Posts Tagged ‘Gunter Grass’

Dosariada

19 august 2009

A treia parte din articolul Presa noastră cea de toate zilele, apărut în revista electronică confesional@ 2 / 2007

“Dacă Olanda este ţara lalelelor, Norvegia a fiordurilor, iar Spania patria coridelor, iată că România este ţara dosarelor. Ar fi chiar o idee să organizăm trasee turistice pe la aceste arhive, pe la CNSAS. Oricum, am fi probabil unici.” (Alfred Bulai, Cultura, Nr. 39 (88), 14 septembrie 2006)

Voi da trei citate, despre care cred că conţin trei idei principale referitoare la acest fenomen: suspiciunea pe care deconspirarea unor colaboratori a aruncat-o asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, nevoia de mărturisire (şi iertare) şi recăpătarea demnităţii personale şi colective.

Robert Turcescu: “Pe Antohi, Muscă, Marchiş şi toţi ai lor nu-i acuz pentru ce-au semnat atunci. Mă ştiu slab şi făcut din carne, muritor, laş, prin urmare. Dacă nu s-ar fi întâmplat să am norocul unei naşteri în anii târzii ai dictaturii, aş fi fost, probabil, la rândul meu, un turnător. N-am, prin urmare, nici un merit şi nu aştept medalia neprihănirii. Dar pe toţi cei care, abia acum, ies public, mărturisindu-şi păcatul trădării îi acuz de crimă cu premeditare. Minţind şi tăinuind, ei au ucis speranţa şi şansele noastre de vindecare rapidă. Ei m-au ucis, luându-mi darul de preţ al încrederii în oameni.” (Dilema veche, Nr. 137, 8-14 septembrie 2006)

Mihail Neamţu: “Pe cât de dificilă este uitarea, pe atât de necesară devine iertarea – un act esenţial care restituie demnitatea persoanei şi libertatea sa interioară. În creştinism, iertarea nu este o opţiune, ci o datorie, născută din convingerea că pocăinţa reprezintă doar etapa tristă dintr-o transformare subiectivă care aspiră la seninătate. Ca să înţelegi asta, trebuie să ieşi din cadrele legalismului. Nu ar fi decât o biruinţă a răului să credem că miracolul binelui cotidian nu răscumpără anii răvăşiţi de grave infidelităţi. Trecutul nu este definitiv şi nici prezentul mai mult ca perfect. Îndârjirea vindicativă nu înnoieşte, ci surpă temeliile adevărului – aceasta este intuiţia celor care îl cunosc pe profesorul Sorin Antohi ca pedagog energic şi dascăl preţios. Din pragul înfrângerilor recunoscute trebuie declinat verbul cu cel mai mult viitor: a spera. Drumul către Emaus nu exclude Areopagul Atenei, deşi include, cu necesitate, Damascul.” (22. Nr. 862, 12-18 septembrie 2006)

Radu Preda: “Deconspirarea în curs nu dă dreptul nimănui să judece mai aspru decât trebuie şi nici să fie mai indulgent decât este necesar. Dincolo de datele obiective ale comunismului, noi ne confruntăm zilele acestea mai ales cu feţele lui umane, cu persoanele şi biografiile atinse de el. Or, tocmai această dimensiune, abil pusă în prim-plan de către cei care doresc astfel evitarea abordării esenţei tari a dominaţiei criminale, ne obligă la nuanţe. Lucru valabil mai ales pentru generaţia din care fac parte. Foarte simplu spus, nu ştim nici unul dintre noi cum am fi făcut faţă presiunilor în timpul dezmăţului comunist. Nu ştim şi nici nu avem cum să aflăm. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-am născut destul de târziu pentru a nu fi fost nevoiţi să ne dăm măsura în acele condiţii. Cu alte cuvinte, biologia ea singură nu oferă un ascendent moral. Aşadar, nu ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului, o perioadă destul de lungă şi receptată acum abstract de către cei mai tineri sau foarte tineri, este temeiul lecturii noastre critice, cât mai ales ceea ce s-a consumat şi se derulează sub ochii noştri după 1989. Acuzaţia de a fi fost colaborator, entuziast sau forţat, al Securităţii este înlocuită cu una mai gravă: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertăţii. Prin tăcerea lor, prin faptul de a fi fost şantajabili, prin lipsa de viziune şi de interes pentru cei care urmează, colaboratorii Securităţii au prelungit, împreună cu şefii lor din umbră, noaptea. La noi, din păcate, ziua comunismului a avut 25 de ore.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 838, 30 septembrie 2006)

O discuţie despre deconspirare ar trebui să aibă în vedere două cazuri de notorietate internaţională: Günter Grass, unanim recunoscut ca fiind cel mai important scriitor în viaţă al Germaniei şi celebru pentru afirmaţia că numele Germaniei va fi pentru totdeauna legat de Auschwitz, şi arhiepiscopul Stanislaw Wielgus, care a renunţat la numirea ca arhiepiscop al Varşoviei, la o zi după ce a recunoscut că a fost colaborator al serviciilor secrete în perioada comunistă.

Dacă Günter Grass, sub dezideratul „Trebuia să spun adevărul”, a luat decizia de a mărturisi taina care i-a apăsat conştiinţa timp de mai bine de 60 de ani, şi anume, că a făcut parte în tinereţe din temutele Waffen-SS, arhiepiscopul Varşoviei, după ce mai întâi negase, apoi vineri recunoscuse, şi „după discuţii aprinse, sâmbătă noaptea, între oficialii bisericilor de la Vatican şi Varşovia” (conform BBC), duminică, 7 ianuarie, a demisionat înainte cu o oră de a fi instalat, spunând, cu ochii în lacrimi: „Mă retrag!”.

„Trebuia să spun adevărul” şi „Mă retrag!” conturează cele două limite în cadrul cărora pot fi încadrate aproape toate cazurile de deconspirare: la unii nevoia de mărturisire e mai mare, alţii trebuie ajutaţi (forţaţi) să recunoască (şi să renunţe la poziţii publice incompatibile cu anumite gesturi din trecutul lor neclarificate şi, mai ales, nerecunoscute decât foarte târziu).

Cazurile din spaţiul confesional evanghelic se încadrează şi ele în aceste coperte ale Mărturisirii şi Retragerii. Unii simt nevoia să mărturisească (care apasă cugetul cu atât mai mult cu cât spaţiul public românesc este încă unul isteric, care reacţionează neaşteptat de dezechilibrat, nedând prea multe semne că ar putea să gestioneze într-un mod adecvat „trecutul care nu mai trece” şi nici de promovare a concordiei), iar alţii trebuie pur şi simplu confruntaţi public şi somaţi, măcar de dragul binelui comun, să renunţe la duplicitate.

Primii paşi l-au făcut penticostali, Comunitatea Regională Constanţa propunând, în 2 septembrie 2006, o Rezoluţie privind deconspirarea celor care au colaborat cu Securitatea, pe care a transmis-o Congresului Cultului Penticostal din data de 27 octombrie 2006 la Timişoara, pentru a fi analizată şi supusă votului Congresului. Nu am auzit încă de vreo Retragere.

Baptiştii au făcut câţiva paşi spre Mărturisire, în spaţiul public, prin Iosif Ţon, Radu Gheorghiţă şi Marius Cruceru.

De departe, cel mai… fierbinte eveniment estival al evanghelicilor din România a fost lansarea listei de discuţii Masa Rotundă de către Iosif Ţon, cel mai cunoscut baptist român (în România şi în lume), “ultimul mare mit al baptiştilor români”, cum scriam acum trei ani, “unul dintre părinţii spirituali ai multor generaţii tinere de teologi evanghelici din România”, cum scria Radu Gheorghiţă, doctor în teologie la Cambridge, “cel mai important lider evanghelic din România, după Richard Wurmbrand”, cum scria acum doi ani un alt doctor în teologie (Brunel, Marea Britanie), Dănuţ Manăstireanu , foarte bun cunoscător al spaţiului evanghelic românesc, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International.

Într-un eseu de câteva pagini intitulat „Eu şi Securitatea” prezentat pe site-ul grupului de discuţii (care a adunat peste 700 de membri în câteva luni), Iosif Ţon face, la 72 de ani, importante precizări, referitoare la chestiunea delicată a colaborării liderilor religioşi în timpul comunismului:

„După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.”

Iosif Ţon afirmă clar că a făcut note informative într-o anumită perioadă a vieţii (anii ’50) când a fost ateu. Din păcate, nu cred că mulţi vor citi cu atenţie detaliile despre contextul în care a colaborat cu Securitatea, ciulind, pripit (câineşte), urechile la vestea că Iosif Ţon a fost informator. Bine ar fi ca mult mai mulţi să ia aminte la cazurile concrete pe care le prezintă, precizând că la câţiva ani de la căderea comunismului şi-a cerut iertare de la cei doi baptişti din Cluj cărora le-a făcut rău prin notele informative din perioada respectivă.

În toamnă, în partea a II-a a unui interviu din Adoramus, nr. 23, citim alte detalii despre perioada comunistă, pe care Radu Gheorghiţă le menţionează despre tatăl său, pastorul baptist Nicolae Gheorghiţă:

„Din discuţiile pe care le-am avut cu tata, am dedus că şi-a pus semnătura pe un document în care se angaja să informeze Securitatea ori de câte ori va fi aflat de evenimente care ar pune în pericol siguranţa Statului Român. Semnătura a fost dată cu o delimitare clară a acestui aspect, fără vreun angajament suplimentar de a deveni agent pasiv sau activ al Securităţii, fără vreo asumare a unei responsabilităţi de a informa periodic Securitatea despre evenimente de interes pentru ei, fie din Biserică, fie de la spital/policlinică – locul de muncă, fie din familie sau din viaţa altor persoane aflate în colimatorul Securităţii. […] Nic a mărturisit că a avut pe conştiinţă această semnătură. Chiar dacă a oferit-o în acel moment cu conştiinţa curată, actul semnării i-a rămas pentru o viaţă întreagă ca o sursă de dezamăgire şi ca o regretabilă pată neagră. Astfel, singura opţiune rezonabilă care îi mai rămăsese era ca, prin însuşi felul în care urma să trăiască, să invalideze semnătura – lucru pe care, cred, l-a făcut cu o fermitate, cu o consecvenţă şi cu un curaj pe care nimeni nu le poate pune la îndoială, cu atât mai mult, să le nege.”

Un al treilea exemplu de „deconspirare tandră” a apărut într-un excelent articol scris de Marius Cruceru în Creştinul azi, revista bisericilor baptiste din România, Nr. 4-5/2006, „Despre Dumnezeu, numai de bine. Exerciţiu de trăire în adevăr”, în care aflăm despre colaborarea tatălui său, pastor baptist, dar şi despre omorârea lui de către Securitate, atunci când a refuzat să mai colaboreze.

“Toţi cei care continuă să se scuze spun că au semnat un angajament pe care ‘ l-au onorat’ Asta este una dintre cele mai periculoase minciuni pe care o auzim, începând de la politicieni până la Sorin Antohi. Foarte rar auzi ‘m-am angajat şi am dus sarcina la îndeplinire din convingere şi patriotism, cu entuziasm. Am fost prost, dar sincer.’ Foarte rar auzi o recunoaştere până la capăt, fără scuze, fără încercarea de a da sfaturi sau a vorbi despre moralitate. Fiecare, prin comparaţie, încearcă să arate că trădarea lui a fost mai puţin periculoasă. Uneori, mai curată poate fi mărturisirea autentică şi plină de pocăinţă a unui ucigaş, decât cea a unei femei stricate care îşi găseşte motivaţii ale păcatului ei în frustrările pe care le-a îndurat în căsnicie.”

Cuvintele lui Marius Cruceru rămân provocări pentru toţi cei care poartă cu ei de atâţia ani povara unor gesturi (im)pardonabile, care trebuie mărturisite şi răscumpărate prin integrarea lor într-o istorie nefardată a celor mai bine de 40 de ani de pustie comunistă pe care a străbătut-o România timp de jumătate de veac. În acest sens, demersul lui Marius Cruceru oferă baptiştilor din România perspectiva recâştigării demnităţii, noua generaţie putând trece Iordanul tranziţiei în ţara europeană oferită de Dumnezeu prin pendulul istoriei.

Am un vis… Oscarul obţinut de România… Un tânăr scenarist să prindă acest subiect, al colaborării liderilor religioşi în timpul comunismului, iar un tânăr regizor să facă un film pe această temă (poate chiar o trilogie: o familie călcată în picioare de tăvălugul istoriei înainte de 1989, de „lovituţia” din decembrie şi drama postdecembristă a deconspirării). Dacă în România nu ar avea prea mare succes, în Occident ar avea unul enorm.

Precum filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, fără îndoială cel mai premiat film din istoria cinematografului românesc, cum spunea cineva acum un an, când avea deja 20 de premii internaţionale, darămite acum, când are 45, ultimul oferit de BBC pentru filmul străin considerat a avea impactul cel mai mare în Marea Britanie.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 105 other followers