Behăitul evanghelicilor români – Replică lui Samy Tuțac

Tuțacii scriu articol după articol, de parcă ar scrie… editorial după editorial.

Stilul editorialist – polemist, hiperbolic, autoincriminatoriu, eseist, nu analitic – rămîne unul dintre sporturile preferate ale românilor.

Din acest punct de vedere, Tuțacii sînt pe val…

În articolul Un popor de oi naște un guvern de lupi, Samy Tuțac vorbește despre mediocri și mediocritate, ceea ce mă face să ciulesc urechile.

De-a lungul anilor, mi-am ridicat glasul în repetate rînduri împotriva mediocrității care caracterizează spațiul confesional evanghelic românesc.

Din nefericire, articolul lui Samy Tuțac e un exemplu de mediocritate… evanghelică.

Articolul e, de fapt, un puzzle (de tip amvonistic) care nu are o temă (profundă), construit cu formule șablonarde (de amețit tinerii la conferințe) și fără o teleologie minimă.

Samy Tuțac afirmă că „ne-am procopsit cu cea mai incompetentă, cea mai coruptă, cea mai lacomă și cea mai arogantă clasă politică din istoria României”.

Aşa să fie oare?

Dar pe vremea comuniștilor clasa politică nu era incompetentă, coruptă, lacomă?

Cine a închis bisericile baptiste în anii ’40? Regimul Antonescu!

Dar pe vremea fanarioților, era clasa politică mai puțin coruptă decît cea de acum?

Dacă istoria României a cunoscut etape de real progres, cui s-au datorat evoluțiile benefice? Se poate vorbi de vreo evoluție statală fără contribuția clasei politice, așa cum e ea?

Samy Tuţac nu se mulţumeşte cu o formulă, mai inventează încă una:

„Oameni fără o expertiză, avizi de căpătuială și siguri că nu li se poate întâmpla nimic (aici au mușcat-o puțin), s-au bătut pentru posturi și poziții cu un singur gând: să fure cât mai mult. Mai mult decât fanarioții, comuniștii și rușii la un loc.”

Formula asta, „Mai mult decât fanarioții, comuniștii și rușii la un loc”, e gogonată!

Sună bine într-un editorial, dar Samy Tuțac nu e editorialist. Sau e?… :)

Samy Tuțac e președintele Comunității Baptiste Timișoara și unul dintre cei 4 vicepreședinți ai Uniunii Bisericilor Baptiste din România – acestea sînt motive serioase pentru ca discursul tuțacian să fie mai ponderat.

Dar și dacă nu ar avea o astfel de poziție publică, la nivel regional sau național, Samy Tuțac, fiind unul dintre pastorii Bisericii Baptiste Betel din Timișoara, nu ar trebui să-și permită formule gonflate precum cele din articolul în discuție.

Ba chiar și dacă nu ar fi pastor, ca și creștin ar trebui să fie mult mai atent la ce IDEI lasă în spațiul public.

Domnul (vice)președinte are în articol o tușă etno-politică (confesională) accentuată:

„Când vorbim despre un politician de nota 10 în România, este doar un vis frumos, dar visul, oricât de frumos ar fi, se termină repede. (Am un respect deosebit pentru domnul președinte Iohannis și sper ca peste patru ani să putem spune că a fost de nota 10, dar deocamdată este prea devreme să mă pronunț, doar mă rog). Poate ar trebui noi, evanghelicii, să sperăm că am găsit între politicenii noștri ceva diferit. Din păcate, cu mici excepții (și am tot respectul pentru cei care, în ciuda presiunilor politice și nu numai, au rămas verticali), am avut și noi cațiva traseiști, vreo doi pe la pușcărie, vreo doi și-au lăsat soțiile sau le-a luat salvarea, iar despre unii s-a spus că te poți baza pe cuvântul lor la fel de mult ca pe cuvântul fetelor care fac reclamă pe centură. Și când mă gândesc că ne-am și rugat pentru ei. Dar nu ei sunt principalii vinovați, ci noi cei care am acceptat să vorbească în numele nostru niște mediocrii puși pe căpătuială ca și ceilalți. Spiritul de demisie, pasivitatea și resemnarea noastră în fața obrăzniciei unora ne-au adus aici. La nivel general, poporul român este principalul vinovat de această situație jenantă.”

În primul rînd, ar trebui să nu mai folosim expresia „de nota 10”, măcar pentru faptul că actualul preşedinte baptist, Viorel Iuga, a folosit-o… neinspirat.

De asemenea, nu ne trebuie politician de nota 10, ci de nota 8!

În al doilea rînd, accentul negativist nu se legitimează în cadrul unui articol dezlînat, care nu are propuneri pentru…. schimbare.

În al treilea rînd, dacă vrem să ieșim deasupra nivelului de mediocritate, ar trebui măcar să scriem corect – în următorul paragraf: „acești mediocrii aroganți care ne conduc ar putea fii schimbați”, trebuie doar un i, atît la: mediocri, cît şi la: fi.

În al patrulea rînd, cînd Samy Tuţac scrie „Și când mă gândesc că ne-am și rugat pentru ei.”, mă face să ridic din nou chestiunea teologiei rugăciunii la evanghelicii români.

Vezi: Teologia rugăciunii… la evanghelici?

Cred că ar fi mult mai benefic dacă președinții, vicepreședinții și pastorii baptiști precum Samy Tuțac ar cugeta mai mult la bazele TEOLOGICE ale rugăciunii decît la aspectele etno-politice ale spațiului carpato-danubiano-pontic.

În al cincilea rînd, a da vina pe poporul român pentru starea națiunii este la fel de stupid, irelevant, lipsit de onestitate, ca și cum ai da vina pe poporul german pentru crimele nazismului. Păi au fost atîtea acțiuni subversive, care au arătat demnitatea poporului german, nu doar „spiritul de demisie, pasivitatea și resemnarea” în faţa puterii politice şi militare a naziștilor.

În mod similar, românii nu constituie un grup compact care să fie tras la răspundere în integralitatea lui. Chiar Samy Tuțac oferă un exemplu în articolul său, cînd menționează că istoricul Giurescu ar fi spus prin anii nouăzeci că bisericile evanghelice, în special cele baptiste, au fost singurele societăți civile din perioada comunistă.

Din acest exemplu s-ar putea subînţelege dorinţa (vice)președintelui timișorean de a renaște spiritul contestatar de bună intenție.

Cu astfel de articole, însă, m-aș mira să renască ceva…

L-am avut pe Pătrățosu, mare amator de formule tari, haiducești. Nu vred că e cazul să apară varianta timișoreană a crucerianului orădean…

„Binele comun sau situația generală nu preocupă pe nimeni” – iată o formulă totală, care ar putea fi etichetată foarte ușor ca fiind MINCINOASĂ.

Atît în istoria românilor, cît și în istoria altor națiuni, niciodată nu a fost vreodată ca nimeni să nu fie interesat de binele comun.

Reformularea ar putea fi: Binele comun sau situația generală nu preocupă DECÎT PE FOARTE PUȚINI.

În astfel de momente îmi aduc aminte de unul dintre articolele care stau de mulţi ani la baza civismului meu – În Europa, unul cîte unul (de Dan Perjovschi):

„Nu mă reprezintă combinatul de la Galați. Nici românii dibuiți prin containere prin canada, gaura de la Bancorex, baxurile de Assos, costul în mărci al rezidențiatului sau revistele antisemite.

Nu mă reprezintă hoții de buzunare, firmele-căpușă, locuitorii din canale, copiii infectați cu SIDA în spitale, imunitatea ridicată sau nu, contractul cu Bell sau mașina blindată a Parlamentului.

Nu mă reprezintă inaccesibilele dosare ale Securității, condamnarea la moarte sau patriotismul lui Pacepa, fuga lui Lupu, cine a chemat minerii sau lipsa rampelor de acces pentru cărucioare în clădirile publice.

Nici mojicia, incultara sau violența gregară a unor concetățeni.

Nici greața președintelui, conducta de sub Dunăre, banii pentru partid sau contractul cu Rebu.

Eu îmi plătesc impozitul, TVA-ul, factura la curent, întreținerea și telefonul, taxa pe proprietate, fondul de rulment, taxele de viză, abonamentul TV, cotizația la Uniune, biletul majorat de metrou, un leu pentru Ateneu, contul Libertatea, scumpirea la benzină.

Nu cred că Europa este definită de corupția din Comisia Europeană și nici Occidentul de rigiditatea FMI. Nu cred că nemții n-au umor, francezii sînt înfîmfați și americanii spălați pe creier.

Cred că fiecare țară este cea mai frumoasă țară din lume.

Nu cred în conspirații universale, nu scuip pe stradă, știu engleză și franceză, nu mă bat cu vecinii, respect minoritățile, nu port ghiul, nu mă tîrgui la piață, nu intru în față la coadă, nu primesc și nu dau mită, trec strada pe zebră. Cred în economia de piață, iubesc cultura și cred că și cel mai oribil criminal are dreptul la apărare.

Nu cred că Marea Neagră este singurul nostru bun vecin.

Așa că dacă țara mea nu poate fi integrată în UE, eu pot.

Și or mai fi cîțiva ca mine.”

Anul ăsta am găsit formula pentru incompatibilitatea mea cu spiritul evanghelic orădean – la Oradea tătă lumea vrea să ajungă lider, eu provin dintr-o altă tradiție, care încurajează spiritul de slujitor.

Dacă Samy Tuțac vrea să nu fie confundat, întru mediocritate, cu colegii de leadership, baptiști răsuflați precum Viorel Iuga și Paul Negruț, s-ar putea să fie nevoit să-și dea demisia (cît mai repede).

Dar, MAI ALES, dacă Samy Tuțac e unul dintre puținii cărora le pasă de binele public, atunci ar trebui să țină cont că progresul, fie cultural, fie duhovnicesc, nu are loc cu arcanul. Și nici într-un cincinal sau două. Ar trebui să-și dezvolte un sistem de valori pe baza căruia să discearnă între meritocrație și mediocritate.

De mulți ani, aud multe nemulțumiri la adresa pastorilor, unele cu siguranță legitime. Pe de altă parte, e evident reflexul pastorilor de a se poziționa în defensivă, enumerînd realizările lor (adică faptul că sînt exponentul realizărilor comunităților de credincioși).

Toată activitatea mea publică, de peste 12 ani, are la bază convingerea lui Dan Perjovschi, pe care mi-am asumat-o, conform căreia în Europa se intră unul cîte unul.

Eforturile mele s-au îndreptat și se îndreaptă înspre a convinge, unul cîte unul, că efortul personal, de a depăși nivelul mediocrității, este calea spre o societate mai bună.

În mod similar, însănătoșirea spirituală a comunităților creștine nu se face prin circulare regionale și naținale, prin directive ale liderilor cuprinși de gînduri de mai bine, ci prin efortul personal al celor care se ridică deasupra mediocrității.

Deocamdată, din rîndul evanghelicilor români, popor de oi, se aude mai mult… behăitul.

Publicitate