Oglindă rotundă rotunjoară,
Oare ce-ar trebui să (nu) ne doară?
Primul lucru evident despre colocviile Cornilescu este că au un nivel ridicat de prezentare şi transmitere a informaţiilor. La fel cum este evident că participanţii, pastori şi lideri evanghelici din vestul ţării, se află la diferite stadii de percepere şi manevrare a informaţiilor care sînt oferite în cadrul acestor întîlniri. Fiecare ediţie a colocviului a trezit interesul pentru domeniul abordat (hermeneutică, teologie, istoria bisericii etc.), însă sesiunile de cîte o oră şi jumătate sînt obositoare.
Traducerea (deşi cu traducători excelenţi, precum Radu Gheorghiţă) uzează capacitatea de recepţie a participanţilor, dar mai ales dinamismul conexiunii ideilor. Probabil o oră ar fi un timp mai potrivit pentru fiecare dintre cele 5 sesiuni ale colocviului. Asta DACĂ românii ar fi mai disciplinaţi în a respecta ora de începere a fiecărei sesiuni şi mai receptivi la modalitatea în care este structurat materialul prezentat.
Un alt aspect evident este faptul că o bună parte din participanţi sînt interesaţi de astfel de întîlniri, din diferite motive, făcînd efortul, de două ori pe an, să se deplaseze, din oraşe precum Arad, Timişoara, Cluj, pentru 2-3 zile, dar şi participînd în diverse moduri la dinamica întîlnirilor, de a căror organizare se ocupă Aurel Burtic din Oradea.
Pe un Rotund ca mine îl doare, desigur, că un astfel de eveniment, aflat deja la a şaptea ediţie, nu are încă un site sau un blog. Dar cred că pe alţii, care ar vrea să ştie mai multe şi să folosească, cu ajutorul Internetului, oportunitatea prezenţei în România a unor renumiţi profesori evanghelici din străinătate, îi doare şi mai tare. De fapt, în condiţiile tehnicii actuale, (mi-)am şi pus întrebarea de ce nu s-ar putea transmite direct pe Internet un astfel de eveniment de importanţă majoră din viaţa evanghelicilor din România.
De reţinut apetitul participanţilor pentru cîntare (şi rugăciune – doară-s păstori!), în cadrul părtăşiei în închinare la începutul întîlnirilor de dimineaţă. Andrei Ormanji şi Răzvan Reşte au pregătit aceste momente, de departe cele mai populare, la care participau cu rîvnă mai toţi.
Cel mai cald moment din cele trei zile mi s-a părut a fi marţi dimineaţa, cînd a fost salutată sosirea lui Emil Bartoş (care nu şi-a pierdut simţul umorului: “mă acomodez cu revenirea în ţară… mda, mi-au lipsit Băsescu, Gigi Becali…” – hohote de rîs).
Pauzele de cafea (suc, sărăţele, dulciuri etc.) constituie întotdeauna, ca şi prînzul şi cina, momente relexate, importante, memorabile, eficiente pentru iniţierea de relaţii şi/sau cultivarea lor. Într-una dintre aceste pauze, cineva m-a abordat în legătură cu posibilitatea folosirii mai eficiente a Internetului de către evanghelici, ceea ce mi-a prilejuit un mic moment de exaltare, înjghebînd rapid un plan de conferinţă: Alin Cristea despre prezenţa evanghelicilor pe Internet, Vasile Tomoiagă despre posibilităţile tehnice oferite de Internet, Beni Husarciuc despre cum se poate face promovare pe Internet. Mai rămîne de văzut cine o să o organizeze (prima dată, că după aceea poate fi preluată, multiplicată, dezvoltată, comentată etc.).
În ceea ce priveşte structura ultimei ediţii a colocviului, îmi exprim şi eu, precum i-am auzit şi pe alţii, părerea de rău că nu a fost mai mult timp pentru mărturisirile de credinţă baptiste. Dacă despre celelalte crezuri şi mărturisiri de credinţă din primele 16 secole avem ocazia să mai citim în limba română, despre mărturisirile de credinţă ale evanghelicilor nu avem informaţii prea bogate, cu atît mai puţin comentarii (competente, precum ne-a oferit reputatul istoric american care ne-a cultivat spiritul în aceste zile).
Baptiştii de Sud din Statele Unite au formulat o mărturisire de credinţă în 1925, pe care au completat-o în 1963 şi în 2000, ultima dată adăugînd articole referitoare la teologia teismului deschis şi la probleme morale în domeniul sexualităţii şi familiei.
Am reţinut o astfel de precizare în urma unei întrebări puse de cineva despre cît de des apar şi sînt completate mărturisirile de credinţă. Sesiunile de discuţii sînt benefice, întrucît participarea e efectivă, atît din punct de vedere al întrebărilor şi completărilor, cît şi din punctul de vedere al interesului manifestat de participanţii la colocviu.
Astfel, răspunsul profesorului Thomas Nettles la întrebarea dacă crezul ar trebui rostit de întreaga comunitate creştină adunată la închinare a fost afirmativ. O altă întrebare, despre Spurgeon, a condus la unul dintre cele mai interesante momente ale colocviului, cînd ni s-a prezentat, pe scurt, contextul în care Spurgeon s-a separat de Uniunea Baptistă din Anglia.
Un alt moment interesant a fost cînd, răspunzînd unei întrebări, profesorul Thomas Nettles a făcut precizări clare despre principiul regulator (Scriptura ca regulă, toate elementele necesare ale închinării sînt precizate în Scriptură) al ramurei reformate şi principiul normativ (Scriptura ca normă, ca ghid) al ramurei luterane.
O altă precizare importantă a fost în legătură cu formularea crezurilor baptiste. Vrem să fim ca biserica primară?, a fost replica profesorului. Nu, deoarece oricare biserică (prezentată în Apocalipsa) din perioada timpurie a avut problemele ei. Dacă vrem să formulăm o mărturisire de credinţă, aceasta trebuie să aibă la bază învăţătura apostolilor. Crezul niceean (315) a avut la bază crezul apostolic (formulat oficial abia în secolul VIII).
Ca şi la celelalte ediţii, prelegerile au fost înregistrate de către Radio Vocea Evangheliei Oradea (director: Daniel Burtic), astfel că participanţii la colocviu au posibilitatea să reia materialul şi să-şi completeze notiţele. Poate că aici ar fi momentul să menţionez că în România evanghelică nu există bunul obicei de a analiza critic evenimentele, nu se fac retrospective care să ne ajute la a distinge între ce ar trebui să ne doară şi ce nu ar trebui (prea tare) să ne doară. Rotundă oglindă oglinjoară…
De asemenea, librăria RVE a fost prezentă cu un larg spectru de cărţi. Din care au lipsit însă cel puţin 3: Cele 7 legi ale învăţării (pe care a recomandat-o Aurel Burtic, atunci cînd a prezentat cele două cărţi sponzorizate, împreună la 1 leu: Păstorind caii şi După cum fierul ascute fierul) şi Dicţionar de termeni teologici şi Dicţionar de studii biblice.
Pentru mine întîlnirea de lîngă Oradea a însemnat şi iniţierea în muzica formaţiei Decean, pe care am ascultat-o, întîmplător, în maşina unui pastor. Mi s-a precizat însă că e vorba de cea mai liniştită piesă a formaţiei. :)
Am avut şi ocazia să particip la o partidă de fotbal pe miniterenul de lîngă Hotelul Perla, unde a avut loc colocviul. De 13 ani de cînd sînt în Oradea mă tot întreb, cu astfel de ocazii: pe-aici prin Bihor se joacă şi fotbal? Că rar văd – mă refer, desigur, la partidele astea instituite spontan – o minimă strategie (de exemplu, să nu tot tragi de la distanţă la poartă dacă portarul respectiv apară de fiecare dată), conducător de joc, amplasare echilibrată a echipei şi, ceea ce mi s-ar părea absolut necesar, jocul ÎN ECHIPĂ. Dacă eşti gras (a se citi: rotund) şi te mişti mai greu, sau nu dai cu vreo doi-trei de pămînt, ci vrei să joci elegant, rişti să ajungi un fel de paria sportiv.
Din păcate, astfel de partide relevă şi ceva din mentalitatea caracteristică unor lideri şi enoriaşi evanghelici: fugi-fugi înainte-înainte, aruncă mingea la grămadă, nu pasa celui care s-a poziţionat mai bine decît tine, las’ să alerge el mai bine şi să-ţi paseze, dar, cel mai important, e, iarăşi, fugi-fugi înainte-înainte, desigur. Cît mai mult efort (vizibil), ca şi cum ai transpira la predica amvonală, nu lăsa timp de reflecţie, să nu apuce cumva vreunul să gîndească cu adevărat. Că doară de-aia “jucăm”, să ne “împlinim-pătrăţoşim”, nu să ne “rotunjim”…
Dacă se nimereşte să mai fie încă o conferinţă în aceeaşi perioadă, la acelaşi Hotel Perla, cum a fost acum, iată că se iveşte ocazia să mă întîlnesc, în pauzele de cafea şi de masă, şi cu cîţiva de acolo, schimb cîteva cuvinte, mai arunc o provocare, actualizăm datele de contact, ne mai propunem ceva pentru viitor etc.
Pentru mine rămîne memorabil acest colocviu şi pentru un “accident” spontan-benefic: mi-au CĂZUT ochii în Marcu 2:14-17, făcîndu-mă să meditez la ce semnificaţie are Casa lui Levi, “post de prim-ajutor” unde Doctorul consultă pe cei care au nevoie de alin(are).
Şi cîte n-au mai fost şi s-ar mai putea scrie…
Oglindă rotundă-rotunjoară,
Oare ce-ar trebui să (nu) ne doară?