Fiii încurajării: Războinicul – Caleb

Războinicul: Caleb – Francine Rivers, Editura Scriptum, Oradea, 2014, 217 p.

1

“Când trecură prin vale, Caleb și Iosua tăiară un ciorchine de struguri atât de mare, încât trebuiră să folosească o prăjină pentru a-l purta între ei.

– Duceți-vă de luați din rodiile acelea, le strigă Iosua celorlalți.

– Și niște smochine! strigă și Caleb. Poporul n-avea cum să-și imagineze belșugul de aici până nu-l va vedea cu ochii săi. Nici chiar roadele pe care le vom duce cu noi nu vor putea exprima îndeajuns despre bogățiile țării pe care ne-a promis-o Dumnezeu.

Trecuseră patruzeci de zile, iar Caleb abia aștepta să se întoarcă la Cades. Când poporul va auzi și va vedea dovada că tot ce spusese Dumnezeu este adevărat, va dori să ajungă aici cât mai curând. Dumnezeu avea să-i ajute și să-i ajute și să-i alunge pe locuitorii răi ai țării, apoi cele douăsprezece seminții își vor putea lua în stăpânire țara pe care strămoșii lui Iacov și ai lui Caleb o părăsiseră în urmă cu patru sute de ani.

Nicio clipă nu-i trecu lui Caleb prin minte că poporul nu avea să-i asculte.” (p. 65)

2

“Bătrânii celor douăsprezece seminții pășiră înainte, alături de celelalte iscoade. Bărbații cu fețele aprinse începură să strige:

– Să ne alegem un conducător și să ne întoarcem în Egipt!

Țipând înfricoșat, Moise și Aaron se aruncară la pământ înaintea poporului. Caleb înțelese gestul lor, pentru că simți cum se schimbă atmosfera în jurul său. Nu era doar teama de oameni cea care-i făcea să se prosterne. Chiar atât de neînțelepți să fie oamenii aceștia, încât să nu-și dea seama că Donul le auzise dorința de a se întoarce în țara din care El îi izbăvise? Să se întoarcă în robie? Să se întoarcă la dumnezeii și idolii falși?

Caleb țipă și-și sfâșie veșmintele. În timp ce Moise și Aaron își acoperiră creștetul de teama a ceea ce avea să facă Domnul, Caleb se vârî și el în gâlceavă, strigând cu toată puterea:

– Ascultați, oameni buni! Ascultați! Țara pe care am iscodit-o este o țară minunată!

Iosua începu să strige și el.

– Dacă Domnul găsește cu cale, ne va duce în siguranță în țara aceea și ne-o va da!

Caleb porni spre bătrâni și spre celelalte iscoade, arătând spre ei.

– Nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii in țară.

– Sunt o pradă neajutorată înaintea noastră! strigă și Iosua. Ei nu au nicio apărare, însă cu noi este Domnul!” (p. 69-70)

3

“Mulţimea Îl urmă pe Domnul şi pe Moise spre rea Roşie, iar apoi începu rătăcirea. Nimeni nu ştia cât urmau să stea într-un loc anume. Caleb își ținea ochii ațintiți la nor, iar când acesta se ridica, își aduna și el cortul împreună cu familia lui.

– Ridicați-vă. Domnul a pornit din loc. Ridicați-vă!

Ieriot îi născu încă un fiu. Caleb îi puse numele după locul unde le îngădui Dumnezeu să tăbărască. Când Efrata îi născu un fiu, Caleb îl ridică înaintea stâlpului de nor al Domnului.

– Numele lui va fi Hur.

Hețron stătea aplecat peste toiagul său.

– Iarăși un nume pe umerii lui, iar durerea fiilor pierduți îl umpluse de amărăciune și ură.

Caleb nu dădu înapoi.

– Hur și Aaron au susținut brațele lui Moise în timp ce Iosua se lupta împotriva lui Amalec. La fel îmi doresc să-i sprijine și fiul meu pe cei aleși de Dumnezeu să conducă poporul. Își lipi fiul de piept. Fiii mei trebuie să aleagă cinstirea în locul rușinii.

– Să dea Domnul să crească în credință ca și tine, dar să aibă îndurarea lui Moise.

Bătrânul se îndepărtă.

Caleb își ținu fiii aproape. Chiar și în mijlocul lui Iuda, nedorind ca ei să se amestece printre cei care priveau încă înapoi cu jind spre Egipt.

Zimri îl căută într-o zi.

– Avem nevoie de tine în sfatul bătrânilor.

– Pentru ce?

Niciodată nu ascultaseră de el.

– Vrăjmașii tăi au murit, prietene, mulți odată cu urgia.

Caleb își înălță creștetul.

– Și ar trebui să îi jelesc?

– Le-ai auzit țipetele la fel ca și mine. Mi-am pierdut fiii în ziua aceea. Nu ai nici un pic de milă pentru mine sau pentru cei pe care i-a ucis Domnul?

– Necredința lor i-a nimicit.

– Visuri a căror împlinire s-a prelungit prea mult.

Chiar și Zimri era orb.

– Nu a fost un vis! Țara există, așa cum a făgăduit Dumnezeu, coaptă precum strugurii și rodiile pe care vi le-am adus împreună cu Iosua. Și teama ți-a împietrit și ție inima față de Domnul.

– Fiii mei, fiii mei. Numai Carmi și fiul său mi-au mai rămas.

Caleb văzu implorarea din ochii bătrânului, dar nu era dispus să cedeze.

– Tot necredincios ești, Zimri. Le găsești scuze unor blasfemiatori. Ai auzit Legea: “Iubește-L pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.” Tu și toți ceilalți vă țineți încă de carne și de sânge.

– Atât de mult ne disprețuiești?

– Disprețuiesc anii pierduți.

Zimri îi privi pe tinerii care se jucau un joc. Își strânse buzele.

– Tu vei avea parte de ceea ce nouă ne-a fost refuzat.

– Da. Când voi avea optzeci de ani. Când fiii mei vor avea vârsta mea de-acum. Meșa și Mareșa vor fi chiar mai bătrâni!

Zimri își plecă creștetul.

Caleb îi întoarse spatele, însă Zimri îl apucă de braț.

– Avem nevoie de tine. Își ridică privirea, cu ochii umezi. Nepoții mei au nevoie de tine.

Și astfel Caleb se duse la sfatul bătrânilor.

– Vreți să auziți ce am eu de spus? Prea bine. Încetați să ai vorbiți între voi și ascultați de Domnul, Dumnezeul vare v-a scos din Egipt. E prea târziu să mai priviți înapoi la ce-ar fi putut fi. Trebuie să privim înainte, spre făgăduințele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Da. Veți muri cu toții! Dar fiii voștri vor intra în Canaan – dacă vor învăța să asculte de Domnul. Când vă veți întruni, judecați totul cu înțelepciune, după Lege. Când vă veți întruni, vorbiți de minciunile pe care le-ați văzut în Egipt. Vorbiți despre despicarea Mării Roșii; vorbiți de apa care a țâșnit din stâncă. Mulțumiți pentru stâlpul de foc care ne apără noaptea. Mărturisiți-le fiilor și fiicelor voastre că din cauza păcatului vostru rătăcim acum prin pustiul acesta. Pentru că noi nu ne-am încrezut în Domnul, de aceea trebuie ei să trăiască acum ca un popor nomad! Lăsați-i să ne vadă că ne smerim înaintea Domnului, ca să învețe că El este Domnul, Dumnezeul nostru! Noi am fost cei care nu ne-am supus. Trebuie să îi învățăm pe fiii noștri să reușească.

Tăcuți, bărbații se uitară la Zimri, iar el vorbi în numele tuturor.

– Suntem de acord, Caleb. Numai promite-ne că tu îi vei conduce.

Caleb privi la toți cei din grup. Chiar și acum, după toate câte se întâmplaseră, nu reușeau să priceapă.

– Nu. Nu o să fac asta. Pentru că Domnul, Dumnezeul nostru, îi va conduce!” (p. 79-81)

4

“Cei şaptezeci de bătrâni muriră, și locul lor fusese luat de bărbați mai tineri care trăiau cu consecințele păcatele părinților lor. Ascultau la sfatul lui Moise și acționau în consecință, alegând bărbați înțelepți care Îl iubeau pe Domnul și erau vrednici să-i judece pe oameni. Unul câte unul, bărbații care trăiseră cu teama de Faraon muriseră, și locul lor fusese luat de oameni care crescură în teamă de Dumnezeu.

Tabăra se muta cu precizia unei armate. Când norul se înălța, se ridica și poporul, adesea înainte chiar să sune șofarul. Poporul învăța zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an, să stea de veghe și să-L urmeze pe Domnul.

Bătrânii gemeau și jeleau, se văicăreau și murmurau, și mureau pe rând.

Tineri lăudau, exersau, se bucurau și se închinau cu reverență înaintea lui Dumnezeu, și trăiau.” (p. 88-89)

5

“La sunetul şofarului, Caleb îşi ridică sabia şi scoase un strigăt de luptă. Şi alţii i se alăturară, până când întregul pământ se cutremura de vacarm. Iosua îi conduse în luptă. În timp ce alergau spre cetatea întărită a Hesbonului, Caleb le strigă fiilor săi:

– Nimiciți acest popor al lui Chemoș!

Chemoș, zeul care cerea jertfa de sânge a copiilor.

Băieții și tinerii pe care-i antrenase Caleb și Iosua erau acum războinici dornici să lupte pentru Domnul, Dumnezeul lor. Au atacat Hesbonul, dărâmându-i zidurile, spărgându-i idolii și altarele, și arzând tot ce mai rămăsese în picioare. Nu cruțară pe nimeni, ci trecură prin sabie fiecare om care rămăsese să lupte. De la Hesbon, se îndreptară spre ținuturile învecinate, alungându-i pe amoriți din cetățile și de pe pământurile lor. Vulturii se desfătau.” (p. 97)

6

“Fineas o luă la fugă, cu sulița ridicată sus deasupra capului. Nu scoase nici un strigăt de luptă în timp ce își fixă ținta. Oamenii se dădeau la o parte din fața lui.

Caleb și Iosua fugeau după el; alții fugeau în urma lor. Dintre corturile lui Simeon se auziră sunete de petrecere. Un grup de bărbați și femei stăteau adunați la intrarea unui cort, privind, agitați, neliniștiți, înghesuindu-se înainte să vadă mai mult.

– Dați-vă la o parte! La strigătul lui Iosua, toți se dădură la o parte precum apele mării, dând la iveală desfrâul care-i cuprinsese. Unii își plecară creștetele și o luară la fugă, ascunzându-se prin corturile lor.

Fineas intră în cort. Cu un strigăt puternic, își împlântă ambele picioare de o parte și de alta a cuplului care se lăfăia în așternuturi, ridică sulița cu amândouă mâinile și o lăsă să cadă cu toată puterea. Fata madianită îl văzuse și țipă. Prea târziu, încercă să se tragă de sub fiul lui Salu, încă amețită de focul pasiunii. Fineas îi lovi cu sulița, străpungându-i pe amândoi, țintindu-i de rogojină. Fiul lui Salu muri repede, însă Cobzi se lupta și se zvârcolea, lovea și țipa, se opinti în călcâie până când nu mai mișcă niciunul din ei, apoi îi dădu drumul și se trase înapoi, gâfâind greu.

Moise le poruncise fiilor israeliților să stea departe de tabăra madianiților. Nu mai avură legături cu madianiții. Eleazar făcu ispășire pentru poporul care stătea încremenit, înspăimântat de urgie. Cât de mulți evrei aveau să mai moară până Se îndura Domnul de ei?” (p. 103)

7

“- Probabil Iosua nu a înţeles bine.

– Domnul a poruncit să fim cu toți tăiați împrejur, și așa vom face. Mi-e rușine că nu m-am gândit să facem asta în urmă cu câțiva ani, pe când erați mici.

– Nimeni nu a fost tăiat împrejur, de patruzeci de ani! Ar trebui să așteptăm.

– Să așteptăm? Caleb sări la fiii săi. Când Dumnezeu ne dă o poruncă, ne supunem. Nu așteptăm.

– Fii serios, tată! Suntem în vizorul celor din Ierihon. Dacă ne supunem acum la mutilarea asta, nu vom fi capabili să ne apărăm.

– Mutilare? Voi socotiți semnul legământului dintre Dumnezeu și noi drept o mutilare?

Privi cum se scurge orice culoare din obrajii fiilor săi.

– Am vorbit necugetat. Iartă-mă.

– De iertarea lui Dumnezeu aveți nevoie. Își aținti ochii la fiecare dintre fiii și nepoții săi. Vă e frică de un cuțitaș în mâinile unui preot?

Cu toții negară vehement, negând orice urmă de frică.

Șobab râse, dezaprobator.

– Da. Mi-e frică.

– La fel și mie, spuse Caleb.

– Ție?

– Încercați să vă consolați cu gândul că tatăl vostru va sta și el la rând mâine pentru a fi tăiat împrejur.” (p. 115-116)

8

“Vreme de patruzeci de ani și-a învățat și și-a sfătuit fiii și nepoții. Și tot nu înțelegeau?

– Trebuie să vă supuneți Domnului. Orice-ar spune El, voi trebuie să faceți. Dumnezeu ne-a dat Legea să ne apere, să ne învețe cum să trăim drept înaintea Lui. Bătălia este a Domnului. Noi trebuie să fim sfinți la fel cum El este sfânt! […]

– Da, cu toţii dăm greş. Se lovi în piept cu pumnii. Dar înăuntru, ne luptăm să facem voia Domnului. Trebuie să ne războim cu pornirile noastre! Acum ascultau cu mai mare atenție decât făcuseră de multă vreme. Bătălia nu se dă pentru ce-i aici, afară. Bătălia se dă înăuntrul nostru, întotdeauna înăuntrul nostru.

Acan fusese judecat pe drept, iar acum trebuiau să-și uite durerea și pierderea și să meargă înainte. Cu Dumnezeu!

– Dacă ați putea ține minte o singură poruncă, fiii mei, să fie aceasta: să-L iubiți pe Domnul cu toată inima voastră, cu toată mintea, cu tot sufletul și cu toată puterea voastră. Dacă puteți face asta, Dumnezeu vă va arăta că toate lucrurile sunt cu putință împreună cu El. Caleb își desfăcu brațele. Spuneți odată cu mine. Și o făcură. Și încă o dată. Și o făcură, și mai tare. Și încă o dată!

Și acum strigară cât putură.

– Spuneți cuvintele acestea în fiecare zi din viața care v-a rămas, și trăiți ceea ce spuneți.” (p. 123-124)

9

“Frustrat, Caleb privi la numărul vrăjmaşilor lor şi la întinderea ţării. Nu aveau destule ceasuri din zi pentru a împlini lucrarea pe care Dumnezeu le-o dăduse de făcut. Îl căută pe Iosua, care stătea pe cel mai înalt deal care străjuia câmpul de bătaie, și îi împărtăși îngrijorarea sa.

– Nu vom avea timp să-i nimicim. Soarele este deja deasupra capetelor noastre!

Iosua simțea la fel.

– Avem nevoie de mai mult timp! Mai mult timp!

Își ridică brațele și strigă cu glas puternic:

– Soarele să se oprească peste Gabaon, Doamne, și luna peste valea lui Aialon!

Se alăturară celor care luptau. Când Caleb își trecea sabia din dreapta în stânga, amoriții cădeau în jurul lui ca niște paie de grâu în fața secerătorilor. El continuă, retezând orice om care-i ieșea în cale, pânâ când pierdu numărul celor pe care-i ucisese. Brațul nu îi slăbi și soarele părea să nu se miște de deasupra capetelor lor! Dar cum se putea una ca asta? Ceas de ceas, soarele rămase în mijlocul cerului, aruncându-și razele arzătoare peste câmpul de luptă.

– Domnul! Domnul! E cu noi! Triumfător, Caleb lăsă focul din el să se întețească. Cu siguranță toate popoarele aveau să vadă că Domnul, Dumnezeul lui Israel avea putere nu doar peste întreaga creație, ci chiar și peste timp. Nimeni nu putea lupta împotriva lui Dumnezeu și să aibă izbândă!.” (p. 129-130)

10

“Adesea, Caleb se gândea cu un dor la anii aceia grei în care rătăciseră în pustiu. Oamenii învăţaseră să se bazeze pe Domnul pentru tot – pentru mâncare, pentru apă, pentru adăpost și pentru protecție în fața vrăjmașilor care priveau și așteptau. Acum că reușiseră să cucerească Țara Promisă și o locuiau, viața devenise mai ușoară. Israeliții nu mai vegheau așa de grijulii, moțăiau la soare, uitaseră că credința presupunea mai multă muncă decât munca pământului.” (p. 163)