Viața Bisericii conform metaforelor pauline

Viața Bisericii conform metaforelor pauline – Ciprian-Flavius Terinte, Societatea Biblică din România, Oradea, 2010

Mai jos sînt cele 10 de citate zilnice din luna iulie 2010 pe blogul România Evanghelică.

1

“Obiectivul lucrării

O succintă evaluare a lucrărilor de eclesiologie biblică din ultimii treizeci-patruzeci de ani este suficientă pentru a observa în primul rând că, în condițiile în care eclesiologia a ocupat un loc de frunte în atenția teologilor, gândirii apostolului Pavel despre Biserică i s-a acordat mult prea puțină atenție, în ciuda faptului că epistolele sale oferă cel mai consistent material eclesiologic.

Constatăm de asemenea că metaforele eclesiologice nu se bucură de atenția pe care o merită din partea teologilor bibliști. Majoritatea aleg să se ocupe de ecolesiologia paulină nu după metafore, ci își concentrează demersurile științifice asupra reconstituirii socio-istorice a vieții comunităților pauline. Când sunt luate în discuție, sunt analizate de obicei metaforele ‘majore’, cum ar fi trupul lui Cristos, poporul lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu, și acestea tratate adesea general, fie decontextualizat, fie strict în cadrul socio-istoric și literar în care au fost folosite de scriitorul sacru. În opinia noastră, interesul superficial față de metafore trădează o ușoară lipsă de preocupare a eclesiologiei biblice contemporane față de natura Bisericii, mai ales când vine vorba de componenta tainică a vieții eclesiale. Or, un demers teologic având ca subiect Biserica trebuie să pornească de la premisa că Biserica este ea însăși o Taină.

De aceea, prin prezenta lucrare ne propunem să înaintăm pe tărâmul eclesiologiei pauline trecând de hotarul reconstituirii socio-istorice a comunităților pauline, pentru a pătrunde până la ideile divin inspirate ale apostolului Pavel privitoare la natura și menirea Bisericii. Profunzimea eclesiologică a discursului paulin se datorează tocmai faptului că apostolul alege, divin inspirat, să descrie Biserica în mod special prin metafore. De fapt Sfintele Scripturi nici nu oferă definiții ale Bisericii, ci doar descrieri ale ei. (Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, “The Dimension of Being Unity of the Church in New Testament Terminology”, Sacra Scripta, nr. 2, decembrie 2004, p. 168.)” (p. 21-22s)

2

“… momentul înființării Bisericii. Părerile emise pe această temă sunt tot mai numeroase, în funcție de condițiile pe care le stabilește fiecare cercetător pentru a putea vorbi despre Biserică. De pildă, dacă legăm apariția Bisericii doar de recunoașterea lui Mesia de către ucenici în persoana lui Isus, atunci se poate spune că începutul Bisericii îl reprezintă episodul din Cezareea, când Petru, în numele tuturor celor doisprezece, a declarat convingerea lor că Isus este Trimisul lui Dumnezeu (Mt. 16.16). Însă în cazul în care considerăm că elementul central al noii comunități este legământul, atunci vom stabili originea Bisericii în mometul instituirii Euharistiei, când Mântuitorul a spus că rodul viței este ‘sângele legământului celui nou’ (Mt. 26.28). Dar ce valoare ar avea toate acestea fără realitatea învierii lui Cristos? În acest caz începutul Bisericii trebuie stabilit după învierea Mântuitorului, iar aici părerile se ramifică din nou, plasând începutul Bisericii nou-tetamentare fie în momentul în care Mântuitorul a suflat peste ucenici din Duhul Său, fie la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a coborât peste apostoli.

Înțelegem de aici că cele mai ample dispute se desfășoară în jurul întrebării dacă putem sau nu vorbi despre Biserică în evanghelii.” (p. 99-100)

3

“Nu trebuie să căutăm în Evanghelii o învățătură de sine stătătoare despre Biserică. Mântuitorul nu a intenționat ca în timpul activității Sale să formeze o comunitate cu structuri de organizare, o arhitectură specifică, o constituție proprie și cu o liturghie bine stabilită. El nu a intenționat nici formarea unei reoligii noi. Dar nici nu se poate spune că toate acestea contravin planului Său. Exegeții au căzut de acord asupra faptului că acțiunile și spusele Mântuitorului s-au îndreptat mai degrabă către înființarea unui Israel escatologic înnoit. Chiar dacă a întîmpinat rezistența iudeilor împietriți la inimă, Isus s-a adresat mereu mulțimii, chemând întregul Israel la pocăință. Alegerea celor doisprezece nu reprezintă încercarea de a izola un grup al drepților din Israel, ci dimpotrivă, este metoda Mântuitorului de a chema la Împărăție un grup care să reprezinte întregul popor.” (114)

4

“Cercetătorii care analizează metafora poporului lui Dumnezeu în epistolele apostolului Pavel fie își propun să clarifice relația dintre Israel și Biserică, fie – cei mai mulți dintre ei – se opresc cu insistență asupra noțiunii de alegere, prezentând Biserica în calitate de comunitate aleasă de Dumnezeu și chemată să-L slujească, după cum Israel fusese ales de Dumnezeu și chemat apoi către Canaan, pentru a sluji împlinirii planului divin. Ceea ce se pierde din vedere însă este însuși scopul atât al alegerii, cât și al includerii neevreilor în poporul ales, care este manifestarea puterii înnoitoare a lui Dumnezeu, fiindcă planul Său este acela de înnoire a creației, începând cu nucleul format din aleșii Săi. […]

Potrivit alegoriei măslinului (Rom. 11.17-24) și unii și alții fac parte din poporul lui Dumnezeu numai datorită puterii Sale exprimate față de om prin har: iudeii pentru că nu sunt dintre ramurile tăiate, neevreii pentru că au fost altoiți ‘împotriva firii’ într-un măslin bun. Ceea ce îi unește este dependența tuturor, în egală măsură, de acest har, ca singură cale de îndreptățire înaintea lui Dumnezeu. De aceea considerăm că atunci când apostolul Pavel vorbește despre îndreptățirea omului prin har, harul are în vedere bunăvoința sau îndurarea lui Dumnezeu față de om, fără ca acesta s-o merite. Prin har i-a ales Dumnezeu pe patriarhi și pe descendenții lor; iudeo-creștinii fac parte din poporul lui Dumnezeu doar datorită harului; neevreii au fost ‘altoiți’ în poporul lui Dumnezeu prin har, iar evreii ostili Evangheliei pot fi ‘altoiți’ oricând în Israelul lui Dumnezeu, dacă nu persistă în respingerea harului.

În aceste condiții înțelegem că în gândirea apostolului Pavel nu a existat niciodată ideea înlocuirii Israelului etnic de către Biserică. De fapt Biserica este numele dat poporului lui Dumnezeu din era prezentă a istoriei mântuirii, după cum ‘Israel’ a fost numele acestui popor în vechea eră. Confuzia celor care susțin teologia înlocuirii provine, cel mai probabil, din supra punerea celor două aspecte – etnic și spiritual – care îl caracterizau pe Israel ca popor ales. Ca entitate spirituală, Israel este legat organic de Biserică; dar ca entitate națională, Israel este un popor care continuă să fie în atenția lui Dumnezeu (Rom. 11.1-2).” (p. 215, 216-218)

5

“Ceea ce face din comunitatea creștină templul lui Dumnezeu este, potrivit apostolului Pavel, prezența Sfântului Duh în mijlocul ei. Deși afirmă în aceeași epistolă că Duhul Sfânt locuiește în fiecare credincios (6.19), în textul de care ne ocupăm [1 Corinteni 3:16-17] el spune spune că Duhul ‘locuiește în voi) (…) și nu ‘în fiecare din voi’. Forma de plural (…) ne arată că este vorba aici de sălășluirea Duhului Sfânt în comunitatea creștină ca întreg, iar această prezență, nefiind nicidecum o noțiune abstractă, constă în experimentarea concretă a puterii lui Dumnezeu. Ca de obicei în scrierile apostolului Pavel, și aici persoana Duhului Sfânt este cea care împărtășește Bisericii puterea dumnezeiască. Dacă în lumea greco-romană măreția templului unei divinități era și expresia puterii sale, în cazul Bisericii lucrarea Duhului Sfânt făcea din aceasta o manifestare a puterii lui Dumnezeu.” (p. 228)

6

“Metafora templul lui Dumnezeu este adesea abordată în cercetarea eclesiologiei nou-testamentare, dar rareori analizată așa cum apare ea în scrierile apostolului Pavel. Paul Minear, de pildă, tratează imaginea templului în cadrul metaforei poporul lui Dumnezeu, ca pe un aspect al acesteia. Despre folosirea metaforei templului de către apostolul Pavel, autorul menționat amintește doar că prezența Duhului Sfânt în trupul credinciosului (1 Cor. 6.19), în biserica locală (3.16) și în Biserica universală (Ef. 2.21-22) face din fiecare dintre acestea temple ale lui Dumnezeu. Minear este mai preocupat de apariția metaforei în evanghelii, unde Mântuitorul vorbește despre trupul Său ca fiind Templul cel nou.

Everett Fergson explică trecerea de la concepția iudaică despre templu ca locaș al lui Dumnezeu la cea creștină, care a spiritualizat elementele cultului de la templu și deci și motivul templului. În argumentația sa, autorul se folosește mai cu seamă de Epistola către evrei, care este, într-adevăr, cea mai grăitoare în această privință. Ferguson nu analizează însă amănunțit nicio ocurență a metaforei templului în scrierile apostolului Pavel.

Cel care comentează – foarte succint însă – aparițiile metaforei la apostolul Pavel este Kevin Giles. În opinia sa, metafora templului este una mai curând escatologică, prin ea sugerându-se că noua creație și-a făcut apariția deja, deoarece locuința lui Dumnezeu nu mai este într-un loc separat de poporul Său, ci este însuși poporul Său.

Vorbind despre templul lui Dumnezeu, apostolul Pavel s-a gândit, fără îndoială, la semnificația de bază pe care o avea acest concept în iudaism, aceea de locaș al prezenței divine. Având în vedere că încă din Vechiul Testament templul devenise un simbol al poporului ales (Is. 51.16), apostolul Pavel afirmă că Biserica este acea comunitate în mijlocul sălăsluiște Dumnezeu. Puterea dumnezeiască este dată, după spusele apostolului, de prezența Duhului Sfânt în mijlocul Bisericii, care face ca aceasta să se manifeste în Biserică în diverse moduri. Expresia puterii divine experimentate de comunitatea celor aleși, pe care apostolul Pavel o reliefează cel mai nuanțat prin metafora templului, este înnoirea duhovnicească. Puterea lui Dumnezeu este în primul rând o putere a preschimbării, care, potrivit cu 2 Corinteni 6.14-7.1, stă la baza sfințirii Bisericii și a separării ei de necurăția lumii necredincioase. Poporul lui Dumnezeu biruiește astfel ispita strălucirii deșarte și înrobitoare a valorilor unei societăți rebele față de Dumnezeu și rămâne fidel legământului său cu Dumnezeu, care l-a mântuit.” (p. 236-237)

7

“Potrivit epistolelor timpurii ale apostolului Pavel, biserica locală, a cărei viață este dată de Duhul Sfânt, trebuie să se comporte ca un corp omenesc, un corp în care Cristos Își manifestă prezența. Fiecărui credincios înnoit prin puterea Duhului Sfânt Dumnezeu i-a încredințat o harismă unică în felul ei, care nu este altceva decât o odrăslire a puterii dumnezeiești, pe care Cristos vrea s-o manifeste pe pământ. Lucrarea pe care o îndeplinește un credincios creștin, în calitate de mădular al trupului eclesial, n-o poate face un altul, de aceea nici el nu trebuie să râvnească la harisma și la slujba altuia. Viața trupului Bisericii este dată de Dumnezeu și decurge după planul suveran al lui Dumnezeu. Dar, nu în ultimul rând, pentru dezvoltarea și viețuirea armonioasă a trupului Bisericii mădularele trebuie ‘să îngrijească deopotrivă unele de altel’ (1 Cor. 12.25), acționând fiecare sub coordonarea Sfântului Duh. Așadar, conform epistolelor timpurii ale apostolului Pavel, Biserica, în calitate de trup al lui Cristos, este un organism viu, în care și prin care Duhul Sfânt Își manifestă puterea dumnezeiască.” (p. 254)

8

“Văzîndu-se nevoit să apere autoritatea și autenticitatea lucrării sale apostolice, în condițiile în care mulți dintre pretinșii apostoli se prezentau având scrisori de recomandare de la alte biserici, apostolul Pavel arată către credincioșii corinteni, afirmînd:

Voi sunteți epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii. Voi sunteți arătați ca diind epistola lui Cristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu; nu pe niște table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne. (2 Cor. 3.2-3)

Expresia epistolă a lui Cristos (…) apare doar în acest text al apostolului Pavel, iar valoarea sa de metaforă eclesiologică este dată chiar de forma de singular cu care este folosită. Creștinii nu sunt fiecare în parte o epistolă, ci Biserica în ansamblul ei formează o epistolă a lui Cristos (Murray J. Harris, 2Corinthians, p. 261).” (p. 258-259)

9

“Spre deosebire de epistolele timpurii ale apostolului Pavel, în care metafora trupului era folosită cu privire la biserica locală, în epistolele captivității apostolul o folosește pentru a vorbi despre Biserica universală. ‘Căci unul este trupul credincioșilor’, avea să spună Ioan Gură de Aur mai tîrziu. ‘Și aceia și noi suntem un singur trup, strâns uniți unii cu alții (…) Trupul Biserici nu-i despărțit nici de timp, nici de loc și suntem legați unii de alții nu cu legăturile nervilor, ci prinși din toate părțile cu legăturile dragostei.’

O altă diferență evidentă este și aceea că în ocurențele metaforei trupului din 1 Corinteni și Romani capul nu avea un rol deosebit în comparație cuy alte membre, pe când în Efeseni și Coloseni capul trupului este însuși Cristos, ceea ce sugerează o relație organiză între Biserică și Mântuitorul. Deci, în epistolele captivității Biserica universală este prezentată ca trup mistci al lui Cristos.

Prin înfățișarea Bisericii ca trup al cărui cap este Mântuitorul, apostolul Pavel transmite câteva adevăruri eclesiologice fundamentale. Amintim în primul rând faptul că Cristos este Domnul Bisericii, adică Cel care o conduce și care dă sens existenței ei. Dar, cum acest adevăr reiese mai degrabă din descrierea Domnului ca și cap al Bisericii, apostolul Pavel nu dezvoltă această latură prin metafora eclesiologică a trupului, chiar dacă cele două metafore apar întotdeauna nedespărțite.” (p. 282-283)

10

“Descriind-o prin metafore, apostolul Pavel vorbește despre toate cele patru însuși de bază ale Bisericii. În epistolele timpurii vorbește mai mult despre sfințenia Bisericii – comunitate harismatică și popor născut prin făgăduința sau puterea lui Dumnezeu. În epistolele pauline ale captivității, metaforele eclesiologice reliefează mai frecvent unitatea și catolicitatea Bisericii – în Cristos ea este o omenire nouă care îi include pe toți cei credincioși de pretutindeni și dintotdeauna, dar îi și unește în chip desăvârșit. În epistolele pastorale Biserica este privită mai mult din perspectiva apostolicității ei, întrucât datoria ei este aceea de a păstra nealterată și de a înainta lumii învățătura Mântuitorului și a apostolilor.” (p. 332)