Posts Tagged ‘Radu Gheorghita’

Dosariada

19 August 2009

A treia parte din articolul Presa noastră cea de toate zilele, apărut în revista electronică confesional@ 2 / 2007

“Dacă Olanda este ţara lalelelor, Norvegia a fiordurilor, iar Spania patria coridelor, iată că România este ţara dosarelor. Ar fi chiar o idee să organizăm trasee turistice pe la aceste arhive, pe la CNSAS. Oricum, am fi probabil unici.” (Alfred Bulai, Cultura, Nr. 39 (88), 14 septembrie 2006)

Voi da trei citate, despre care cred că conţin trei idei principale referitoare la acest fenomen: suspiciunea pe care deconspirarea unor colaboratori a aruncat-o asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, nevoia de mărturisire (şi iertare) şi recăpătarea demnităţii personale şi colective.

Robert Turcescu: “Pe Antohi, Muscă, Marchiş şi toţi ai lor nu-i acuz pentru ce-au semnat atunci. Mă ştiu slab şi făcut din carne, muritor, laş, prin urmare. Dacă nu s-ar fi întâmplat să am norocul unei naşteri în anii târzii ai dictaturii, aş fi fost, probabil, la rândul meu, un turnător. N-am, prin urmare, nici un merit şi nu aştept medalia neprihănirii. Dar pe toţi cei care, abia acum, ies public, mărturisindu-şi păcatul trădării îi acuz de crimă cu premeditare. Minţind şi tăinuind, ei au ucis speranţa şi şansele noastre de vindecare rapidă. Ei m-au ucis, luându-mi darul de preţ al încrederii în oameni.” (Dilema veche, Nr. 137, 8-14 septembrie 2006)

Mihail Neamţu: “Pe cât de dificilă este uitarea, pe atât de necesară devine iertarea – un act esenţial care restituie demnitatea persoanei şi libertatea sa interioară. În creştinism, iertarea nu este o opţiune, ci o datorie, născută din convingerea că pocăinţa reprezintă doar etapa tristă dintr-o transformare subiectivă care aspiră la seninătate. Ca să înţelegi asta, trebuie să ieşi din cadrele legalismului. Nu ar fi decât o biruinţă a răului să credem că miracolul binelui cotidian nu răscumpără anii răvăşiţi de grave infidelităţi. Trecutul nu este definitiv şi nici prezentul mai mult ca perfect. Îndârjirea vindicativă nu înnoieşte, ci surpă temeliile adevărului – aceasta este intuiţia celor care îl cunosc pe profesorul Sorin Antohi ca pedagog energic şi dascăl preţios. Din pragul înfrângerilor recunoscute trebuie declinat verbul cu cel mai mult viitor: a spera. Drumul către Emaus nu exclude Areopagul Atenei, deşi include, cu necesitate, Damascul.” (22. Nr. 862, 12-18 septembrie 2006)

Radu Preda: “Deconspirarea în curs nu dă dreptul nimănui să judece mai aspru decât trebuie şi nici să fie mai indulgent decât este necesar. Dincolo de datele obiective ale comunismului, noi ne confruntăm zilele acestea mai ales cu feţele lui umane, cu persoanele şi biografiile atinse de el. Or, tocmai această dimensiune, abil pusă în prim-plan de către cei care doresc astfel evitarea abordării esenţei tari a dominaţiei criminale, ne obligă la nuanţe. Lucru valabil mai ales pentru generaţia din care fac parte. Foarte simplu spus, nu ştim nici unul dintre noi cum am fi făcut faţă presiunilor în timpul dezmăţului comunist. Nu ştim şi nici nu avem cum să aflăm. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-am născut destul de târziu pentru a nu fi fost nevoiţi să ne dăm măsura în acele condiţii. Cu alte cuvinte, biologia ea singură nu oferă un ascendent moral. Aşadar, nu ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului, o perioadă destul de lungă şi receptată acum abstract de către cei mai tineri sau foarte tineri, este temeiul lecturii noastre critice, cât mai ales ceea ce s-a consumat şi se derulează sub ochii noştri după 1989. Acuzaţia de a fi fost colaborator, entuziast sau forţat, al Securităţii este înlocuită cu una mai gravă: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertăţii. Prin tăcerea lor, prin faptul de a fi fost şantajabili, prin lipsa de viziune şi de interes pentru cei care urmează, colaboratorii Securităţii au prelungit, împreună cu şefii lor din umbră, noaptea. La noi, din păcate, ziua comunismului a avut 25 de ore.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 838, 30 septembrie 2006)

O discuţie despre deconspirare ar trebui să aibă în vedere două cazuri de notorietate internaţională: Günter Grass, unanim recunoscut ca fiind cel mai important scriitor în viaţă al Germaniei şi celebru pentru afirmaţia că numele Germaniei va fi pentru totdeauna legat de Auschwitz, şi arhiepiscopul Stanislaw Wielgus, care a renunţat la numirea ca arhiepiscop al Varşoviei, la o zi după ce a recunoscut că a fost colaborator al serviciilor secrete în perioada comunistă.

Dacă Günter Grass, sub dezideratul „Trebuia să spun adevărul”, a luat decizia de a mărturisi taina care i-a apăsat conştiinţa timp de mai bine de 60 de ani, şi anume, că a făcut parte în tinereţe din temutele Waffen-SS, arhiepiscopul Varşoviei, după ce mai întâi negase, apoi vineri recunoscuse, şi „după discuţii aprinse, sâmbătă noaptea, între oficialii bisericilor de la Vatican şi Varşovia” (conform BBC), duminică, 7 ianuarie, a demisionat înainte cu o oră de a fi instalat, spunând, cu ochii în lacrimi: „Mă retrag!”.

„Trebuia să spun adevărul” şi „Mă retrag!” conturează cele două limite în cadrul cărora pot fi încadrate aproape toate cazurile de deconspirare: la unii nevoia de mărturisire e mai mare, alţii trebuie ajutaţi (forţaţi) să recunoască (şi să renunţe la poziţii publice incompatibile cu anumite gesturi din trecutul lor neclarificate şi, mai ales, nerecunoscute decât foarte târziu).

Cazurile din spaţiul confesional evanghelic se încadrează şi ele în aceste coperte ale Mărturisirii şi Retragerii. Unii simt nevoia să mărturisească (care apasă cugetul cu atât mai mult cu cât spaţiul public românesc este încă unul isteric, care reacţionează neaşteptat de dezechilibrat, nedând prea multe semne că ar putea să gestioneze într-un mod adecvat „trecutul care nu mai trece” şi nici de promovare a concordiei), iar alţii trebuie pur şi simplu confruntaţi public şi somaţi, măcar de dragul binelui comun, să renunţe la duplicitate.

Primii paşi l-au făcut penticostali, Comunitatea Regională Constanţa propunând, în 2 septembrie 2006, o Rezoluţie privind deconspirarea celor care au colaborat cu Securitatea, pe care a transmis-o Congresului Cultului Penticostal din data de 27 octombrie 2006 la Timişoara, pentru a fi analizată şi supusă votului Congresului. Nu am auzit încă de vreo Retragere.

Baptiştii au făcut câţiva paşi spre Mărturisire, în spaţiul public, prin Iosif Ţon, Radu Gheorghiţă şi Marius Cruceru.

De departe, cel mai… fierbinte eveniment estival al evanghelicilor din România a fost lansarea listei de discuţii Masa Rotundă de către Iosif Ţon, cel mai cunoscut baptist român (în România şi în lume), “ultimul mare mit al baptiştilor români”, cum scriam acum trei ani, “unul dintre părinţii spirituali ai multor generaţii tinere de teologi evanghelici din România”, cum scria Radu Gheorghiţă, doctor în teologie la Cambridge, “cel mai important lider evanghelic din România, după Richard Wurmbrand”, cum scria acum doi ani un alt doctor în teologie (Brunel, Marea Britanie), Dănuţ Manăstireanu , foarte bun cunoscător al spaţiului evanghelic românesc, Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International.

Într-un eseu de câteva pagini intitulat „Eu şi Securitatea” prezentat pe site-ul grupului de discuţii (care a adunat peste 700 de membri în câteva luni), Iosif Ţon face, la 72 de ani, importante precizări, referitoare la chestiunea delicată a colaborării liderilor religioşi în timpul comunismului:

„După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.”

Iosif Ţon afirmă clar că a făcut note informative într-o anumită perioadă a vieţii (anii ’50) când a fost ateu. Din păcate, nu cred că mulţi vor citi cu atenţie detaliile despre contextul în care a colaborat cu Securitatea, ciulind, pripit (câineşte), urechile la vestea că Iosif Ţon a fost informator. Bine ar fi ca mult mai mulţi să ia aminte la cazurile concrete pe care le prezintă, precizând că la câţiva ani de la căderea comunismului şi-a cerut iertare de la cei doi baptişti din Cluj cărora le-a făcut rău prin notele informative din perioada respectivă.

În toamnă, în partea a II-a a unui interviu din Adoramus, nr. 23, citim alte detalii despre perioada comunistă, pe care Radu Gheorghiţă le menţionează despre tatăl său, pastorul baptist Nicolae Gheorghiţă:

„Din discuţiile pe care le-am avut cu tata, am dedus că şi-a pus semnătura pe un document în care se angaja să informeze Securitatea ori de câte ori va fi aflat de evenimente care ar pune în pericol siguranţa Statului Român. Semnătura a fost dată cu o delimitare clară a acestui aspect, fără vreun angajament suplimentar de a deveni agent pasiv sau activ al Securităţii, fără vreo asumare a unei responsabilităţi de a informa periodic Securitatea despre evenimente de interes pentru ei, fie din Biserică, fie de la spital/policlinică – locul de muncă, fie din familie sau din viaţa altor persoane aflate în colimatorul Securităţii. […] Nic a mărturisit că a avut pe conştiinţă această semnătură. Chiar dacă a oferit-o în acel moment cu conştiinţa curată, actul semnării i-a rămas pentru o viaţă întreagă ca o sursă de dezamăgire şi ca o regretabilă pată neagră. Astfel, singura opţiune rezonabilă care îi mai rămăsese era ca, prin însuşi felul în care urma să trăiască, să invalideze semnătura – lucru pe care, cred, l-a făcut cu o fermitate, cu o consecvenţă şi cu un curaj pe care nimeni nu le poate pune la îndoială, cu atât mai mult, să le nege.”

Un al treilea exemplu de „deconspirare tandră” a apărut într-un excelent articol scris de Marius Cruceru în Creştinul azi, revista bisericilor baptiste din România, Nr. 4-5/2006, „Despre Dumnezeu, numai de bine. Exerciţiu de trăire în adevăr”, în care aflăm despre colaborarea tatălui său, pastor baptist, dar şi despre omorârea lui de către Securitate, atunci când a refuzat să mai colaboreze.

“Toţi cei care continuă să se scuze spun că au semnat un angajament pe care ‘ l-au onorat’ Asta este una dintre cele mai periculoase minciuni pe care o auzim, începând de la politicieni până la Sorin Antohi. Foarte rar auzi ‘m-am angajat şi am dus sarcina la îndeplinire din convingere şi patriotism, cu entuziasm. Am fost prost, dar sincer.’ Foarte rar auzi o recunoaştere până la capăt, fără scuze, fără încercarea de a da sfaturi sau a vorbi despre moralitate. Fiecare, prin comparaţie, încearcă să arate că trădarea lui a fost mai puţin periculoasă. Uneori, mai curată poate fi mărturisirea autentică şi plină de pocăinţă a unui ucigaş, decât cea a unei femei stricate care îşi găseşte motivaţii ale păcatului ei în frustrările pe care le-a îndurat în căsnicie.”

Cuvintele lui Marius Cruceru rămân provocări pentru toţi cei care poartă cu ei de atâţia ani povara unor gesturi (im)pardonabile, care trebuie mărturisite şi răscumpărate prin integrarea lor într-o istorie nefardată a celor mai bine de 40 de ani de pustie comunistă pe care a străbătut-o România timp de jumătate de veac. În acest sens, demersul lui Marius Cruceru oferă baptiştilor din România perspectiva recâştigării demnităţii, noua generaţie putând trece Iordanul tranziţiei în ţara europeană oferită de Dumnezeu prin pendulul istoriei.

Am un vis… Oscarul obţinut de România… Un tânăr scenarist să prindă acest subiect, al colaborării liderilor religioşi în timpul comunismului, iar un tânăr regizor să facă un film pe această temă (poate chiar o trilogie: o familie călcată în picioare de tăvălugul istoriei înainte de 1989, de „lovituţia” din decembrie şi drama postdecembristă a deconspirării). Dacă în România nu ar avea prea mare succes, în Occident ar avea unul enorm.

Precum filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, fără îndoială cel mai premiat film din istoria cinematografului românesc, cum spunea cineva acum un an, când avea deja 20 de premii internaţionale, darămite acum, când are 45, ultimul oferit de BBC pentru filmul străin considerat a avea impactul cel mai mare în Marea Britanie.

Premiile Thymos pentru bloguri evanghelice (2008)

1 Februarie 2009

Blogul anului: Persona

Persona este un blog dinamic şi interesant, dar mai ales consistent. Oricine vrea să dobândească o perspectivă amplă (şi neideologizată) despre mediul confesional evanghelic autohton nu trebuie să rateze interviul în 14 părţi despre evanghelicii din România. De asemenea, la fel de interesante şi consistente sînt şi alte seriale, precum: Exerciţii de înţelegere (16 părţi), Evanghelicii între liberalism şi fundamentalism (4 părţi), Despre patologia religioasă a societăţii româneşti postcomuniste (2 părţi) sau interviurile cu Dănuţ Jemna (12 părţi), Radu Gheorghiţă (6 părţi), Voicu Bojan (5 părţi).

Fie că scrie despre vizitele (de lucru) în India, Kenya, Tailanda, fie că abordează critic, uneori chiar pamfletar, fenomene şi evenimente din societatea românească, bloggerul ieşean ne seduce printr-un condei exersat şi generos. Nu uită să pună anunţuri despre reuşitele unor tineri precum Mihail Neamţu, Daniel Fărcaş, Adonis Vidu, dar şi să ne atragă atenţia asupra unor documente importante precum Declaraţia de la Zürich sau Manifestul Evanghelic.” (Alin Cristea, 19 iulie 2008)

“Îl consider a fi unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului confesional neo-protestant din România. […] Nu ştiu ca altcineva să fi avut în România un aşa impact (pe termen lung) în mediul evanghelic după 1989 (poate doar Iosif Ţon) precum Dănuţ Mănăstireanu, mai ales prin capacitatea sa relaţională, prin standardele sale înalte şi prin încurajarea diferitelor proiecte individuale şi colective. În mod deosebit, ţin să subliniez că este un om al dialogului, te simţi respectat în dialog cu el şi dacă nu e de acord cu tine sau ştie că ai căzut în slăbiciunea ipocriziei.

Nu pot decît să regret că spaţiul confesional evanghelic din România i-a oferit atît de puţin, în comparaţie cu ce i-a oferit el. Nu m-aş mira dacă într-o zi, într-o istorie nefardată a baptiştilor din România, voi fi nevoit să scriu că, asemenea atîtor Mari Români, şi Dănuţ Mănăstireanu a fost mai apreciat în străinătate decît în patria lui şi va trebui să fie recuperat de cultura romană precum Richard Wurmbrand. […]

Dănuţ Mănăstireanu a contribuit decisiv la formarea unor tineri precum Marius Cruceru, un alt condei de viitor al evanghelicilor (dar, din păcate, rătăcit deocamdată în subteranele politicianismului baptist) şi la promovarea unor proiecte importante ale anilor noştri de tranziţie (de exemplu, a contribuit la înfiinţarea editurii Logos din Cluj).

Dănuţ Mănăstireanu are doctoratul în teologie (Ph. D.) la London School of Theology – Brunel University, 2005, din 1999 e Director pentru Credinţă şi Dezvoltare pentru regiunea Europei de est şi a Orientului Apropiat a organizaţiei World Vision International, din 2005 predă ca Adjunct Faculty un curs de Formare spirituală într-un program de masterat la Eastern University din St. Davids, Penn, SUA. […]

Este preşedintele Societăţii Academice a Românilor Evanghelici, iniţiată de curînd în vederea creării unei colectivităţi cu caracter academic în cadrul comunităţii creştine evanghelice din România, din conducere mai făcînd parte doi prieteni ai săi din Iaşi, Dănuţ Jemna, Dr. în statistică, liderul bisericii Străjerul, şi Dorin Dobrincu, Dr. în istorie, unul dintre cei care a contribuit la forma finală a Raportului Comisiei Tismăneanu.” (Alin Cristea, 30 noiembrie 2007)

Premiul pentru Blogul anului constă în 3 cărţi:

thykingdom1 themyth1 radical1

Thy Kingdom Come. How the Religious Right Distorts the Faith and Threatens America – Randall Balmer, Basic Books, New York, 2006

Rick Warren: “The lessons and insights we need for tomorrow – both encouraging and painful – are found in yesterday, It”s why effective leaders always study history, and it’s the reason I read Randal Balmer. You won’t agree with everithing, but you will learn and grow.”

Tony Campolo: “Randall Balmer knows Evangelicalism inside and out. He writes with the ambivalence of a jilted lover who still cares very much about the movement but who is broken-hearted due to its subversion by right wing politics. The Kingsom Come is a must-read for anyone who wants to know what happened to us.”

Harry S. Stout: “Balmer writes wiht the power and censure of a prophet – and no prophet is honored in his own country. A must read for all those who are curious about the evolution of the Religious Right into one of the most formidable – and flawed – political forces in America today.”

The Myth of a Christian Nation. How the Quest for Political Power is Destroying the Church – Gregory A. Boyd, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2005

Brian McLaren: “For all of us are rediscovering the centrality of Jesus’ message of the kingdom of God, The Myth of a Christian Nation provides a powerful and needed critique of contemporary religious discourse.”

Tony Campolo: “…adresses a major concern of evangelical Christians who are fearful that patriotic zeal is being confused with Christianity and that Christianity is being used to legitimize a socio-political system that ought to be biblically critiqued. We’ve needed this book.”

The Radical Reformission, Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 2004

If the unchurched in the United States ever formed their own country, it would be the world’s eleventh most populous nation. Tragically, most of our present approaches to reach them are not working. What will work? Nothing short of a radical change in how we share the gospel with men and women in our post-Christian culture – what Driscoll calls a “reformission”.

“At the heart of reformission are clear distinctions between the gospel, the culture, and the church,”, says Driscoll. With humor and frankness, he unpacks what that means in practical, earthy terms. Expect to have your assumptions challenged and your comfort zone streched. Because preaching the gospel to all world requires that you actually go into the world, reaching out without selling out, and that requires courage. Humility. Sound biblical roots. And a commitment to love what God loves: people, not traditions.

La cele trei secţiuni principale, fiecare premiu constă în 3 cărţi oferite de Editura Aqua Forte din Cluj-Napoca:

cusufletul1 calatoriainimii1 semnatura

Cu sufletul în viaţă – Philip Yancey

Această carte este una terapeutică. Este o vastă confesiune în care autorul vorbeşte despre cărţi, oameni şi faptele lor. Vorbeşte despre treisprezece mentori spirituali, dintre cei mai neaşteptaţi, care l-au ajutat să se tămăduiască şi, surprinzător, să-şi păstreze vie flacăra credinţei.

Călătoria inimii – John Eldredge

John Eldredge, în această inedită colecţie de meditaţii pe tema inimii, a dragostei, propune o călătorie pe un tărâm insuficient explorat. Cartea pare o acţiune de comando spiritual, ce îşi propune recuperarea unei comori extrem de preţioase. O lectură plină de sens pentru fiecare din cele 365 de zile ale anului.

Semnătura lui Hristos – Brennan Manning

Cartea aceasta îi are ca destinatari pe cei dispuşi să vadă creştinismul nu ca pe un cod moral, ci ca pe o relaţie de iubire. Pe cei care sunt gata să nu uite că a-l urma pe Hristos răstignit este o invitaţie directă la a trăi o viaţă de sublimă nebunie. În ultimă analiză, cartea este adresată celor ce-şi doresc cu adevărat să aibă înscrisă semnătura Lui pe cartea vieţii lor.

Cea mai interesantă postare: Conferinta Lambeth 2008 – Anglicanismul la rascruce – 1

“Un prieten îmi spunea recent, cu o oarecare ironie: „bun moment ţi-ai ales să devii anglican”. El făcea o aluzie destul de transparentă la criza prin care trece în prezent anglicanismul. Răspunsul meu a fost pe măsura comentariului său: „mă întreb, i-am spus, dacă a exista vreodată un moment potrivit pentru ca cineva să devină anglican”. Prin aceasta făceam aluzie, la rândul meu, la începuturile nu prea nobile ale acestei biserici. Mă refer la evenimentul petrecut în anul 1534, când regele Henry VIII, revoltat de refuzul papei de a-i aproba divorţul de Catherina de Aragon, şi căsătoria cu Anne Boleyn, a semnat Actul de Supremaţie Regală, care consfinţea separarea de Roma a Bisericii Angliei.

Desigur, a reduce începuturile anglicanismului la acest eveniment nefericit ar fi o mare nedreptate. De fapt el a fost ocazia, mai degrabă decât cauza unui proces de reformare a Bisericii, cu care începuse cu traducerea Bibliei în limba engleză de către William Tyndale şi cu activitatea altor reformatori.

În 1989, regretatul teolog american Robert E. Webber publica o carte numită Evangelicals on the Canterbury Trail. Why Evangelicals Are Attracted to the Liturgical Church. Această carte descrie trăsăturile esenţiale ale spiritualităţii anglicane, alături de mărturiile a şase evanghelici care, la capătul pelerinajului lor spiritual s-au regăsit pe ei înşişi în tradiţia acestei biserici. Deoarece aceasta este în mare măsură şi experienţa mea, voi încerca să descriu mai jos câteva dintre lucrurile care m-au atras pe mine spre anglicanism.”

Cea mai importantă ştire: Inaugurarea Bisericii Baptiste Teofania (nr. 10)

“A urmat apoi momentul artiştilor, care au contribuit la înfumuseţarea clădirii bisericii Teofania: Iurie Cojocaru, Titi Mereu şi Liviu Mocan. Acesta din urmă a început cu o veste proastă: evanghelicii construiesc biserici urâte, din două motive: teama de idolatrie şi indiferenţa faţă de frumuseţe. Totuşi, în Vechiul Testament găsim că Dumnezeu însuşi a poruncit ornarea cu elemente estetice pline de simboluri a Cortului Întâlnirii şi a Tempului din Ierusalim. Liviu Mocan a realizat din calcar amvonul şi o sculptură de pe peretele din spatele acestuia. Pe amvon se poate desluşi o aripă frântă, iar pe cealaltă lucrare, un orizont străpuns de formă, în timp ce alte forme se află sub acel orizont. Forma care ţâşneşte prin orizont reprezintă învierea. Astfel, persoana care stă la amvon, se găseşte, simbolic, între acest pământ, cu o aripă frântă (de la Cădere), şi înviere.”

Cel mai bun comentariu (al unui vizitator): xfinger, La Rotundu, 27 octombrie 2008, 3:18 am

“Aspectul important de mentionat pentru anul 2008 este faptul ca unele bloguri au cistigat / cistiga in coerenta, consistenta si maturitate. In sensul acesta, subliniez postarile gen ’serial’ – dar coerent si consistent de pe mai multe bloguri: cred ca in anul 2008, pentru Oscarul / Premiile Thymos ale blogurilor evanghelice, stelele vor fi ‘greii’ care s-au impus la capitolul seriale. […]

Pina la sfirsitul anului 2008 mai sint doar 2 luni, si-o sa … ninga cu articole pe bloguri. M-astept ca cei care in 2008 au inceput sa se impuna ca fiind ‘greii’ blogosferei evanghelice romanesti sa-si dovedeasca consistenta si coerenta pina la finele anului. Altminteri, or mai apare unele articole ici-colo care-or atrage atentia, ca cireasa de pe tort; anul acesta insa, e un tort mai consistent si mai delicios decit cel al infantilului an 2007.”

Alte 50 de premii

10 premii: Cântec pentru neliniştea inimii (Vladimir Pustan) şi Agendă ABCR 2008
10 premii: Mesajul pierdut al lui Isus (Steve Chalke) şi CD colinde vol. 5 RVE “Lumină în întuneric”
10 premii: Darurile spirituale (Don & Katie Fortune) şi Comentariu Ev. După Ioan (Beniamin Fărăgău)
10 premii: Promisiunile măreţe ale lui Dumnezeu pentru tine
10 premii: 3 reviste – Impuls, Lydia, Voia lui Dumnezeu în familie

cantecpentru agenda100

Cântec pentru neliniştea inimii – Vladimir Pustan, Editura Fabrica de Vise, Beiuş, 2006

Vladimir Pustan: “Ce vă pun înainte sunt crâmpeie din ceea ce noi numim viaţă, dar puse cap la cap nu spun nimic. Adevărul nu-i înălţător când vine din bucăţi. […] Amatorismul de care dau dovadă nu mă deznădăjduieşte, pentru că toată hămăleala aceasta de înşirări de litere vine din interior, şi atunci nu eşti stupid niciodată.”

Agendă ABCR 2008

Cunoscuta agendă editată de Asociaţia Bărbaţilor Creştini din România e un util instrument cotidian de disciplină mentală prin gândul zilei, cu formule inspirate precum:

Nu te ruga pentru oportunităţi. Roagă-te să fii pregătit când oportunităţile vor veni.
Maturitatea nu vine odată cu vârsta, ci începe cu acceptarea responsabilităţii.
Cel mai mare lucru pe care un tată îl poate face pentru copiii lui este s-o iubească pe mama lor.
Poţi dobândi prin dărnicie ceea ce nu poţi cumpăra cu bani.

1. dorupope
2. recitirea
3. clujulevanghelic
4. brasovulevanghelic
5. barzilaiendan
6. inethos
7. ionatan
8. penticostalul
9. vaisamar
10. blog.punctul

mesajulpierdut lumina

Mesajul pierdut – Steve Chalke, Editura Scriptum, Oradea, 2007

N.T. Wright: “Noua carte a lui Steve Chalke este înrădăcinată în erudiţie, dar stilul ei clar şi viguros o face accesibilă oricui şi tuturor. Mesajul ei este direct şi captivant: Isus din Nazaret a fost mult mai provocator în vremea Lui şi rămîne mult mai relevant pentru vremea noastră decît am îndrăzni să credem.”

CD colinde vol. 5 RVE “Lumină în întuneric”

Interpretează: Cristian Văduva, Claudia Azgur, Marius Liveanu, Coca Saroni, Frăţiorii, Corul Universităţii Emanuel, Corul de tineret al Bisericii Baptiste Emanuel, Corul Deo Gloria.

11. stiricrestine.wordpress.com
12. moldovacrestina
13. hunedoaraevanghelica
14. adamaica
15. simplulgand
16. cllodvl

17. roseinthedesert
18. mersulvremurilor
19. addsalu
20. adventisttm

descoperati ioan

Darurile spirituale – Don & Katie Fortune, Editura Metanoia, Timişoara, 2006

Don & Katie Fortune ne explică cum cele şapte daruri motivaţionale enumerate în Romani 12:6-8 sunt, de fapt, secretul înţelegerii forţelor motivaţionale din viaţa noastră, forţele pe care le care Dumnezeu le-a creat în noi pentru a ne ajuta să-I slujim Lui pe deplin. Vei descoperi de ce gândeşti şi acţionezi aşa cum o faci.

Comentariu Evanghelia după Ioan – Beniamin Fărăgău, Editura Risoprint, 2008

Cartea, în curs de apariţie, e constituită din două părţi: Adevăratul Hristos şi Adevărata viaţă, fiecare avînd cîteva capitole rezultate din analiza Evangheliei după Ioan.

21. romoflorin
22. ambasadorul
23. statu
24. tornafratre
25. trezirespirituala
26. ciprians
27. nazireat4him
28. aurelmateescu
29. centruldeistoriesiapologetica
30. agorachristi

promisiunile

Promisiunile măreţe ale lui Dumnezeu pentru tine – Editura Life, Oradea, 2008

900 de promisiuni ale lui Dumnezeu aranjate pe categorii: pentru cele mai profunde nevoi, pentru situaţii dificile, pentru viaţa creştină, pentru mântuire, despre Isus, despre binecuvântările lui Dumnezeu, despre viaţa în Duhul Sfânt.

31. rodicabotan
32. shalomshalom
33. jurnalulflorentinei
34. alapa
35. camix
36. pasi
37. mtipei
38. amintiricusfinti
39. calatorru
40. bibliaprinobiectiv

3 reviste: Impuls, Lydia, Voia lui Dumnezeu în familie

impuls lydia voia

41. reper
42. mariusmotora
43. danharabula
44. teologeanu
45. calvinisti
46. bulzan
47. soclu
48. alaxandra
49. claudiuvdobra
50. miculteolog

Premiile vor trimise, în limita timpului şi a resurselor financiare, pe măsură ce vor fi revendicate prin comunicarea adresei (complete, în România) prin email la: alinpm@yahoo.com

Colocviul Dumitru Cornilescu VII – Impresii rotund rotunjite

5 Octombrie 2008

Oglindă rotundă rotunjoară,
Oare ce-ar trebui să (nu) ne doară?

Primul lucru evident despre colocviile Cornilescu este că au un nivel ridicat de prezentare şi transmitere a informaţiilor. La fel cum este evident că participanţii, pastori şi lideri evanghelici din vestul ţării, se află la diferite stadii de percepere şi manevrare a informaţiilor care sînt oferite în cadrul acestor întîlniri. Fiecare ediţie a colocviului a trezit interesul pentru domeniul abordat (hermeneutică, teologie, istoria bisericii etc.), însă sesiunile de cîte o oră şi jumătate sînt obositoare.

Traducerea (deşi cu traducători excelenţi, precum Radu Gheorghiţă) uzează capacitatea de recepţie a participanţilor, dar mai ales dinamismul conexiunii ideilor. Probabil o oră ar fi un timp mai potrivit pentru fiecare dintre cele 5 sesiuni ale colocviului. Asta DACĂ românii ar fi mai disciplinaţi în a respecta ora de începere a fiecărei sesiuni şi mai receptivi la modalitatea în care este structurat materialul prezentat.

Un alt aspect evident este faptul că o bună parte din participanţi sînt interesaţi de astfel de întîlniri, din diferite motive, făcînd efortul, de două ori pe an, să se deplaseze, din oraşe precum Arad, Timişoara, Cluj, pentru 2-3 zile, dar şi participînd în diverse moduri la dinamica întîlnirilor, de a căror organizare se ocupă Aurel Burtic din Oradea.

Pe un Rotund ca mine îl doare, desigur, că un astfel de eveniment, aflat deja la a şaptea ediţie, nu are încă un site sau un blog. Dar cred că pe alţii, care ar vrea să ştie mai multe şi să folosească, cu ajutorul Internetului, oportunitatea prezenţei în România a unor renumiţi profesori evanghelici din străinătate, îi doare şi mai tare. De fapt, în condiţiile tehnicii actuale, (mi-)am şi pus întrebarea de ce nu s-ar putea transmite direct pe Internet un astfel de eveniment de importanţă majoră din viaţa evanghelicilor din România.

De reţinut apetitul participanţilor pentru cîntare (şi rugăciune – doară-s păstori!), în cadrul părtăşiei în închinare la începutul întîlnirilor de dimineaţă. Andrei Ormanji şi Răzvan Reşte au pregătit aceste momente, de departe cele mai populare, la care participau cu rîvnă mai toţi.

Cel mai cald moment din cele trei zile mi s-a părut a fi marţi dimineaţa, cînd a fost salutată sosirea lui Emil Bartoş (care nu şi-a pierdut simţul umorului: “mă acomodez cu revenirea în ţară… mda, mi-au lipsit Băsescu, Gigi Becali…” – hohote de rîs).

Pauzele de cafea (suc, sărăţele, dulciuri etc.) constituie întotdeauna, ca şi prînzul şi cina, momente relexate, importante, memorabile, eficiente pentru iniţierea de relaţii şi/sau cultivarea lor. Într-una dintre aceste pauze, cineva m-a abordat în legătură cu posibilitatea folosirii mai eficiente a Internetului de către evanghelici, ceea ce mi-a prilejuit un mic moment de exaltare, înjghebînd rapid un plan de conferinţă: Alin Cristea despre prezenţa evanghelicilor pe Internet, Vasile Tomoiagă despre posibilităţile tehnice oferite de Internet, Beni Husarciuc despre cum se poate face promovare pe Internet. Mai rămîne de văzut cine o să o organizeze (prima dată, că după aceea poate fi preluată, multiplicată, dezvoltată, comentată etc.).

În ceea ce priveşte structura ultimei ediţii a colocviului, îmi exprim şi eu, precum i-am auzit şi pe alţii, părerea de rău că nu a fost mai mult timp pentru mărturisirile de credinţă baptiste. Dacă despre celelalte crezuri şi mărturisiri de credinţă din primele 16 secole avem ocazia să mai citim în limba română, despre mărturisirile de credinţă ale evanghelicilor nu avem informaţii prea bogate, cu atît mai puţin comentarii (competente, precum ne-a oferit reputatul istoric american care ne-a cultivat spiritul în aceste zile).

Baptiştii de Sud din Statele Unite au formulat o mărturisire de credinţă în 1925, pe care au completat-o în 1963 şi în 2000, ultima dată adăugînd articole referitoare la teologia teismului deschis şi la probleme morale în domeniul sexualităţii şi familiei.

Am reţinut o astfel de precizare în urma unei întrebări puse de cineva despre cît de des apar şi sînt completate mărturisirile de credinţă. Sesiunile de discuţii sînt benefice, întrucît participarea e efectivă, atît din punct de vedere al întrebărilor şi completărilor, cît şi din punctul de vedere al interesului manifestat de participanţii la colocviu.

Astfel, răspunsul profesorului Thomas Nettles la întrebarea dacă crezul ar trebui rostit de întreaga comunitate creştină adunată la închinare a fost afirmativ. O altă întrebare, despre Spurgeon, a condus la unul dintre cele mai interesante momente ale colocviului, cînd ni s-a prezentat, pe scurt, contextul în care Spurgeon s-a separat de Uniunea Baptistă din Anglia.

Un alt moment interesant a fost cînd, răspunzînd unei întrebări, profesorul Thomas Nettles a făcut precizări clare despre principiul regulator (Scriptura ca regulă, toate elementele necesare ale închinării sînt precizate în Scriptură) al ramurei reformate şi principiul normativ (Scriptura ca normă, ca ghid) al ramurei luterane.

O altă precizare importantă a fost în legătură cu formularea crezurilor baptiste. Vrem să fim ca biserica primară?, a fost replica profesorului. Nu, deoarece oricare biserică (prezentată în Apocalipsa) din perioada timpurie a avut problemele ei. Dacă vrem să formulăm o mărturisire de credinţă, aceasta trebuie să aibă la bază învăţătura apostolilor. Crezul niceean (315) a avut la bază crezul apostolic (formulat oficial abia în secolul VIII).

Ca şi la celelalte ediţii, prelegerile au fost înregistrate de către Radio Vocea Evangheliei Oradea (director: Daniel Burtic), astfel că participanţii la colocviu au posibilitatea să reia materialul şi să-şi completeze notiţele. Poate că aici ar fi momentul să menţionez că în România evanghelică nu există bunul obicei de a analiza critic evenimentele, nu se fac retrospective care să ne ajute la a distinge între ce ar trebui să ne doară şi ce nu ar trebui (prea tare) să ne doară. Rotundă oglindă oglinjoară…

De asemenea, librăria RVE a fost prezentă cu un larg spectru de cărţi. Din care au lipsit însă cel puţin 3: Cele 7 legi ale învăţării (pe care a recomandat-o Aurel Burtic, atunci cînd a prezentat cele două cărţi sponzorizate, împreună la 1 leu: Păstorind caii şi După cum fierul ascute fierul) şi Dicţionar de termeni teologici şi Dicţionar de studii biblice.

Pentru mine întîlnirea de lîngă Oradea a însemnat şi iniţierea în muzica formaţiei Decean, pe care am ascultat-o, întîmplător, în maşina unui pastor. Mi s-a precizat însă că e vorba de cea mai liniştită piesă a formaţiei. :)

Am avut şi ocazia să particip la o partidă de fotbal pe miniterenul de lîngă Hotelul Perla, unde a avut loc colocviul. De 13 ani de cînd sînt în Oradea mă tot întreb, cu astfel de ocazii: pe-aici prin Bihor se joacă şi fotbal? Că rar văd – mă refer, desigur, la partidele astea instituite spontan – o minimă strategie (de exemplu, să nu tot tragi de la distanţă la poartă dacă portarul respectiv apară de fiecare dată), conducător de joc, amplasare echilibrată a echipei şi, ceea ce mi s-ar părea absolut necesar, jocul ÎN ECHIPĂ. Dacă eşti gras (a se citi: rotund) şi te mişti mai greu, sau nu dai cu vreo doi-trei de pămînt, ci vrei să joci elegant, rişti să ajungi un fel de paria sportiv.

Din păcate, astfel de partide relevă şi ceva din mentalitatea caracteristică unor lideri şi enoriaşi evanghelici: fugi-fugi înainte-înainte, aruncă mingea la grămadă, nu pasa celui care s-a poziţionat mai bine decît tine, las’ să alerge el mai bine şi să-ţi paseze, dar, cel mai important, e, iarăşi, fugi-fugi înainte-înainte, desigur. Cît mai mult efort (vizibil), ca şi cum ai transpira la predica amvonală, nu lăsa timp de reflecţie, să nu apuce cumva vreunul să gîndească cu adevărat. Că doară de-aia “jucăm”, să ne “împlinim-pătrăţoşim”, nu să ne “rotunjim”…

Dacă se nimereşte să mai fie încă o conferinţă în aceeaşi perioadă, la acelaşi Hotel Perla, cum a fost acum, iată că se iveşte ocazia să mă întîlnesc, în pauzele de cafea şi de masă, şi cu cîţiva de acolo, schimb cîteva cuvinte, mai arunc o provocare, actualizăm datele de contact, ne mai propunem ceva pentru viitor etc.

Pentru mine rămîne memorabil acest colocviu şi pentru un “accident” spontan-benefic: mi-au CĂZUT ochii în Marcu 2:14-17, făcîndu-mă să meditez la ce semnificaţie are Casa lui Levi, “post de prim-ajutor” unde Doctorul consultă pe cei care au nevoie de alin(are).

Şi cîte n-au mai fost şi s-ar mai putea scrie…

Oglindă rotundă-rotunjoară,
Oare ce-ar trebui să (nu) ne doară?