Să ştii ce crezi

Să știi ce crezi – Silviu Tatu, Editura Scriptum, Oradea, 217 p.

1

“Protestanții folosesc Biblia pe care Domnul Isus și apostolii Domnului au citit-o, au citat-o și au interpretat-o. Cărțile Noului Testament acceptate în Canon au trecut mai multe teste: (1) testul autenticității apostolice, adică să fi fost scrise de apostoli sau de persoane din grupul apostolic; (2) testul răspândirii, adică să fi circulat între bisericile primului veac; (3) testul coerenței, adică să fi fost consecvente cu învățătura Bibliei fără să o contrazică.” (p. 22)

Emil Bartoș: „O încercare personală temerară – dar și reușită din perspectivă teologică – în a reformula esența crezului creștin pe înțelesul omului contemporan. Structura lucrării acoperă creativ cele mai importante și delicate teme ale crezului creștin, iar conținutul și exprimarea ideilor ridică semnificativ ștacheta pentru cititori. În esență, o scriere inventivă, îndrăzneață și incitantă.”

2

“Dumnezeu nu depinde de nimeni și de nimic în ceea ce privește existența Sa. Resursele Sale sunt inepuizabile. El nu poate fi limitat de spațiu și de timp cum sunt toate celelalte lucruri care există în univers. Dumnezeu nu poate fi conținut de spațiu și nu există niciun spațiu în care Dumnezeu să nu poată fi. Timpul nu Îl limitează în nici un fel pe Dumnezeu. Cu toate acestea El acționează în timp și spațiu pentru a Se face înțeles de creaturile Sale. Cunoașterea lui Dumnezeu este și ea infinită. El este singura ființă care ia decizii cunoscând toate datele problemei. Puterea Lui este și ea infinită și nu este condiționată de nimic, decât de buna Sa plăcere. Nimeni și nimic nu-L poate împiedica să facă ceea ce Și-a pus în gând să facă. Aceasta nu înseamnă că el ar fi arbitrar sau capricios. Așa erau zeii păgâni, iar închinătorii acestora erau complet ignoranți cu privire la ceea ce atrăgea tulburarea și mânierea zeilor. Dumnezeu este predictibil pentru că El are un caracter desăvârșit, constant, statornic și armonios și pentru că El S-a descoperit omului și Își respectă Cuvântul.” (p. 33)

3

“Cristos a fost mai mult decât un profet, a fost însuși Cuvântul lui Dumnezeu, prin care au fost făcute toate lucrurile și sunt ținute în ființă. Date fiind calitatea informației pe care a adus-o Cristos și autoritatea cu care a predicat-o, Își merită titlul de “Cuvântul lui Dumnezeu”, așa cum Ioan vorbește despre El.” (p. 59)

4

“Învăţătura îndreptăţirii s-a dovedit revoluţionară pentru experienţa religioasă şi pentru teologia lui Luther. Nu este de mirare că teologia îndreptățirii a ajuns în miezul Reformei protestante. În ciuda eforturilor teologului Hans Kung, Biserica Romano-Catolică nu a descoperit valoarea teologică a îndreptățirii, așa cum nu a făcut nici Biserica Ortodoxă. Ambele încă mai cred că botezul poate șterge păcatul strămoșesc și păcatul personal, așa cum fac și celelalte acte cultice ale Bisericii, și că îl transformă pe om cu totul, îl fac drept. Protestanții cred că că îndreptățirea doar deschide un proces, pentru că îndreptățirea este doar o declarație cu privire la statutul de om drept. Reformatorii considerau că cel credincios este simul justus et peccator (lat. „simultan drept şi păcătos”).” (p. 65)

5

“Mărturisirea Evangheliei este calea aleasă de Dumnezeu pentru răspândirea Împărăției Sale. Ea presupune în primul rând mărturisirea verbală, dar mărturisirea fără cuvinte este la fel de importantă, uneori este singura acceptată și trebuie să însoțească mărturisirea verbală.” (p. 71)

6

“Mărturisirea de credință baptistă (2008) precizează doar trei contribuții ale lucrării Duhului Sfânt: în nașterea din nou, în conducerea Bisericii și în sfințirea personală, iar cu privire la Persoana Sa doar faptul că este una și de nedespărțit de celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Această abordare este inconsecventă cu maniera în care vorbesc Scripturile despre Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, prin care s-a născut, există și este pregătită Biserica pentru întâlnirea cu Cristosul înviat.” (p. 81)

7

“25.5. Omul: un suflet viu. Biblia vorbește despre faptul că omul este un suflet viu compus din trup și duh. În românește avem o mulțime de expresii care folosesc termenul “suflet” și care vorbesc despre același lucru acoperit de “duhul omului” din gândirea evreiască. Cu alte cuvinte, tot ce este imaterial la om (afecțiuni, intelect, voință etc.) este considerat a fi partea sufletească a omului. Scripturile însă folosesc termenul “suflet” și pentru a vorbi despre ființa umană ca întreg. De aceea se spune despre familia lui Iacov că sunt niște suflete care călătoresc în Egipt; sufletele pot fi răscumpărate, întinate, curate, sfințitea, smerite, înviorate, trezite. Adeseori în poezie, sufletul este folosit pentru a vorbi despre propria persoană. Când poetul dorea să spună “eu însumi” zicea “sufletul meu”, ceea ce e cunoscut ca eul liric. Evreii puneau mai mare accent decât grecii pe unitatea ființei umane.” (p. 103)

8

“Când se confundă comunitatea cu socializarea, Biserica devine un centru comunitar sau un club unde ne simțim bine, avem activități, ne distrăm (chiar prin dansuri populare și jocuri). Când se confundă întrajutorarea cu activismul social, Biserica devine o asociație. Când se confundă sfințenia cu sobrietatea extremă, Biserica devine o societate de sevicii funebre, unde hainele negre și fețele lungi sunt la ordinea zilei. […]

Biserica este o comunitate eterogenă de oameni chemați de Dumnezeu din toate popoarele și în toate timpurile, aleși de Dumnezeu să beneficieze de răscumpărare prin lucrarea lui Cristos și de sfințire prin lucrarea Duhului Sfînt. Biserica nu se confundă cu edificiile pe care le posedă, cu liturghiile, denominațiile sau liderii lor.” (p. 128)

9

“În funcție de forumul care deține autoritatea finală în Biserică se cunosc câteva forme de conducere episcopală, prezbiteriană și congregaționalistă. Acestea nu reprezint forme complementare, ci ele se exclud una pe alta. Modelul prezbiterian este cel mai vechi și a fost întâlnit chiar și în Biserica primară. Modelul episcopalian a apărut în perioada imperială și a fost preferat în perioada monarhiilor europene. Modelul congregaional a apărut în perioada Reformei și a promovat autonomia și democrația.” (p. 156)

10

“Cultele sacramentale (catolici, ortodocşi, anglicani, lutherani și reformați) consideră că Cristos este prezent în elementele Cinei Domnului. […]

În 1529, Zwingli s-a îndepărtat de înțelegerea lui Luther și, implicit, a lui Calvin, cu privire la Masa Domnului și a considerat-o doar uh monument comemorativ, iar elementele doar niște simboluri, cu precizarea că Cel sărbătorit, Cristos, este prezent la Cină prin Duhul, așa cum este prezent în toate activitățile Bisericii. Înțelegerea a fost preliuată de reprezentanții reformei radicale.“ (p. 167-168)