C. S. Lewis. O viață

c-s-lewis-o-viata

C. S. Lewis – O viață – Alister McGrath, Neword Press, Arad, 2015, 450 p.

Biografia lui C.S. Lewis realizată de Alister McGrath a primit premiul ECPA (The Evangelical Christian Publishers Association) pe 2014 la categoria Nonficțiune.

Timothy Keller: “Noua biografie a lui C.S. Lewis scrisă de Alister McGrath e superbă. E plină de informații care au la bază o cercetare amplă, și totuși se citește ușor. Nu numai că tratează amănunțit formarea omului Lewis, ci oferă totodată analize ponderate și pătrunzătoare ale principalelor sale lucrări literare. Am unul dintre evanghelicii americani recent convertiți care au citit cu nesaț scrierile lui Lewis la sfârșitul anilor ’60 şi începutul anilor ’1970. Amprenta pe care a lăsat-o în viața mea a fost puternică și de lungă durată, iar profesorul McGrath explică lămurit de ce sunt atât de mulți creștini astăzi care pot spune exact același lucru.”

N.T. Wright: “Mulți dintre noi credeam că știm tot ce se putea ști despre C.S. Lewis. Noua biografie scrisă de Alister McGrath se bazează pe arhive și pe alte resurse care limpezesc, adâncesc și explică în profunzime multele fațete ale unuia dintre cei mai remarcabili apologeți creștini.”

1

“Da, locuia în Anglia, dar în nici un caz nu se considera englez. Chiar și în ultimele zile petrecute la Cherbourg, Lewis devenise tot mai conștient de faptul de a se fi “născut într-o națiune deosebit de înzestrată cu simțirea și măiestria făuritorilor de literatură”. În 1930, Lewis descoperi geografia fizică a Irlandei sale natale ca fiind un ferment al propriei sale imaginații literare, dar și al altora – ca, de pildă, poetul Edmund Spenser. Fazele incipiente ale acestei evoluții pot fi observate în scrisorile către cei de acasă scrise în 1913.

O direcție importantă a evoluției sale intelectuale pe care Lewis o localizează în această perioadă din viață este pierderea totală a credinței creștine. Descrierea pe care Lewis o oferă acestei ultime pulsații a credinței în Surprins de bucurie este mai puțin satisfăcătoare decât ne-am dori, în special datorită rolului important pe care credința avea să îl joace în viața sa, mai târziu. Cu toate că nu poate oferi “o cronologie precisă” a acestei “apostazieri lente”, Lewis identifică totuși o serie de factori care l-au împins în direcția aceasta.

Probabil cel mai important dintre acești factori, judecând după recurența lui în scrierile sale ulterioare, au fost lecturile din Virgiliu și alți autori clasici. Lewis notează că ideile lor religioase erau tratate de către specialiști și profesori drept “simple iluzii”, Dar ideile religioase contemporane? Nu erau ele simple iluzii moderne, pandant contemporan al rădăcinilor antice? Lewis a ajuns la concluzia că religia, deși “total falsă”, a fost o excrescență naturală, “un soi de nonsens dintre miile de religii care pretindeau că sunt adevărate. Prin urmare, de ce ar crede că aceasta e cea adevărată, iar celelalte sunt false?” (p. 37)

2

“Studiul literaturii engleze a fost extenuant pentru Lewis. Se cerea nu doar familiarizarea cu o literatură vastă, ci şi dobândirea calificărilor lingvistice necesare lecturării unora dintre textele clasice. Adevărata problemă era faptul că Lewis se străduia să termine un program de studii conceput pentru mai bine de trei ani în mai puţin de nouă luni. În mod normal, un student petrecea primul an studiind bazele literaturii, apoi în al doilea an și ultimul se dedica studiului în profunzime. Lewis a fost scutit de la primul an de studii, întrucât intra în categoria “studenților maturi” – avea deja o licență de la Oxford.” (p. 111)

“În ciuda diferendelor cu Barfield, Lewis îl consideră responsabil pentru două schimbări fundamentale în gândirea sa. Prima dintre acestea a fost demolarea “snobismului cronologic” al lui Lewis, definit de acesta ca “acceptarea necritică a climatului intelectual comun epocii noastre și p-remisa că ceea ce nu mai este la modă a fost, în virtutea acestui fapt, perimat”. A doua schimbare avea de a face u modul în care Lewis concepea realitatea. Lewis, ca majoritatea oamenilor din acea vreme, avea tendința să presupună că “universul descoperit prin simțuri” constituie “realitatea ultimă”. Pentru Lewis, acesta părea să fie cel mai simplu și mai de bun-simț mod de a gândi, și pe deasupra cel mai științific. “Doream ca Natura să fie mai degrabă independentă de observaţiile noastre; ceva diferit, indiferent, existent prin sine.” Cum rămânea însă cu judecățile morale? Dar cu sentimentul de bucurie? Dar cu experiența frumosului cum rămânea? Cum se integrau aceste moduri subiective de gândire în tiparul acesta de raționalitate?” (p. 112)

3

“Tolkien îi ceruse lui Lewis să citească un lung poem narativ pe care îl compusese de când sosie la Oxford, intitulat The Lay of Leithian. Tolkien era un universitar oxfordian experimentat cu o importată reputație publică în filologie, dar cu o puternică pasiune personală pentru mitologie. Tolkien și-a deschis sufletul, lăsându-l pe Lewis să pătrundă în forul său interior. Era un risc personal și profesional, pe care profesorul mai în vârstă și-l asuma.

Lewis nu avea de unde să știe, însă la acea vreme Tolkien ducea lipsa unui “prieten critic”, un mentor care să încurajeze, dar și să-i critice, să-i aprecieze, dar să-i și îmbunătățească scriitura – mai mult ca orice, avea nevoie de cineva care să-l silească să-și isprăvească proiectele. […]

Avem motive întemeiate să presupunem că Tolkien a respirat uşurat atunci când Lewis reacţionă entuziast la citirea poemului. “Vă spun sincer, îi scrise el lui Tolkien, că de mult nu am mai avut o seară atât de încântătoare.” Cu toate că trebuie să curmăm, pentru moment, firul acestei povești, pentru a trece la un alt subiect, nu exagerăm afirmând că Lewis avea să moșească efectiv una dintre cele mai notabile opere literare din literatura secolului XX – Stăpânul inelelor, de Tolkien.

Într-un sens, și Tolkien urma să moșească anumite scrieri de-ale lui Lewis. Se poate susține că Tolkien a fost cel care a dat la o parte ultimul obstacol din calea lui Lewis către redescoperirea credinței creștine.” (p. 140-141)

4

“Tolkien îi ceruse lui Lewis să citească un lung poem narativ pe care îl compusese de când sosie la Oxford, intitulat The Lay of Leithian. Tolkien era un universitar oxfordian experimentat cu o importată reputație publică în filologie, dar cu o puternică pasiune personală pentru mitologie. Tolkien și-a deschis sufletul, lăsându-l pe Lewis să pătrundă în forul său interior. Era un risc personal și profesional, pe care profesorul mai în vârstă și-l asuma.

Lewis nu avea de unde să știe, însă la acea vreme Tolkien ducea lipsa unui “prieten critic”, un mentor care să încurajeze, dar și să-i critice, să-i aprecieze, dar să-i și îmbunătățească scriitura – mai mult ca orice, avea nevoie de cineva care să-l silească să-și isprăvească proiectele. […]

Avem motive întemeiate să presupunem că Tolkien a respirat uşurat atunci când Lewis reacţionă entuziast la citirea poemului. “Vă spun sincer, îi scrise el lui Tolkien, că de mult nu am mai avut o seară atât de încântătoare.” Cu toate că trebuie să curmăm, pentru moment, firul acestei povești, pentru a trece la un alt subiect, nu exagerăm afirmând că Lewis avea să moșească efectiv una dintre cele mai notabile opere literare din literatura secolului XX – Stăpânul inelelor, de Tolkien.

Într-un sens, și Tolkien urma să moșească anumite scrieri de-ale lui Lewis. Se poate susține că Tolkien a fost cel care a dat la o parte ultimul obstacol din calea lui Lewis către redescoperirea credinței creștine.” (p. 140-141)

5

“La sfârșitul anilor ’30, Lewis era deja cunoscut ca fiind unul dintre cei mai capabili conferenţiari ai Oxfordului, adunând mulţimi de oameni la care alţii nu puteau decât să viseze. Vocea sa puternică, clară, sonoră – descrisă de unul dintre ascultători ca o “voce de vin porto și budincă de prune” – era ideală pentru sălile de curs. Lewis obișnuia să vorbească folosind notițe foarte sumare, pe care erau însemnate citatele care urmau să fie folosite și ideile principale care urmau să fie punctate. Prestația de o fluență desăvârșită care urma îi fermeca pe cei mai mulți dintre ascultători și pesemne că era bine că se întâmpla așa, fiindcă Lewis nu lăsa timp de întrebări la sfârșitul cursurilor sale. Cursurile erau evenimente retorice, spectacole de teatru, desăvârșite în sine. Asemenea unui artist renascentist, Lewis deschidea orizonturi vaste, lărgind astfel perspectiva ascultătorilor săi. […]

Cel mai faimos curs ţinut la Oxford de către Lewis a constat din două serii de câte şaisprezece prelegeri intitulate “Prolegomene la studii medievale”, respectiv “Prolegomene la studii renascentiste”. Prelegerile acestea demonstrau familiaritatea lui cu o mare diversitate de surse primare, structurate și explicat în termeni deopotrivă accesibili și interesanți.” (p. 180-181)

6

“De-a lungul carierei sale, Lewis a stăruit îndelung – alocând spații generoase – asupra rolului și locului literaturii, fie că discuta în contextul îmbogățirii culturii umane, fie că o punea în legătură cu educarea sensibilității înțelepciunii. Deși unele dintre ideile lui Lewis despre literatură s-au dezvoltat și mai mult în timpul deceniilor 5 și 6, majoritatea i se cristalizaseră deja până în 1939.

Înțelegerea lui Lewis cu privire la modul în care trebuie abordată și interpretată literatura este semnificativ diferită de perspectivele dominante în teoria literară contemporană lui. Pentru Lewis, a citi literatură – și în special literatură mai veche – este o importantă provocare la adresa unor judecăți pripite izvorâte din “snobism cronologic”. Owen Barfield îl învăţase pe Lewis să+i privească cu neîncredere pe cei care clamează inevitabila superioritate a prezentului asupra trecutului.

Lewis pledează pentru această idee cu deosebită fervoare în eseul său “On the Reading of Old Books” (1944). În acest text, Lewis susține că o cunoaștere a literaturii mai vechi le asigură cititorilor un punct de vedere care le conferă o distanță critică față de propriul lor veac. În acest fel, le permite să vadă “controversele actualității din perspectivă adevărată”. Cititul cărților vechi ne învață să nu ajunge prizonieri ai Spiritului veacului, făcând ca “briza proaspătă a veacurilor trecute să sufle prin mintea noastră”.

În acest punct, este evident că Lewis are în vedere dezbaterile teologice creștine; textul lui se referă în primul rând la importanța resurselor teologice din trecut pentru îmbogățirea și stimularea prezentului. Însă argumentul său are o semnificație mai largă. “O carte nouă este încă în perioada ei de probă, și un amator nu are căderea să o judece.” Din moment ce nu putem citi literatura viitorului, putem citi măcar literatura trecutului, înțelegând deosebita forță subversivă sau subminată – excepțând cazul în care autoritatea se sprijină pe calitatea intrinsecă a ideilor respective, și nu pe simpla lor situare în timp.” (p. 199)

7

“Una dintre ideile de bază ale lui Lewis este aceea că literatura ne oferă o perspectivă nouă asupra lucrurilor. Scrisorile lui Zgândărilă pot fi citite ca o modalitate inedită de a înțelege povața spirituală tradițională, validă, prin re-prezentarea acesteia într-o formulă originală. Dacă predicatorii mai neinspirați obișnuiesc să-și îndemne ascultătorii să nu se bazeze pe experiență, Lewis răstoarnă această perspectivă. Zgândărilă îi spune ucenicului său să se ocupe de experiențele pacientului său și să-l facă să simtă că creștinismului “nu poate fi chiar adevărat”. Inovația nu constă în sfatul propriu-zis, ci din perspectiva din care acesta este dat. Atât sfaturile spirituale, cât și maniera originală i-au asigurat lui Lewis un public recunoscător și entuziast față de Scrisori. […]

Scrisorile au consolidat reputaţia lui Lewis ca teolog creştin amator – un autor capabil să comunice adevărurile credinței creștine într-un mod inteligent și accesibil. În iulie 1943, Oliver Chae Quick (1885-1944(, Regius Professor of Divinity la Universitatea Oxford, i-a scris lui William Temple, Arhiepiscopul de Canterbury, pentru a-și exprima convingerea că Lewis era vrednic să i se decerneze un doctorat în teologie – cel mai înalt grad academic la Oxford – ca semn de recunoaștere a importanței lucrărilor sale. Quick remarca faptul că Lewis, împreună cu Dorothy L. Sayers (1893-1957), era unul dintre puținii autori britanici capabili la acea vreme să “le prezinte oamenilor simpli un creștinism suficient de ortodox”. Corespondența dintre cel mai important teolog al Universității Oxford și cel mai important cleric al Bisericii Angliei este o dovadă grăitoare a înaltei considerații de care se bucura Lewis în cele mai influente cercuri universitare și ecleziastice britanice.” (p. 232-233)

8

“În prelegerea sa din 1945 despre “Apologetica creştină”, Lewis sublinia că sarcina apologetului nu este să apere confesiunea de care aparține și perspectiva teologică a acesteia, ci credința creștină însăși. Pe bună dreptate, ceea ce l-a făcut pe Lewis o figură atât de populară și agreabilă în interiorul comunității creștine globale a fost tocmai atașamentul său nestrămutat față de această formă de creștinism. […]

Lucrările lui Lewis – în special Creștinism, pur și simplu – demonstrează în general tendința lui de a nu se angaja în dispute confesionale privind botezul, rolul episcopilor sau Biblia. În opinia lui Lewis, dezbaterile acestea nu au voie să umbrească sau să primeze asupra imaginii de ansamblu – viziunea creștină asupra întregii realități, care transcende diferențele confesionale. La această viziune amplă, cuprinzătoare a creștinismului au rezonat deopotrivă catolicii și protestanții din America de Nord.” (p. 236)

9

Cronicile din Narnia descriu felul în care oamenii se cunosc pe ei înşişi, îşi recunosc propriile slăbiciuni şi se străduiesc să ajungă ceea ce sunt meniţi să devină ca persoane. Vorbesc despre căutarea sensului şi a virtuţii, nu doar a explicaţiei şi a cunoştinţei. Pesemne că acesta este unul dintre motivele pentru care Cronicile din Narnia s-au dovedit atât de populare: acestea vorbesc despre alegeri care trebuie făcute, despre bine și rău. dar și despre greutățile care trebuie depășite. Însă viziunea binelui și a măreției nu este prezentată sub forma unui argument logic sau rațional; ea este propusă și explorată prin intermediul unei povestiri – o povestire care ne pune la lucru imaginația.” (p. 286)

10

“Lewis a fost întotdeauna mai apreciat în Statele Unite, decât în Anglia, în ciuda faptului că nu a păşit niciodată pe pământ american. Acest lucru se explică parţial prin prestigiul cultural şi intelectual de care Universitatea Oxford se bucură în ochii americanilor. Lewis face parte dintr-un grup de elită al autorilor de literatură pentru copii care au înregistrat un succes extraordinar și care erau cadre didactice la Oxford – din aceeași categorie făcând parte Lewis Carroll și J.R.R. Tolkien. Mulți comentatori americani sunt tentați să ignore perioada de la Cambridge a lui Lewis, numindu-l pur și simplu “don-ul de la Oxford”.

Însă rațiunile culturale nu explică decât în parte de ce Lewis se bucură de admirația americanilor; mai există și o importantă componentă religioasă care trebuie luată în calcul. Lewis a câștigat încrederea și respectul multor creștini americani, care îl consideră un fel de mentor teologic și spiritual. Adresându-se deopotrivă inimii și minții, Lewis a relevat profunzimile intelectuale și imaginative ale credinței creștine ca nimeni altul. Așa cum se prezenta el însuși în prelegerile de la radio din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Lewis nu a fost decât un laic educat, care le-a vorbit în mod direct și accesibil creștinilor de rând, fără a ține seama de clericii în a căror grijă spirituală se aflau. Lewis s-a dovedit a fi un bun cunoscător al nevoilor pedagogice și al capacităților laicilor care voiau să își cunoască în profunzime credința, indiferent de confesiunea lor.

Indiferent de confesiunea lor. Se impune să insistăm asupra acestei afirmații. În timpul anilor ’60, au început să apară primele semne de erodare a mentalității sectariste a protestantismului american. Creștinii protestanți au început să-și afirma în primul rând creștinismul, și abia pe urmă culoarea denominațională, lucru care reflecta un angajament tot mai slab față de denominație ca reper al identității religioase.” (p. 391)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: