu a fost de a da prea multe informaţii, pentru că cititorul meu obişnuit nu este interesat de ele.”

Păi da, așa își învață unii bloggeri (și pastori pe deasupra) “cititorii obișnuiți”, fără prea multe informații.

Felicitări Rodicăi Boțan (încă novice, de altfel, în virtualul No Man’s Land, unde Marius Cruceru a și prins-o că a scris comentariul sub un alt nume) pentru un ALT FEL de ton în mijlocul dejecțiilor ‘miloșilor’ pătrățoși.

Postarea asta cu iertarea, la pachet cu comentariile, ar trebui folosită ca material didactic pentru diverse discipline ‘academice’: Evitarea subiectului, Hermeneutica pătrățoasă, Anatemizarea baptistă, Ridicolul public, Masteratul în ipocrizie, Resemantizarea ‘flegmei creștine’.

Felicitări lui Dănuț Mănăstireanu pentru această ultimă sintagmă (care îmi și dă imboldul de a iniția rubrica “Expresii celebre” din blogosfera evanghelică și, de ce nu?, din folclorul confesional). Renumitul blogger ieșean e și autorul expresiei “secta pătrățoșilor”, mai inspirată decît expresia mea – “haita pătrățoșilor”, aceasta din urmă făcînd însă carieră pe la mesele consumatorilor de blogoevanghelicism.

După ridicolele intervenții ale Cristinei la dezbaterea, pe blogul Mănăstireanului, despre reforma sistemului american de sănătate, prilej cu care dragul de Dănuț a mai scos o perlă (de fapt mai multe), răspunzîndu-i, PE BUNĂ DREPTATE, “nu cred că dvs. sunteţi interesată în dialog, ci în afişarea propriilor convingeri” (memorabilă replică, nu?), această Cristină ridică culmea stupidității la un alt nivel pe blogul Enjoying homeschooling (care, după articolele afișate, mai bine s-ar numi Enjoying without thinking): afișează o listă de 17 titluri de articole (probabil alese după criteriul ideologic: care-s cu mine) și cică: “Dacă sîntem oameni inteligenți, care dintre noi ar vrea să treacă prin ceea ce, în miniatură, scrie mai jos? Aștept răspuns.”

De la cine?

Vă rog, stimate cititoare, faceți un efort de empatie față de mine dacă mărturisesc că m-am surprins exclamînd:

Thank God I’m a man!

Dosariada

A treia parte din articolul Presa noastră cea de toate zilele, apărut în revista electronică confesional@ 2 / 2007

“Dacă Olanda este ţara lalelelor, Norvegia a fiordurilor, iar Spania patria coridelor, iată că România este ţara dosarelor. Ar fi chiar o idee să organizăm trasee turistice pe la aceste arhive, pe la CNSAS. Oricum, am fi probabil unici.” (Alfred Bulai, Cultura, Nr. 39 (88), 14 septembrie 2006)

Voi da trei citate, despre care cred că conţin trei idei principale referitoare la acest fenomen: suspiciunea pe care deconspirarea unor colaboratori a aruncat-o asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, nevoia de mărturisire (şi iertare) şi recăpătarea demnităţii personale şi colective.

Robert Turcescu: “Pe Antohi, Muscă, Marchiş şi toţi ai lor nu-i acuz pentru ce-au semnat atunci. Mă ştiu slab şi făcut din carne, muritor, laş, prin urmare. Dacă nu s-ar fi întâmplat să am norocul unei naşteri în anii târzii ai dictaturii, aş fi fost, probabil, la rândul meu, un turnător. N-am, prin urmare, nici un merit şi nu aştept medalia neprihănirii. Dar pe toţi cei care, abia acum, ies public, mărturisindu-şi păcatul trădării îi acuz de crimă cu premeditare. Minţind şi tăinuind, ei au ucis speranţa şi şansele noastre de vindecare rapidă. Ei m-au ucis, luându-mi darul de preţ al încrederii în oameni.” (Dilema veche, Nr. 137, 8-14 septembrie 2006)

Mihail Neamţu: “Pe cât de dificilă este uitarea, pe atât de necesară devine iertarea – un act esenţial care restituie demnitatea persoanei şi libertatea sa interioară. În creştinism, iertarea nu este o opţiune, ci o datorie, născută din convingerea că pocăinţa reprezintă doar etapa tristă dintr-o transformare subiectivă care aspiră la seninătate. Ca să înţelegi asta, trebuie să ieşi din cadrele legalismului. Nu ar fi decât o biruinţă a răului să credem că miracolul binelui cotidian nu răscumpără anii răvăşiţi de grave infidelităţi. Trecutul nu este definitiv şi nici prezentul mai mult ca perfect. Îndârjirea vindicativă nu înnoieşte, ci surpă temeliile adevărului – aceasta este intuiţia celor care îl cunosc pe profesorul Sorin Antohi ca pedagog energic şi dascăl preţios. Din pragul înfrângerilor recunoscute trebuie declinat verbul cu cel mai mult viitor: a spera. Drumul către Emaus nu exclude Areopagul Atenei, deşi include, cu necesitate, Damascul.” (22. Nr. 862, 12-18 septembrie 2006)

Radu Preda: “Deconspirarea în curs nu dă dreptul nimănui să judece mai aspru decât trebuie şi nici să fie mai indulgent decât este necesar. Dincolo de datele obiective ale comunismului, noi ne confruntăm zilele acestea mai ales cu feţele lui umane, cu persoanele şi biografiile atinse de el. Or, tocmai această dimensiune, abil pusă în prim-plan de către cei care doresc astfel evitarea abordării esenţei tari a dominaţiei criminale, ne obligă la nuanţe. Lucru valabil mai ales pentru generaţia din care fac parte. Foarte simplu spus, nu ştim nici unul dintre noi cum am fi făcut faţă presiunilor în timpul dezmăţului comunist. Nu ştim şi nici nu avem cum să aflăm. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-am născut destul de târziu pentru a nu fi fost nevoiţi să ne dăm măsura în acele condiţii. Cu alte cuvinte, biologia ea singură nu oferă un ascendent moral. Aşadar, nu ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului, o perioadă destul de lungă şi receptată acum abstract de către cei mai tineri sau foarte tineri, este temeiul lecturii noastre critice, cât mai ales ceea ce s-a consumat şi se derulează sub ochii noştri după 1989. Acuzaţia de a fi fost colaborator, entuziast sau forţat, al Securităţii este înlocuită cu una mai gravă: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertăţii. Prin tăcerea lor, prin faptul de a fi fost şantajabili, prin lipsa de viziune şi de interes pentru cei care urmează, colaboratorii Securităţii au prelungit, împreună cu şefii lor din umbră, noaptea. La noi, din păcate, ziua comunismului a avut 25 de ore.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 838, 30 septembrie 2006)

O discuţie despre deconspirare ar trebui să aibă în vedere două cazuri de notorietate internaţională: Günter Grass, unanim recunoscut ca fiind cel mai important scriitor în viaţă al Germaniei şi celebru pentru afirmaţia că numele Germaniei va fi pentru totdeauna legat de Auschwitz, şi arhiepiscopul Stanislaw Wielgus, care a renunţat la numirea ca arhiepiscop al Varşoviei, la o zi după ce a recunoscut că a fost colaborator al serviciilor secrete în perioada comunistă.

Dacă Günter Grass, sub dezideratul „Trebuia să spun adevărul”, a luat decizia de a mărturisi taina care i-a apăsat conştiinţa timp de mai bine de 60 de ani, şi anume, că a făcut parte în tinereţe din temutele Waffen-SS, arhiepiscopul Varşoviei, după ce mai întâi negase, apoi vineri recunoscuse, şi „după discuţii aprinse, sâmbătă noaptea, între oficialii bisericilor de la Vatican şi Varşovia” (conform BBC), duminică, 7 ianuarie, a demisionat înainte cu o oră de a fi instalat, spunând, cu ochii în lacrimi: „Mă retrag!”.

„Trebuia să spun adevărul” şi „Mă retrag!” conturează cele două limite în cadrul cărora pot fi încadrate aproape toate cazurile de deconspirare: la unii nevoia de mărturisire e mai mare, alţii trebuie ajutaţi (forţaţi) să recunoască (şi să renunţe la poziţii publice incompatibile cu anumite gesturi din trecutul lor neclarificate şi, mai ales, nerecunoscute decât foarte târziu).

Cazurile din spaţiul confesional evanghelic se încadrează şi ele în aceste coperte ale Mărturisirii şi Retragerii. Unii simt nevoia să mărturisească (care apasă cugetul cu atât mai mult cu cât spaţiul public românesc este încă unul isteric, care reacţionează neaşteptat de dezechilibrat, nedând prea multe semne că ar putea să gestioneze într-un mod adecvat „trecutul care nu mai trece” şi nici de promovare a concordiei), iar alţii trebuie pur şi simplu confruntaţi public şi somaţi, măcar de dragul binelui comun, să renunţe la duplicitate.

Primii paşi l-au făcut penticostali, Comunitatea Regională Constanţa propunând, în 2 septembrie 2006, o Rezoluţie privind deconspirarea celor care au colaborat cu Securitatea, pe care a transmis-o Congresului Cultului Penticostal din data de 27 octombrie 2006 la Timişoara, pentru a fi analizată şi supusă votului Congresului. Nu am auzit încă de vreo Retragere.

Baptiştii au făcut câţiva paşi spre Mărturisire, în spaţiul public, prin Iosif Ţon, Radu Gheorghiţă şi Marius Cruceru.

De departe, cel mai… fierbinte eveniment estival al evanghelicilor din România a fost lansarea listei de discuţii Masa Rotundă de către Iosif Ţon, cel mai cunoscut baptist român (în România şi în lume), “ultimul mare mit al baptiştilor români”, cum scriam acum trei ani, “unul dintre părinţii spirituali ai multor generaţii tinere de teologi evanghelici din România”, cum scria Radu Gheorghiţă, doctor în teologie la Cambridge, “cel mai important lider evanghelic din România, după Richard Wurmbrand”, cum scria acum doi ani un alt doctor în teologie (Brunel, Marea Britanie), Dănuţ Manăstireanu , foarte bun cunoscător al spaţiului evanghelic românesc, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International.

Într-un eseu de câteva pagini intitulat „Eu şi Securitatea” prezentat pe site-ul grupului de discuţii (care a adunat peste 700 de membri în câteva luni), Iosif Ţon face, la 72 de ani, importante precizări, referitoare la chestiunea delicată a colaborării liderilor religioşi în timpul comunismului:

„După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.”

Iosif Ţon afirmă clar că a făcut note informative într-o anumită perioadă a vieţii (anii ’50) când a fost ateu. Din păcate, nu cred că mulţi vor citi cu atenţie detaliile despre contextul în care a colaborat cu Securitatea, ciulind, pripit (câineşte), urechile la vestea că Iosif Ţon a fost informator. Bine ar fi ca mult mai mulţi să ia aminte la cazurile concrete pe care le prezintă, precizând că la câţiva ani de la căderea comunismului şi-a cerut iertare de la cei doi baptişti din Cluj cărora le-a făcut rău prin notele informative din perioada respectivă.

În toamnă, în partea a II-a a unui interviu din Adoramus, nr. 23, citim alte detalii despre perioada comunistă, pe care Radu Gheorghiţă le menţionează despre tatăl său, pastorul baptist Nicolae Gheorghiţă:

„Din discuţiile pe care le-am avut cu tata, am dedus că şi-a pus semnătura pe un document în care se angaja să informeze Securitatea ori de câte ori va fi aflat de evenimente care ar pune în pericol siguranţa Statului Român. Semnătura a fost dată cu o delimitare clară a acestui aspect, fără vreun angajament suplimentar de a deveni agent pasiv sau activ al Securităţii, fără vreo asumare a unei responsabilităţi de a informa periodic Securitatea despre evenimente de interes pentru ei, fie din Biserică, fie de la spital/policlinică – locul de muncă, fie din familie sau din viaţa altor persoane aflate în colimatorul Securităţii. […] Nic a mărturisit că a avut pe conştiinţă această semnătură. Chiar dacă a oferit-o în acel moment cu conştiinţa curată, actul semnării i-a rămas pentru o viaţă întreagă ca o sursă de dezamăgire şi ca o regretabilă pată neagră. Astfel, singura opţiune rezonabilă care îi mai rămăsese era ca, prin însuşi felul în care urma să trăiască, să invalideze semnătura – lucru pe care, cred, l-a făcut cu o fermitate, cu o consecvenţă şi cu un curaj pe care nimeni nu le poate pune la îndoială, cu atât mai mult, să le nege.”

Un al treilea exemplu de „deconspirare tandră” a apărut într-un excelent articol scris de Marius Cruceru în Creştinul azi, revista bisericilor baptiste din România, Nr. 4-5/2006, „Despre Dumnezeu, numai de bine. Exerciţiu de trăire în adevăr”, în care aflăm despre colaborarea tatălui său, pastor baptist, dar şi despre omorârea lui de către Securitate, atunci când a refuzat să mai colaboreze.

“Toţi cei care continuă să se scuze spun că au semnat un angajament pe care ‘ l-au onorat’ Asta este una dintre cele mai periculoase minciuni pe care o auzim, începând de la politicieni până la Sorin Antohi. Foarte rar auzi ‘m-am angajat şi am dus sarcina la îndeplinire din convingere şi patriotism, cu entuziasm. Am fost prost, dar sincer.’ Foarte rar auzi o recunoaştere până la capăt, fără scuze, fără încercarea de a da sfaturi sau a vorbi despre moralitate. Fiecare, prin comparaţie, încearcă să arate că trădarea lui a fost mai puţin periculoasă. Uneori, mai curată poate fi mărturisirea autentică şi plină de pocăinţă a unui ucigaş, decât cea a unei femei stricate care îşi găseşte motivaţii ale păcatului ei în frustrările pe care le-a îndurat în căsnicie.”

Cuvintele lui Marius Cruceru rămân provocări pentru toţi cei care poartă cu ei de atâţia ani povara unor gesturi (im)pardonabile, care trebuie mărturisite şi răscumpărate prin integrarea lor într-o istorie nefardată a celor mai bine de 40 de ani de pustie comunistă pe care a străbătut-o România timp de jumătate de veac. În acest sens, demersul lui Marius Cruceru oferă baptiştilor din România perspectiva recâştigării demnităţii, noua generaţie putând trece Iordanul tranziţiei în ţara europeană oferită de Dumnezeu prin pendulul istoriei.

Am un vis… Oscarul obţinut de România… Un tânăr scenarist să prindă acest subiect, al colaborării liderilor religioşi în timpul comunismului, iar un tânăr regizor să facă un film pe această temă (poate chiar o trilogie: o familie călcată în picioare de tăvălugul istoriei înainte de 1989, de „lovituţia” din decembrie şi drama postdecembristă a deconspirării). Dacă în România nu ar avea prea mare succes, în Occident ar avea unul enorm.

Precum filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, fără îndoială cel mai premiat film din istoria cinematografului românesc, cum spunea cineva acum un an, când avea deja 20 de premii internaţionale, darămite acum, când are 45, ultimul oferit de BBC pentru filmul străin considerat a avea impactul cel mai mare în Marea Britanie.

Comentariul lui Alin Cristea la reacţia lui Paul Negruţ, afişată pe blogul lui Marius Cruceru, faţă de mărturisirea pastorului Iosif Ţon, reacţie difuzată în al doilea an al Dosariadei, toamna, în al 20-lea an al rectoratului lui Vasile Talpoş (nume conspirativ „Profesorul”), nu mult după scandalul Cruceru-Tuţac, la cîteva săptămîni după ce Doru Popa şi-a anunţat candidatura la primăria Aradului, pe vremea cînd Ioan Bunaciu încearcă, pe blogul Dezvăluiri, al lui Daniel Brânzei, să clarifice ce s-a întîmplat la Seminar în anii ’70

Articolul cu acest titlu a fost trimis pe lista de discuţii Confesionala în 3 noiembrie 2007.

În anul Congresului, blogul Pătrăţosului rămîne cel mai important fenomen al spaţiului confesional baptist. Marius Cruceru este un blogger fascinant, un Dali neo-protestant care-şi transformă blogul într-unul lichid, suprapunîndu-se şi interferînd palierele personale, profesionale, vocaţionale, de divertisment şi de comentariu la subiecte din cele mai neaşteptate domenii – de la Mioriţa la muzica lui Leonard Cohen sau Alexandru Andrieş, de la limba greaca (pentru Ghiţă, Nelu şi Lenuţa) şi chitară clasică la Cartenstein şi cură de slăbit.

Veştile despre Congres sau despre Institutul Emanuel intră şi ies prin această poartă virtuală a magistralelor www-iene pe care circulă Hermes, dar blogul Pătrăţosului e, în acelaşi timp, locul unde s-a deschis cutia Pandorei pentru baptiştii din România. Un Pavel virtual, care ar găsi aici un Areopagus unde ‘bărbaţii religioşi’ “nu-şi petrec vremea cu nimic altceva decît să spună sau să asculte ceva nou”, precis le-ar aduce aminte tuturor de un Dumnezeu (rămas) necunoscut.

Toamna aceasta a cunoscut mai multe scandaluri, pe care blogul Pătrăţosului nu le-a ratat, ba chiar aş zice că le-a asigurat combustibil din plin, dar şi care au dat naştere la reacţii neaşteptate.

Cea mai surprinzătoare (pentru neavizaţi, desigur) este cea a lui Paul Negruţ referitoare la mărturisirea lui Iosif Ţon (comentariul meu nu îşi propune să abordeze aici chestiunea mărturisirii patriarhului baptiştilor români). Conform precizării lui Marius Cruceru, această reacţie a fost concepută cu intenţia de a fi trimisă “mai multor pastori din ţară şi din străinătate ca reacţie publică la declaraţii publice”. Nu voi comenta aici nici chestiunea “reacţiilor publice la declaraţii publice”, altminteri extrem de importantă, asupra căreia posesorul blogului amintit a dezvoltat, în ultimele luni, o teorie cam… pătrăţoasă.

Surprinzător, cu siguranţă, este faptul că Paul Negruţ a ieşit, pentru a doua oară anul acesta, din silentio stampa, pentru a face o declaraţie… publică. Surprinzător (dar doar pentru cei care nu au asimilat încă informaţiile prezentate mai sus despre blogul de top “La Pătrăţosu’”) este şi faptul că amîndouă poziţiile publice au apărut pe jurnalul virtual al lui Marius Cruceru (nu pun la socoteala articolul dintr-un ziar local care cita cîteva precizări ale rectorului cu privire la acuzaţia de plagiat).

Prima reacţie a fost cauzată de un mesaj al lui Ioan Pop, alias Stănescu Mircia, “fanfaristul de serviciu”, cum e numit în anumite cercuri, cel care-şi semnează, pompos (dez)informările pe email cu denumirea “Rev. Ioan S. Pop, Religious Rights Observer”, iar pe Masa Rotundă pretindea a fi… consilier FBI). După reacţia negruţiană, care NU mai este disponibilă pe blogul Pătrăţosului, a urmat celebra scrisoare deschisă a lui Dănuţ Mănăstireanu.

Iată că din nou o reacţie a lui Paul Negruţ (nu mai înşir titlurile şi funcţiile, că le ştim prea bine cu toţii, probabil că Paul Negruţ nu are carte de vizită, ci… carnet de vizită, cu mai multe file) devine PUBLICĂ prin afişarea pe acelaşi blog.

DAR… Paul Negruţ declară chiar la început: “Cunoaşteţi faptul că nu sunt un adept al internetului ca mijloc şi mediu al clarificărilor teologice sau ecclesiale.”

Mai rău, modul neinspirat în care continuă dă de înţeles că cei care folosesc Internetul se cam abat de la chemarea lor: “Nu doresc să mă abat de la chemarea pe care o am de la Domnul de a predica Evanghelia.”

Oricum am privi această cuplare a celor două fraze – captatio benevolentiae, precizare tehnică, poziţionare ideologică sau… amintiri din copilărie – numai de spirit diplomatic nu e vorba aici. De 12 ani de cînd sînt în Oradea am tot auzit că Paul Negruţ ar fi un bun psiholog şi un bun diplomat. În ceea ce priveşte prima zicală din popor, mi-am exprimat deja în ultimii ani opinia: la Universitatea Emanuel am întîlnit destui psihologi veştejiţi (mai ales în relaţia cu studenţii), ceea ce a avut consecinţe dramatice în istoria acestei universităţi. Acum îmi exprim şi dezamăgirea faţă de proastele reflexe, în ceea ce priveşte diplomaţia, ale rectorului emanuelist. Reflexe politicianiste, da, de-astea are destule!

De asemenea, menţionez că nu împărtăşesc, precum Dănuţ Mănăstireanu, “o sinceră apreciere pentru calităţile teolog si de orator” ale dr. Paul Negruţ, de a cărui prezenţă ca profesor, nu ne-am prea bucurat pe la cursuri, în anii ’95-‘99.

“Dar astăzi, în mod excepţional, doresc doar să atrag atenţia asupra faptului că asistăm la o deformare periculoasă a învăţăturii şi practicii privitoare la pocăinţă.” – îşi introduce tema autorul reacţiei publice.

În mod apăsat subliniez că o deformare a învăţăturii şi practicii privitoare la pocăinţă există în Cultul Baptist de mulţi ani! Şi că este regretabil că cel care a fost preşedintele Uniunii Baptiste timp de 8 ani doar acum iese la rampă cu acest subiect şi o face într-un mod dezamăgitor.

După cum bine se ştie, în mentalitatea şi practica liderilor baptişti, la nivel naţional, regional sau local, ceea ce contează este… poziţionarea ideologică. Cel mai cunoscut exemplu este polarizarea baptiştilor români în… Bucureşti şi Oradea! Anul acesta tocmai s-a făcut rotirea cadrelor, Oradea pierzînd locul fruntaş nu neapărat din cauza competenţei (re)numite a Bucureştiului, cît a gafelor făcute de-a lungul anilor de către Oradea (în primul rînd mă refer la atitudinea autoritaristă şi arogantă, ipocrită în cele din urmă) şi a eforturilor de dezvăluire a lor în spaţiul virtual, în fruntea cărora cu onor mă aflu.

Aşadar, conform acestei mentalităţi şi practici, greşelile şi gafele, mai mici sau mari, ale celor precum Marius Cruceru (care face parte, tot cu onor, din tabăra orădeană, mai exact emanuelistă, că şi aici sînt cel puţin două tabere) sînt iertate cu uşurinţă (sau sancţionate cu multă indulgenţă) de către Oradea, dar popularizate cu hărnicie în reţeaua bucureşteană. Şi invers!

Pocăinţa BIBLICĂ de care vorbeşte cu aşa generozitate şi aparentă autoritate Paul Negruţ este folosită ca pre-TEXT, nu ca şi TEXT. Ca să nu mai vorbim de faptul că prin cumularea funcţiilor liderilor se ajunge la situaţii aberante, pentru subalterni, studenţi sau enoriaşi, să fii pedepsit în trei locuri pentru ce ai făcut într-un loc. De reţinut şi arta hermeneuticii acţiunilor şi reacţiunilor pe care autorităţile confesionale au dobîndit-o în anii, lungi, de duplicitate, în perioada comunistă, cît şi în anii postdecembrişti, mai scurţi, de exhibare şi triumfalism tîmp.

Tot din arsenalul pseudopocăinţei face parte şi cîntarul discriminatoriu, lipsit de discernămînt, ca şi de balamale axiologice, după care un tînăr pastor precum Otniel Vereş (suspect de activ pe blogul Pătrăţosului, la fel ca şi Corneliu Simuţ – par să fie doi din lupii tineri ce vor sări pe locurile ce vor rămîne libere în cîţiva ani) susţine necondiţionat ce face Marius Cruceru sau Emanuel şi respinge, categoric, uneori în mod dizgraţios, critici pertinente care apar pe blogul Pătrăţosului:

“Dacă e să judecăm biblic, putem vedea că toţi cei ce susţin sus şi tare că e necreştinesc ce facem sau ce face fratele Cruceru nu au nici o susţinere, ci uzează, aşa cum am mai spus, de nişte texte şi nişte lozinci de lemn!”

Dar să dau un exemplu concret din trecutul recent al bisericii Providenţa: Vasile Ţiplea, mare (ne)cunoscător al tradiţiei baptiste, îşi exprima, public, indignarea pentru faptul că în faţă nu există clasicul amvon din lemn, ci doar un pupitru. Cînd a venit Gigi Dobrin, vicepreşedintele cu pastola al Uniunii Baptiste, a fost încîntat de… pupitru şi îl interesa să preia modelul!

Din nefericire, tradiţia baptistă este aruncată în derizoriu de astfel de chestiuni secundare, precum amvonul sau… orchestra de mandoline!

Tot la fel, apelul lui Paul Negruţ la pocăinţă după modelul biblic este subminat de practicile discriminatorii într-ale iertării şi pedepsei pe care foştii studenţi la UEO încep tot mai mult să le aducă în atenţia publică (cazul cel mai celebru e cel al celor 3 studenţi exmatriculaţi pentru că au ascultat muzica formaţiei Holograf).

Şi fără aceste amintiri neplăcute apelul negruţian tot ar fi fost subminat de faptul că menţionează numele lui Iosif Ţon. Nu că nu ar fi nevoie să se discute despre gesturile publice ale lui Iosif Ţon (sau ale lui Paul Negruţ), dar se ştie prea bine că cei doi pastori baptişti s-au despărţit în condiţii neelucidate pentru marele public, iar polarizarea enoriaşilor baptişti continuă de mai mulţi ani.

De asemenea, apariţia în spaţiul public (virtual) a lui Paul Negruţ are loc într-un an tensionat şi într-o perioadă foarte tensionată a acestui an. Din cîte am putut observa, Paul Negruţ are obiceiul de a se defini în contradicţie cu ceva. La început se afla (şi o ştia toată floarea cea vestită a întregului Apus) în opoziţie cu comuniştii, apoi cu ortodocşii, apoi cu baptiştii liberali, apoi cu postmoderniştii (Care or fi liberalii ăştia în România? Dar postmoderniştii?), în ultimul timp a devenit notoriu pentru tonul tăios la adresa pastorilor colaboratori, iar zilele astea era cît pe-aici să îi iasă o pasienţă şi să apere, pe teritoriul propriu, poziţia conservatoare în chestiunea teologilor (occidentali, cum doară altfel?) pro-homosexuali.

Într-un mod cu totul expeditiv, Paul Negruţ pune chestiunea pocăinţei într-o singură propoziţie: “Psalmul 32 ne prezintă un model Biblic al pocăinţei.” Ca absolvent de teologie, prima întrebare care mi-a apărut în minte a fost: De ce Paul Negruţ nu apelează la un model nou-testamentar al pocăinţei? Ca absolvent al Institutului Biblic Emanuel (acum Universitatea Emanuel din Oradea), o a doua întrebare pe care mi-am pus-o a fost de ce profesorul de etică nu abordează chestiunea aceasta din perspectiva eticii creştine. De ce nu apare, de exemplu, aspectul reparării morale? Cei care au preluat şi comentat mărturisirea lui Iosif Ţon au fost mult mai interesaţi de aspectul vinovăţiei decît de principiul reparării morale.

Ca să scurtez comentariile, voi spune, foarte hotărît, că mesajul lui Paul Negruţ e doar un comunicat care seamănă cu cele ale politicienilor români. Este vădit îndreptat împotriva lui Iosif Ţon, fapt care nu trebuie să mire pe nimeni. Însă faptul de care ar trebui să fie conştient oricine (care nu se lasă impresionat de amplitudinea publică a personajului Paul Negruţ) este inconsistenţa mesajului.

Iată o afirmaţie pe care o face Paul Negruţ: “De îndată ce a apărut legea deconspirării fostei Securităţi ca poliţie politică, Consiliul Uniunii Baptiste a hotărît ca toţi pastorii să dea o declaraţie notarială pe proprie răspundere în care să precizeze dacă au colaborat sau nu cu fosta securitate.” Ce măreţ sună! Dar atît de nefolositor pentru cititorul onest. Nu se menţionează nici data cînd a apărut legea deconspirării, nici data cînd Consiliul Uniunii a luat hotărîrea respectivă. Parcă sîntem în bancul acela: “Unde e gara? Lîngă spital. Şi spitalul? Lîngă gară.”

Pe de altă parte, Otniel Vereş spune: “Legea cere acea declaraţie notarială”. La întrebarea cuiva despre această lege, Otniel Vereş răspunde: “Nu aş putea să îţi spun cu exactitate, însă pentru clerici există. Chiar şi eu am primit o declaraţie pe care ar trebui să o completez, deşi nu aş fi avut cum colabora, deoarece eram doar un copil atunci.”

Nu-i aşa că Paul Negruţ şi Otniel Vereş ne aduc mai multe neclarificări?

Altă afirmaţie: “După ce mi-am citit dosarul la CNSAS am constatat că au fost oameni care s-au pus în slujba securităţii comuniste pentru a-mi distruge caracterul, lucrarea şi familia.” Nu mă pot pronunţa dacă aceasta este o manevră psihologică, dar este evident că Paul Negruţ mizează pe faptul că cititorii îl vor crede. Nu doar că şi-a citit dosarul, ci şi că interpretarea sa a lecturii este cea veridică. Aici apare o mare problemă. “Afirmaţia fratelui Iosif Ţon este fără acoperire.” – putem schimba numele, punînd pe cel al lui… Paul Negruţ.

Mai rău, o dată ce Paul Negruţ (sau Iosif Ţon) induce ideea că există pastori care mint (în sensul că continuă să mintă – “continuă să trăiască mai departe în minciună”), atunci cum ar trebui să înţelegem expresia: “Calitatea de Confesor (duhovnic) au avut-o numai aceia care în perioada prigoanei nu s-au lepădat şi nu au trădat.” Pentru cine oare ar băga Paul Negruţ mîna în foc?

Simplificînd subiectul în legătură cu o singură persoană şi doar pe un anumit palier de discuţie, Paul Negruţ uită de aspecte mult mai importante ale contextului actual, mai ales faptul că evanghelicii din România trebuie să treacă, cu ruşine, printr-o perioadă grea. Bine ar fi fost ca pînă la sfîrşitul anului să nu mai auzim nici un comunicat oficial, să nu mai avem parte de nici un scandal cu nume de rezonanţă, doară-doară trecem cumva de această perioadă şi să ne concentrăm pe proiecte care merită atenţia şi eforturile noastre.

Dacă rectorul Paul Negruţ a amintit de pilda fiului risipitor, amintesc şi eu ce spunea un absolvent al instituţiei pe care o conduce: “Găseai foarte multe lucruri bune la UEO. Mai puţin har.”

NOTĂ: În urma postării circularei negruţiene (care ar fi putut fi un pretext pentru o postare pe blog – dacă şi-ar fi făcut aşa ceva Paul Negruţ –, dar nicidecum un mesaj consistent şi coerent, care să ridice cu adevărat o chestiune de prim rang sau să încerce să indice o rezolvare în CONTEXT) pe blogul Pătrăţosului, s-au făcut peste 130 de comentarii (din care circa 15 sînt ale lui Marius Cruceru şi circa 15 ale lui Otniel Vereş).

Persona – februarie 2009

Ultimele postări pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Blogul anului (2008), unul dintre puţinele bloguri evanghelice cu peste 200.000 de vizite.

World Watch 2009
4… 3… 2… pe site-ul Christianity Today
Obama at National Prayer Breakfast
Monologhia – un blog de explorat
Un manifest evanghelic – partea II
Catehismul anglican
Un manifest evanghelic – partea I

Internet Evanghelic – ediţie specială (02.02.2009)

Luni, 2 februarie, 22.00-22.30, puteţi asculta o ediţie specială a emisiunii „Internet Evanghelic”, în direct cu Alin Cristea la Radio Metanoia:

http://82.77.145.33/listen.pls

Subiecte:

Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice, ediţia a II-a
Mana de luni: Este munca ta preţuită de Dumnezeu?
Blogul lui Paul Negruţ
Dănuţ Mănăstireanu: Emanuel Conţac despre miturile Cornilescu
Ioan Groşanu: Vladimir Pustan

De la 22.30, ca în fiecare seară, puteţi asculta emisiunea „Ghid biblic devoţional” în direct cu Valentin Dedu:

Programul de citire a Bibliei
Maxima zilei
Versetul zilei
Meditaţia zilei
Ştirea creştină a zilei

Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice (2008)

Blogul anului: Persona

“Persona este un blog dinamic şi interesant, dar mai ales consistent. Oricine vrea să dobândească o perspectivă amplă (şi neideologizată) despre mediul confesional evanghelic autohton nu trebuie să rateze interviul în 14 părţi despre evanghelicii din România. De asemenea, la fel de interesante şi consistente sînt şi alte seriale, precum: Exerciţii de înţelegere (16 părţi), Evanghelicii între liberalism şi fundamentalism (4 părţi), Despre patologia religioasă a societăţii româneşti postcomuniste (2 părţi) sau interviurile cu Dănuţ Jemna (12 părţi), Radu Gheorghiţă (6 părţi), Voicu Bojan (5 părţi).

Fie că scrie despre vizitele (de lucru) în India, Kenya, Tailanda, fie că abordează critic, uneori chiar pamfletar, fenomene şi evenimente din societatea românească, bloggerul ieşean ne seduce printr-un condei exersat şi generos. Nu uită să pună anunţuri despre reuşitele unor tineri precum Mihail Neamţu, Daniel Fărcaş, Adonis Vidu, dar şi să ne atragă atenţia asupra unor documente importante precum Declaraţia de la Zürich sau Manifestul Evanghelic.” (Alin Cristea, 19 iulie 2008)

“Îl consider a fi unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului confesional neo-protestant din România. […] Nu ştiu ca altcineva să fi avut în România un aşa impact (pe termen lung) în mediul evanghelic după 1989 (poate doar Iosif Ţon) precum Dănuţ Mănăstireanu, mai ales prin capacitatea sa relaţională, prin standardele sale înalte şi prin încurajarea diferitelor proiecte individuale şi colective. În mod deosebit, ţin să subliniez că este un om al dialogului, te simţi respectat în dialog cu el şi dacă nu e de acord cu tine sau ştie că ai căzut în slăbiciunea ipocriziei.

Nu pot decît să regret că spaţiul confesional evanghelic din România i-a oferit atît de puţin, în comparaţie cu ce i-a oferit el. Nu m-aş mira dacă într-o zi, într-o istorie nefardată a baptiştilor din România, voi fi nevoit să scriu că, asemenea atîtor Mari Români, şi Dănuţ Mănăstireanu a fost mai apreciat în străinătate decît în patria lui şi va trebui să fie recuperat de cultura romană precum Richard Wurmbrand. […]

Dănuţ Mănăstireanu a contribuit decisiv la formarea unor tineri precum Marius Cruceru, un alt condei de viitor al evanghelicilor (dar, din păcate, rătăcit deocamdată în subteranele politicianismului baptist) şi la promovarea unor proiecte importante ale anilor noştri de tranziţie (de exemplu, a contribuit la înfiinţarea editurii Logos din Cluj).

Dănuţ Mănăstireanu are doctoratul în teologie (Ph. D.) la London School of Theology – Brunel University, 2005, din 1999 e Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International, din 2005 predă ca Adjunct Faculty un curs de Formare spirituală într-un program de masterat la Eastern University din St. Davids, Penn, SUA. […]

Este preşedintele Societăţii Academice a Românilor Evanghelici, iniţiată de curînd în vederea creării unei colectivităţi cu caracter academic în cadrul comunităţii creştine evanghelice din România, din conducere mai făcînd parte doi prieteni ai săi din Iaşi, Dănuţ Jemna, Dr. în statistică, liderul bisericii Străjerul, şi Dorin Dobrincu, Dr. în istorie, unul dintre cei care a contribuit la forma finală a Raportului Comisiei Tismăneanu.” (Alin Cristea, 30 noiembrie 2007)

Premiul pentru Blogul anului constă în 3 cărţi:

Thy Kingdom Come. How the Religious Right Distorts the Faith and Threatens America – Randall Balmer, Basic Books, New York, 2006

Rick Warren: “The lessons and insights we need for tomorrow – both encouraging and painful – are found in yesterday, It”s why effective leaders always study history, and it’s the reason I read Randal Balmer. You won’t agree with everithing, but you will learn and grow.”

Tony Campolo: “Randall Balmer knows Evangelicalism inside and out. He writes with the ambivalence of a jilted lover who still cares very much about the movement but who is broken-hearted due to its subversion by right wing politics. The Kingsom Come is a must-read for anyone who wants to know what happened to us.”

Harry S. Stout: “Balmer writes wiht the power and censure of a prophet – and no prophet is honored in his own country. A must read for all those who are curious about the evolution of the Religious Right into one of the most formidable – and flawed – political forces in America today.”

The Myth of a Christian Nation. How the Quest for Political Power is Destroying the Church – Gregory A. Boyd, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2005

Brian McLaren: “For all of us are rediscovering the centrality of Jesus’ message of the kingdom of God, The Myth of a Christian Nation provides a powerful and needed critique of contemporary religious discourse.”

Tony Campolo: “…adresses a major concern of evangelical Christians who are fearful that patriotic zeal is being confused with Christianity and that Christianity is being used to legitimize a socio-political system that ought to be biblically critiqued. We’ve needed this book.”

The Radical Reformission, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2004

If the unchurched in the United States ever formed their own country, it would be the world’s eleventh most populous nation. Tragically, most of our present approaches to reach them are not working. What will work? Nothing short of a radical change in how we share the gospel with men and women in our post-Christian culture – what Driscoll calls a “reformission”.

“At the heart of reformission are clear distinctions between the gospel, the culture, and the church,”, says Driscoll. With humor and frankness, he unpacks what that means in practical, earthy terms. Expect to have your assumptions challenged and your comfort zone streched. Because preaching the gospel to all world requires that you actually go into the world, reaching out without selling out, and that requires courage. Humility. Sound biblical roots. And a commitment to love what God loves: people, not traditions.

La cele trei secţiuni principale, fiecare premiu constă în 3 cărţi oferite de Editura Aqua Forte din Cluj-Napoca:

Cu sufletul în viaţă – Philip Yancey

Această carte este una terapeutică. Este o vastă confesiune în care autorul vorbeşte despre cărţi, oameni şi faptele lor. Vorbeşte despre treisprezece mentori spirituali, dintre cei mai neaşteptaţi, care l-au ajutat să se tămăduiască şi, surprinzător, să-şi păstreze vie flacăra credinţei.

Călătoria inimii – John Eldredge

John Eldredge, în această inedită colecţie de meditaţii pe tema inimii, a dragostei, propune o călătorie pe un tărâm insuficient explorat. Cartea pare o acţiune de comando spiritual, ce îşi propune recuperarea unei comori extrem de preţioase. O lectură plină de sens pentru fiecare din cele 365 de zile ale anului.

Semnătura lui Hristos – Brennan Manning

Cartea aceasta îi are ca destinatari pe cei dispuşi să vadă creştinismul nu ca pe un cod moral, ci ca pe o relaţie de iubire. Pe cei care sunt gata să nu uite că a-l urma pe Hristos răstignit este o invitaţie directă la a trăi o viaţă de sublimă nebunie. În ultimă analiză, cartea este adresată celor ce-şi doresc cu adevărat să aibă înscrisă semnătura Lui pe cartea vieţii lor.

Cea mai interesantă postare: Conferinta Lambeth 2008 – Anglicanismul la rascruce – 1

“Un prieten îmi spunea recent, cu o oarecare ironie: „bun moment ţi-ai ales să devii anglican”. El făcea o aluzie destul de transparentă la criza prin care trece în prezent anglicanismul. Răspunsul meu a fost pe măsura comentariului său: „mă întreb, i-am spus, dacă a exista vreodată un moment potrivit pentru ca cineva să devină anglican”. Prin aceasta făceam aluzie, la rândul meu, la începuturile nu prea nobile ale acestei biserici. Mă refer la evenimentul petrecut în anul 1534, când regele Henry VIII, revoltat de refuzul papei de a-i aproba divorţul de Catherina de Aragon, şi căsătoria cu Anne Boleyn, a semnat Actul de Supremaţie Regală, care consfinţea separarea de Roma a Bisericii Angliei.

Desigur, a reduce începuturile anglicanismului la acest eveniment nefericit ar fi o mare nedreptate. De fapt el a fost ocazia, mai degrabă decât cauza unui proces de reformare a Bisericii, cu care începuse cu traducerea Bibliei în limba engleză de către William Tyndale şi cu activitatea altor reformatori.

În 1989, regretatul teolog american Robert E. Webber publica o carte numită Evangelicals on the Canterbury Trail. Why Evangelicals Are Attracted to the Liturgical Church. Această carte descrie trăsăturile esenţiale ale spiritualităţii anglicane, alături de mărturiile a şase evanghelici care, la capătul pelerinajului lor spiritual s-au regăsit pe ei înşişi în tradiţia acestei biserici. Deoarece aceasta este în mare măsură şi experienţa mea, voi încerca să descriu mai jos câteva dintre lucrurile care m-au atras pe mine spre anglicanism.”

Cea mai importantă ştire: Inaugurarea Bisericii Baptiste Teofania (nr. 10)

“A urmat apoi momentul artiştilor, care au contribuit la înfumuseţarea clădirii bisericii Teofania: Iurie Cojocaru, Titi Mereu şi Liviu Mocan. Acesta din urmă a început cu o veste proastă: evanghelicii construiesc biserici urâte, din două motive: teama de idolatrie şi indiferenţa faţă de frumuseţe. Totuşi, în Vechiul Testament găsim că Dumnezeu însuşi a poruncit ornarea cu elemente estetice pline de simboluri a Cortului Întâlnirii şi a Tempului din Ierusalim. Liviu Mocan a realizat din calcar amvonul şi o sculptură de pe peretele din spatele acestuia. Pe amvon se poate desluşi o aripă frântă, iar pe cealaltă lucrare, un orizont străpuns de formă, în timp ce alte forme se află sub acel orizont. Forma care ţâşneşte prin orizont reprezintă învierea. Astfel, persoana care stă la amvon, se găseşte, simbolic, între acest pământ, cu o aripă frântă (de la Cădere), şi înviere.”

Cel mai bun comentariu (al unui vizitator): xfinger, La Rotundu, 27 octombrie 2008, 3:18 am

“Aspectul important de mentionat pentru anul 2008 este faptul ca unele bloguri au cistigat / cistiga in coerenta, consistenta si maturitate. In sensul acesta, subliniez postarile gen ’serial’ – dar coerent si consistent de pe mai multe bloguri: cred ca in anul 2008, pentru Oscarul / Premiile Thymos ale blogurilor evanghelice, stelele vor fi ‘greii’ care s-au impus la capitolul seriale. […]

Pina la sfirsitul anului 2008 mai sint doar 2 luni, si-o sa … ninga cu articole pe bloguri. M-astept ca cei care in 2008 au inceput sa se impuna ca fiind ‘greii’ blogosferei evanghelice romanesti sa-si dovedeasca consistenta si coerenta pina la finele anului. Altminteri, or mai apare unele articole ici-colo care-or atrage atentia, ca cireasa de pe tort; anul acesta insa, e un tort mai consistent si mai delicios decit cel al infantilului an 2007.”

Alte 50 de premii

10 premii: Cântec pentru neliniştea inimii (Vladimir Pustan) şi Agendă ABCR 2008
10 premii: Mesajul pierdut al lui Isus (Steve Chalke) şi CD colinde vol. 5 RVE “Lumină în întuneric”
10 premii: Darurile spirituale (Don & Katie Fortune) şi Comentariu Ev. După Ioan (Beniamin Fărăgău)
10 premii: Promisiunile măreţe ale lui Dumnezeu pentru tine
10 premii: 3 reviste – Impuls, Lydia, Voia lui Dumnezeu în familie

Cântec pentru neliniştea inimii – Vladimir Pustan, Editura Fabrica de Vise, Beiuş, 2006

Vladimir Pustan: “Ce vă pun înainte sunt crâmpeie din ceea ce noi numim viaţă, dar puse cap la cap nu spun nimic. Adevărul nu-i înălţător când vine din bucăţi. […] Amatorismul de care dau dovadă nu mă deznădăjduieşte, pentru că toată hămăleala aceasta de înşirări de litere vine din interior, şi atunci nu eşti stupid niciodată.”

Agendă ABCR 2008

Cunoscuta agendă editată de Asociaţia Bărbaţilor Creştini din România e un util instrument cotidian de disciplină mentală prin gândul zilei, cu formule inspirate precum:

Nu te ruga pentru oportunităţi. Roagă-te să fii pregătit când oportunităţile vor veni.
Maturitatea nu vine odată cu vârsta, ci începe cu acceptarea responsabilităţii.
Cel mai mare lucru pe care un tată îl poate face pentru copiii lui este s-o iubească pe mama lor.
Poţi dobândi prin dărnicie ceea ce nu poţi cumpăra cu bani.

1. dorupope
2. recitirea
3. clujulevanghelic
4. brasovulevanghelic
5. barzilaiendan
6. inethos
7. ionatan
8. penticostalul
9. vaisamar
10. blog.punctul

Mesajul pierdut – Steve Chalke, Editura Scriptum, Oradea, 2007

N.T. Wright: “Noua carte a lui Steve Chalke este înrădăcinată în erudiţie, dar stilul ei clar şi viguros o face accesibilă oricui şi tuturor. Mesajul ei este direct şi captivant: Isus din Nazaret a fost mult mai provocator în vremea Lui şi rămîne mult mai relevant pentru vremea noastră decît am îndrăzni să credem.”

CD colinde vol. 5 RVE “Lumină în întuneric”

Interpretează: Cristian Văduva, Claudia Azgur, Marius Liveanu, Coca Saroni, Frăţiorii, Corul Universităţii Emanuel, Corul de tineret al Bisericii Baptiste Emanuel, Corul Deo Gloria.

11. stiricrestine.wordpress.com
12. moldovacrestina
13. hunedoaraevanghelica
14. adamaica
15. simplulgand
16. cllodvl

17. roseinthedesert
18. mersulvremurilor
19. addsalu
20. adventisttm

Darurile spirituale – Don & Katie Fortune, Editura Metanoia, Timişoara, 2006

Don & Katie Fortune ne explică cum cele şapte daruri motivaţionale enumerate în Romani 12:6-8 sunt, de fapt, secretul înţelegerii forţelor motivaţionale din viaţa noastră, forţele pe care le care Dumnezeu le-a creat în noi pentru a ne ajuta să-I slujim Lui pe deplin. Vei descoperi de ce gândeşti şi acţionezi aşa cum o faci.

Comentariu Evanghelia după Ioan – Beniamin Fărăgău, Editura Risoprint, 2008

Cartea, în curs de apariţie, e constituită din două părţi: Adevăratul Hristos şi Adevărata viaţă, fiecare avînd cîteva capitole rezultate din analiza Evangheliei după Ioan.

21. romoflorin
22. ambasadorul
23. statu
24. tornafratre
25. trezirespirituala
26. ciprians
27. nazireat4him
28. aurelmateescu
29. centruldeistoriesiapologetica
30. agorachristi

Promisiunile măreţe ale lui Dumnezeu pentru tine – Editura Life, Oradea, 2008

900 de promisiuni ale lui Dumnezeu aranjate pe categorii: pentru cele mai profunde nevoi, pentru situaţii dificile, pentru viaţa creştină, pentru mântuire, despre Isus, despre binecuvântările lui Dumnezeu, despre viaţa în Duhul Sfânt.

31. rodicabotan
32. shalomshalom
33. jurnalulflorentinei
34. alapa
35. camix
36. pasi
37. mtipei
38. amintiricusfinti
39. calatorru
40. bibliaprinobiectiv

3 reviste: Impuls, Lydia, Voia lui Dumnezeu în familie

41. reper
42. mariusmotora
43. danharabula
44. teologeanu
45. calvinisti
46. bulzan
47. soclu
48. alaxandra
49. claudiuvdobra
50. miculteolog

Premiile vor trimise, în limita timpului şi a resurselor financiare, pe măsură ce vor fi revendicate prin comunicarea adresei (complete, în România) prin email la: alinpm@yahoo.com

Persona – 200.000

Blogul lui Dănuţ Mănăstireanu a depăşit pragul de 200.000 de vizite.

Momentul coincide cu Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice, ediţia a II-a, în cadrul cărora blogului Persona i se acordă, din partea Asociaţiei Thymos, premiul pentru Blogul Anului (2008).

Postări şi pagini cu peste 1.000 de vizite:

Acest blog – 4.288
Securisti – 3.333
Informatori – 3.163
Urmariti – 2.438
Amintiri cu Liviu Olah – 2.382
Avertizare – 2.370
Argument – 2.061
Dictionar – 1.961
Beniamin Faragau implineste 60 de ani – 1.527
Poveste de groaza cu mafioti romani si sclavi chinezi – 1.524
Drumul spre iad este pavat cu intenţii – 1.161
Barack Obama Presedinte – 1.033
Biserica si abuzul sexual – 1.023

Turul blogurilor (aprilie 2008)

Pentru blogosfera evanghelică luna aprilie a constituit o perioadă discontinuă, cu cele mai mari variaţii în ceea ce priveşte vizibilitatea (pe platforma WordPress). Cu cel puţin 7 bloguri lansate în această perioadă, luna aprilie se apropie de media din prima parte a anului trecut. În cea de a doua parte a anului media a depăşit 10 bloguri (chiar 20 în octombrie). Cea mai dinamică lună, în ceea ce priveşte numărul blogurilor lansate, a fost luna ianuarie 2008, cînd blogosfera evanghelică s-a îmbogăţit cu peste 30 de bloguri.

Denumirea de bloguri evanghelice nu se referă neapărat la activitatea ideologic-confesională promovată oficial, ci la apartenenţa bloggerilor la mediul evanghelic, apartenenţă uneori declarată, alteori relevată de concepte şi formule caracteristice spaţiului confesional neo-protestant. În destule cazuri, unele dintre blogurile pe care le-am denumit a fi evanghelice nu pot fi percepute cu uşurinţă ca făcînd parte dintr-o orientare religioasă, întrucît nu-şi propun aşa ceva (sensul primar al conceptului de blog este cel de jurnal).

În prima parte a lunii aprilie, media blogurilor evanghelice prezente în Top 100 WordPress a fost cea mai scăzută din acest an, la nivelul celei din noiembrie: 6-8 bloguri. Şi de atunci au apărut încă 100 de bloguri evanghelice!

Însă partea a doua a lunii aprilie a compensat, cu vîrf şi îndesat, situaţia. Evanghelicii au fost prezenţi, în repetate rînduri, în Top 100 WP, însă acum, în aprilie s-a depăşit recordul de 16 bloguri din 8 ianuarie, 15.15. Astfel, în 28 aprilie, 11.40, au fost prezente 17 bloguri evanghelice în Top 100 WordPress, fapt explicabil şi prin contextul religios al sărbătorilor pascale, dar şi prin faptul că în weekend creşte de obicei numărul blogurilor evanghelice în acest top. După două zile, situaţia a revenit la media obişnuită de 7-9 bloguri în top.

În ceea ce priveşte numărul postărilor din top, media lor este asemănătoare cu cea a blogurilor. Recordul rămîne cel din 7 ianuarie, 21.45, cînd au fost prezente în Top 100 WP 15 postări ale bloggerilor evanghelici.

Şi alţi indici arată dinamica blogosferei evanghelice: cel puţin o dată pe lună 3 bloguri şi/sau 3 postări ajung în Top 10, şi cel puţin o dată pe lună 7 sau 8 sînt în Top 50. Punctele de referinţă rămîn, desigur, cele din 4 ianuarie, cînd, în contextul funeraliilor lui Petru Dugulescu, 5 bloguri şi 5 postări au ajuns în Top 10.

Dar, aşa cum am menţionat în Anul confesional 2007, a existat un alt moment de referinţă, în ceea ce priveşte vizibilitatea bloggerilor evanghelici, în 18 ianuarie 2008, cînd primele 3 locuri din Topul blogurilor erau ocupate de evanghelici: Marius Cruceru, Dănuţ Mănăstireanu, Vasile Taloş.

Prima chestiune remarcabilă din blogosfera evanghelică din luna aprilie a constituit-o postarea sex sex sex, ca “formă de revoltă împotriva celor care măsoară cu propria măsură totul, cuvinte, oameni, chipuri etc.”, de pe blogul “Lumea adam(a)ică”. Postarea anului!

A doua chestiune remarcabilă: Pătrăţosu – 700.000. Blogul lui Marius Cruceru e de departe cel mai vizitat, nu numai din blogosfera evanghelică, ci şi de pe platforma WordPress. Cel mai important fenomen al anului trecut la evanghelicii din România, blogul orădeanului a iscat polemici aprinse, ba chiar scandaluri, însă are meritul incontestabil de a fi adus vizibilitate evanghelicilor.

Spre sfîrşitul lunii aprilie a fost lansat blogul România Evanghelică, rezultat firesc din blogurile care prezintă informaţii confesionale din diverse oraşe.

Dacă anul 2007 a fost pentru evanghelicii români cel mai cel mai greu an din perioada post-comunistă, 2008 ar putea fi unul fast, cu consecinţe benefice pentru următorii ani, şi pentru că anul acesta sînt trei mari evenimente de masă, ocazionate de vizita unor renumiţi evanghelici occidentali: Josh McDowell, Andrew Palau, Franklin Graham. Astfel, evanghelicii din România, aflaţi în criză de identitate şi solidaritate, sînt constrînşi să colaboreze pentru organizarea acestor evenimente.

Primul eveniment s-a consumat în luna aprilie: Josh McDowell a conferenţiat la Sovata, unde au fost 500 de lideri evanghelici, iar la conferinţele de la Bucureşti sălile au fost pline, cu peste 800 de participanţi la Palatul Copiilor şi peste 4.200 tineri la Sala Palatului. Blogul Josh McDowell în România oferă informaţii despre acest eveniment despre care s-a scris pe mai multe bloguri evanghelice.

Pe jumătate din cele aproximativ 250 de bloguri evanghelice este afişat numărul accesărilor. Pînă în data de 15 aprilie 2008, au peste 1.000 de accesări cel puţin 100 bloguri, dintre care cel puţin 40 au peste 10.000 de accesări.

Cel puţin 35 de bloguri nu au nici o postare anul acesta pînă în 15 aprilie şi încă cel puţin 100 nu au avut nici o postare în primele două săptămîni ale lunii aprilie.