10 filme americane

Six Degrees of Separation (1993) / Dezacord în șase puncte

“Un tînăr negru pătrunde în existenţa mai multor familii onorabil dîndu-se fiul lui Sidney Poitier. Titlul românesc [Dezacord în şase puncte] este eronat. De fapt e vorba de teoria, destul de confuză, a unui personaj potrivit căreia există doar şase trepte de separare între fiecare dintre noi şi oricare altul de pe planetă. Ajunge să umpli golurile lanţului şi oameni, diferiţi funciar, se pot regăsi alături. Mitoman fermecător, personajul desemnat de dramaturgul John Guare şi seducător redat de Smith, nu face decît să întregească aceste spaţii vide.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

You Can’t Take It with You (1938) / Nu o poți lua cu tine

“Cel mai bun film al anului (2 premii ‘Oscar’: film şi regie). Ecranizare a piesei lui George Kaufman şi Moss Hart, jucată cu mare succes pe Broadway. Neverosimilă poveste de dragoste dintre un fiu de milionar şi o fată săracă. ‘Împletirea de probleme realiste şi de soluţii imaginare demonstrează dilema clasei de mijloc în epoca «New Deal».’ (Paul Rotha) Latura excentrică a filmului (şi cea mai reuşită) este susţinută de personajul interpretat de Lionel Barrymore, bunicul sărac, care cântă la acordeon şi ţine discursuri împotriva banilor, progresului şi impozitelor.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

One Flew over the Cuckoo’s Nest (1975) / Zbor deasupra unui cuib de cuci

“Un erou de proporţii supraomeneşti încearcă să reintroducă respectul de sine şi simţul individualităţii într-un grup de dezmoşteniţi înfrînţi şi lipsiţi de personalitate, un conflict simbolic între bine şi rău, dorinţă şi abstinenţă, individ şi autoritate; un coşmar kafkian al omului normal închis printre nebuni; o alegorie politică a revoluţiei împotriva autorităţii, caracteristică Americii anilor ’60.” (J.J. Dawson) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

My Fair Lady (1964)

“Filmul conservă caracterul teatral al spectacolului de pe Broadway, fiind o transcripţie destul de fidelă a acestuia, cu excepţia înlocuirii interpretei principale, Julie Andrews, cu Audrey Hepburn. Realizare somptuoasă, care străluceşte nu numai prin binecunoscuta muzică a lui Loewe, cît mai ales prin decoruri, costume şi interpretare, al căror stil aparţine perioadei clasice a musicalului american – My Fair Lady poate fi considerat ultimul mare film al acestei perioade. George Cukor, regizor preocupat constant de universul feminin, reuşeşte să facă din ‘opereta cea mai misogină din tot show business-ul american un omagiu cinematografic adus femeii’ (Robert Benayou)”. (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

The Great Dictator (1940) / Dictatorul

“Dictatorul nu e doar capodopera lui Chaplin, ci şi opera cea mai bogată şi cea mai completă. Filmul se construieşte permanent pe două planuri antagoniste, unul ironic şi poetic – cel al lui Charlot, celălalt satiric şi burlesc – cel al lui Hynkel. Cele două planuri se întrepătrund într-o armonie discordantă, un echivalent cinematografic al disonanţelor din muzică.” (Jean Mitry) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Schindler’s List (1993) / Lista lui Schindler

“Un film profund şi dur, pasionant şi cumplit, sumbru şi de neuitat. Şi totuşi, plin de speranţă. Unul dintre cele mai bune, dacă nu chiar cel mai bun film despre Holocaust.” (Jean-Pierre Lavoignat) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

The Truman Show (1998)

“Filmul ‘The Truman Show’ – o parabolă a puterii televiziunii de a contraface lumea reală – ne arată că divertismentul ‘în direct’ poate înlocui cu succes realitatea, iar demarcaţia dintre cele două nu mai este nici măcar necesară. Personajul principal al filmului, Truman Burbank, este adoptat la naştere de un conglomerat mass-media care angajează doi actori să-i interpreteze părinţii. Astfel, Truman îşi trăieşte întreaga viaţă, fără să ştie, urmărit zi şi noapte de mii de camere de filmat, ascunse peste tot. Viaţa este un serial de televiziune transmis în direct – serial care, aşa cum spune producătorul, ‘oferă speranţă şi bucurie şi inspiraţie milioanelor de telespectatori’. Şi asta pentru că publicul s-a plictisit să privească nişte actori interpretînd emoţii false. Simulacrul unei realităţi crude, nedramatizate, constituie un divertisment mult mai interesant.” (Mihaela Constantinescu, Post / postmodernismul: Cultura divertismentului)

Ben-Hur (1959)

“Superproducţie extrem de costisitoare (15 milioane de dolari, de două ori mai mult decît cel mai scump film făcut în epocă), care necesită zece ani de pregătire, un an de producţie, 496 de roluri cu replici, 100.000 de figuranţi, 8 hectare de decor. Secvenţă celebră: cursa de cvadrigi care durează o jumătate de oră din cele 3 ore şi 32 de minute ale filmului.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Fiddler on the Roof (1971) / Scripcarul pe acoperiş

“Adaptare a musicalului lui Joseph Stein după romanul lui Şalom Alehem ‘Tevi lăptarul’. Secv. rapel: ‘visurile’ povestite de erou pentru a-şi îndupleca soţia la concesii sînt admirabil traduse în imagini de Oswald Morris (Oscar).” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Antz (1998) / Furnicuțe

“Un film de animaţie realizată superb pe calculator, un film aparent pentru copii dar de fapt o fabulă ce se adresează oricărei vîrste. Aş zice că este unul din extrem de puţinele filme care ating esenţa malefică a unui regim totalitar.” (Marius Dobrin) (LiterNet)

Publicitate