Excludere și îmbrățișare (5)

excludere-si-imbratisare

Excludere și îmbrățișare: o explorare teologică a identității, a alterității și a reconcilierii – Miroslav Volf, Editura Casa Cărții, Oradea / Editura Pleroma, București, 2014, 394 p.

“De ce afirmarea de sine se transformă în violenţă? În Systematic Theology [Teologie sistematică], Wolfhart Pannenberg sugera să căutăm rădăcina păcatului în dorinţa de a ne defini identitatea – voința instinctivă de a fi noi înșine; acest lucru este scris în chiar structura sinelui nostru (Pannenberg 1991, 2:260 și urm.). Deși în mod esențial sănătoasă, dorința de a fi noi înșine poartă în ea microbul propriei boli. Pannenberg descrie acest microb ca fiind o tendință a sinelui “de a deveni efectiv baza infinită și punctul de referință pentru toate obiectele, astfel uzurpând locul lui Dumnezeu” (261). El are dreptate în ceea ce privește aspirația spre identitate, deși cred că problema se insinuează cu mult timp înainte ca sinele să înceapă să jongleze cu gânduri despre “infinitate” și “totalitate” (cu excepția cazului în care în mod greșit cineva observă în fiecare încălcare a granițelor o încercare implicită de a atinge infinitul).

Formarea și negocierea identității presupune întotdeauna trasarea granițelor, plasarea sinelui ca diferit de celălalt. În cuvintele lui Gillian Rose, din Love’s Work [Lucrarea dragostei], “un suflet complet liber este la fel de nebun ca cel închis între ziduri de piatră” (Rose 1996, 105). Alunecarea în excluderea păcătoasă are deja loc în procesul “ridicării graniţelor în jurul sufletului” fără de care sinele nu poate fi conceput, și nu abia în aspectele în care acesta insistă să constituie “întreaga realitate” și să folosească “totul” exclusiv ca mijloc de auto-afirmare, după cum pretinde Pannenberg în Anthropology [Antropologie] (Pannenberg 1985, 85). Pentru ca excluderea să aibă loc, este suficient ca sinele doar să păzească integritatea teritoriului său, acordând în același timp celorlalți – cu precădere celor mai îndepărtați – dreptul deplin de a face orice își doresc cu restul universului. Trasarea și păstrarea granițelor necesită afirmare de sine (Cahoot 1977, 120 și urm.). Într-un mediu în care bunurile există în cantități mici și care este locuit de o mulțime de actori ale căror vieți sunt împletite între ele, afirmarea de sine a unuia confruntă afirmarea de sine a celuilalt, și astfel unul devine o amenințare imaginară sau reală pentru celălalt. De cele mai multe ori, amenințarea privește nu atât viața celuilalt, cât granițele sale, iar în acest fel – și organizarea internă a sinelui său (Härle 1995, 469 și urm.). Acesta este punctul în care afirmarea de sine sănătoasă a sinelui alunecă, de multe ori, înspre violența față de celălalt.

Mai mult, tendința spre violență este întărită de o ambiguitate ineluctabilă a sinelui. Sinele este construit în mod dialogic. Celălalt este deja parte din mine încă de la început. Sunt cine sunt în relație cu celălalt; a fi croat înseamnă, printre altele, ca sârbii să fie vecinii tăi; a fi alb în Statele Unite înseamnă să participi la o întreagă istorie a relațiilor cu negrii americani (chiar dacă ești un imigrant venit de puțin timp). De aici, pentru ca dorința de a fi tu însuți să fie sănătoasă, ea trebuie să presupună voința de a-l lăsa pe celălalt să îți locuiască sinele; celălalt trebuie să fie parte din cine ești tu dacă își dorești să fii tu însuți. Se naște astfel o tensiune între sine și celălalt chiar în inima dorinței de identitate: celălalt în fața căruia trebuie să mă afirm este același care trebui să rămână parte din mine însumi dacă vreau să continui să fiu eu însumi. Dar, de cele mai multe ori, celălalt nu este așa cum îmi doresc eu să fie (de exemplu, este agresiv sau pur și simplu mai talentat decât mine) și mă forțează să fiu sinele care nu vreau să fiu (suferind asalturile sale sau propria-mi inferioritate). Și totuși, trebuie să îl integrez pe celălalt în propria-mi dorință de a fi eu însumi. Astfel alunec înspre violență: în loc să mă reformez așa încât să fac loc pentru celălalt, încerc să îl reformez pe celălalt, astfel încât să fie așa cum îmi doresc eu să fie, pentru ca în relație cu acesta eu să pot fi cine vreau să fiu.” (p. 120-122)

Un răspuns to “Excludere și îmbrățișare (5)”

  1. Alin Cristea Says:

    A republicat asta pe RoEvanghelica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: